Jurnal de Virus​ a fost un proiect care a început ca o expoziție personala la spațiul White Cuib din Cluj și s-a transformat, pe perioada stării de urgență din România, într-o platformă globală cu nenumărați contribuitori, demonstrând cum artiștii au găsit puterea să se adune laolaltă pentru a construi o expoziție online de anvergură privind situația actuală. Acest proiect a avut un impact puternic asupra publicului, a ilustrat modurile infinit variate (și colorate) prin care artiștii de pretutindeni au răspuns la provocare, și cum aceștia s-au coagulat pentru a se sprijini reciproc. În acest interviu, am discutat cu Alina Andrei și Dan Perjovschi despre procesul prin care ​Jurnalul de Virus​ a pornit și cum a luat o asemenea amploare, implicând zeci de artiști care au descompus situația necunoscută în care ne aflăm în diverse ipostaze mai mult sau mai puțin familiare. Pentru o perioadă incertă de timp, va trebui să ne reinventăm pentru a menține sectorul cultural la fel de relevant precum altele, iar acest proiect a fost un început pentru explorarea mediului online ca mediu de expunere artistică într-un mod angajant publicului.

În timpul carantinei proiectul Jurnal de Virus a fost un companion foarte bun pentru lipsa palpabilă a artei cu care eram obișnuiți până atunci. Cum a început acest proiect colaborativ împreună cu George Roșu și Ana Kun și cum a ajuns să ia o asemenea amploare având zeci de artiști implicați?

Alina Andrei: Cu mult înainte de pandemie stabilisem ca Dan Perjovschi să aibă o expoziție la White Cuib. Ceva total diferit, legat de toate cărțile în care i s-au publicat desene de-a lungul anilor. Pentru că s-a schimbat situația, a venit cu ideea să facă un jurnal de virus. Inițial am fi vrut să expunem desenele lui pe geamurile galeriei, dar ar fi fost greu de văzut în condițiile de atunci când străzile erau mai mult pustii. Un pas firesc a fost mutarea expoziției în mediul online (pe Facebook și Instagram) – așa a fost vizibilă în timp real, a ajuns la mai mulți oameni. Ulterior, Dan Perjovschi a invitat și alți artiști să se implice, din țară și din străinătate, începând cu George Roșu și Ana Kun. Proiectul fiind online, nu am fost limitați de granițele fizice, de distanțe.

Dan Perjovschi: Simplu, trebuia să fac eu o expoziție solo. Una mișto. Dar n-am apucat că a venit Covidu’. Și în funcție de cum se gripa viața de zi cu zi, cu Alina am tot imaginat soluții (să se uite lumea din stradă, să lipim un desen pe geam, altul în fiecare zi, să punem un ecran racordat la internet și să postez eu zilnic desene). Dar toate planurile au căzut pe rând. Și am decis să fac un solo show online pe Facebookul și Instagramul White Cuib. Am început glorios și după o săptămână de 5 comentarii vizuale pe zi m-am plictisit de propriile desene. Glumesc. M-am gândit că n-ar fi nasol să atașez la proiect artiști care făceau cam același lucru. Și hopa! George. Că și el posta zilnic. În plus, el e cu culoare. Știi, eu nu prea fac proiecte colaborative că sunt din altă generație, aia colectivizată forțat. De aia îmi asum numai ce pot face eu, eventual eu și Lia. Dar de data asta am simțit că pe subiectul ăla și în momentul ăla era nevoie de un statement colectiv. După 7 zile singur și 7 cu George, le-am invitat pe Alina și Ana să participe. Amândouă comentează în felul lor viața și cotidianul, privatul și generalul. N-am avut în cap un timeline clar. Pur și simplu am testat să văd cum merge și pe urmă, în următoarea săptămână, am îndrăznit mai mult. Și mai mult. Era și în funcție de Alina care a fost serverul și managerul general al proiectului. Eu doar găseam mușterii și îi convingeam să participe. Am început cu o familie mică de desenatori în linie, mai ales alb-negru și gri (plus George care-i galben ha, ha!). După aia a venit Aldo care e din familia noastră și David care-i mai țăcănit și mai magenta, Olivier care făcea niște videouri rapide și pline de umor sadic, Nini care-i mai ilustratoare, Gloria mai conceptuală și textuală, Oana Lohan mai privată și colorată, Cathy cu gifurile ei gol-goluțe, Magdalena cu masca ei zilnică și tot așa. În fiecare săptămână dublam echipa. Din Bogota în Jakarta și din Budapesta în Florianopolis. Nebunie!!! Ne-am trezit cu zeci de postări zilnice…nebunie! Nu am anticipat cum se va dezvolta proiectul dar am știut cum îl încheiem. Când am aflat data (15 mai) relaxării am început să decelarăm și în fiecare săptămână am micșorat echipa în așa fel încât săptămâna de după 15 mai să o încheiem în echipa inițială (plus special guests, că nu ne-am putut abține să nu invităm one shot tot felul de artiști, poeți, coreografi, cercetători, critici din toată lumea)…după cum spuneam, nebunie!

Atât dedicarea voastră, dar și a artiștilor în acest proiect a fost admirabilă. Considerați că un proiect online cu un număr atât de mare de artiști ar putea fi desfășurat în același fel și în afara unui context precum această pandemie, care ne-a obligat cumva să căutăm alte moduri de exprimare?

A.A.: Din punct de vedere logistic se poate organiza oricând un proiect online cu un număr mare de artiști atâta timp cât există o motivație puternică. Motivația e cea mai importantă – dacă îți pasă sau nu suficient de mult, la asta se rezumă lucrurile. Nu? Mă refer atât la cei care ar vrea să organizeze un proiect online, cât și la artiștii care ar putea să se implice. E clar că motivele implicării pot fi diferite de la om la om, dar pentru o cauză importantă s-ar putea ajunge la un consens. Cel puțin asta cred acum. Ar putea fi dificil în măsura în care nu ai vedea sensul, rostul, la nivel personal și general. Mă refer începând de la simplul fapt de a te da jos din pat în fiecare dimineață și a pune mâna pe creion/pensulă/aparat de fotografiat/filmat/laptop/telefon etc. – la întrebarea “de ce aș face asta?“. Dacă îți pui întrebarea și răspunsul e confuz spre negativ, atunci nu, nu se poate face.

D.P.: Termenul e Band of Sisters/Brothers. Camarazi în ale artei și supraviețuirii. De pe toate meridianele și de pe toate etajele scenei de artă, elev, student, artist tânăr, artist cu carieră internațională. Probabil că asta ne-a unit, asta și faptul că eu pe majoritatea îi cunosc personal, am fost în proiecte comune sau suntem chiar prieteni. E adevărat că am scris direct și la oameni care nu mă știau personal. Dar știau cine sunt. A fost easy. În urmă cu niște ani, am mobilizat magneți de pe toată planeta, acum postări ha, ha!

Cred că multă lume se plictisea sau nu știa ce să facă. Mulți au avut nevoie de un mic impuls. Alții au vrut să aparțină. A fost și ceva generos. Lumea a vrut să participe, să se simtă împreună. Cred că offline e greu să faci așa ceva. Ca dovadă că ne-am mișcat mai greu cu ce trebuia să facem după… Adică o expoziție clasică. Clasică în sensul White Cuib. În primele zile nu prea aveam de ales, nu? Toți am sărit online. Și când zic toți, înțeleg chiar toți, teatre, biblioteci, poeți, actori…după 2 săptămâni eram bulimici de online. Va trebui să devenim mai inventivi, să găsim și alte forme. A fost și o mică rebeliune, ca și cum am spus virusului și lumii: nu ne predăm!

În cadrul proiectului, am observat o mare varietate a practicilor artistice, de la desen, la fotografii sau intervenții în diferite zone; cred că asta a încurajat atât de mulți artiști să se alăture. Ați contactat artiștii invitați sau au observat ei aceasta inițiativă și s-au alăturat proiectului?

A.A.: Cei mai mulți artiști au fost invitați de Dan Perjovschi, dar pe parcurs, după ce proiectul a devenit tot mai vizibil, și-au dorit și alți artiști să se implice – de aici și variația mare de stiluri/mesaje.

D.P.: Așa a fost programată. Am căutat să avem artiști cât mai diverși, nu doar ca tehnică și mediu, dar și ca gender, geografie, statut. Am vrut o polifonie și o diversitate care să spargă un discurs majoritar, am vrut o țăcăneală. Fiecare să găsească ceva. Ce mi-a plăcut e că își dădeau like artiștii între ei, unii continuând până azi. Datorită Jurnalului, s-au împrietenit virtual între ei. Eu sper ca și fizic când se termină nebunia. Știi, unele postări m-au emoționat. Unii colegi artiști au primit invitația extrem de serios și au făcut un proiect din unica postare. Au gândit și executat special pentru Jurnalul de Virus. Tare!

Cât a fost de dificil de gestionat un asemenea proiect? În fiecare zi, Jurnalul de Virus împânzea internetul și ne surprindea cu noi unghiuri din care puteam privi această situație, cum ați reușit să găsiți un mod bun de a „panota” online lucrările primite?

A.A.: Ținând cont că proiectul a fost expus online, și prin urmare nu am fost limitați de un spațiu fizic, nu a fost neapărat dificil. Am încercat să postăm lucrările pe măsură ce le primeam de la artiști, de dimineață până noaptea târziu – cred că a fost vizibil acest lucru, variația de mesaje și stiluri a fost mare. Proiectul în sine a fost work in progress, a avansat de la sine, s-a dezvoltat pe măsură ce s-au implicat tot mai mulți artiști.

Mulți artiști au fost nevoiți să se reinventeze în această perioadă de carantină și să experimenteze noi medii de expunere; cum credeți că va funcționa această integrare a artei în mediul online pe termen lung?

D.P.: De 35 de ani mă tot adaptez și mă reinventez în funcție de context. Pentru mine și Lia nu e nimic nou. Și eu și ea acționăm în afara cubului alb de multă vreme. Eu în ziare și, de zece ani, în publicații online. Când muzeele s-au închis și bienalele s-au amânat, tramvaiul desenat de mine cu marker a rămas la Iași pe șine. Pandemia nu a putut anula Ziarul Orizontal de la Sibiu și nici desenele publicate pe L’internationale online.

De ani de zile trimit revistei la care sunt angajat desenele pe email de oriunde sunt prin lume. Real sau virtual, pe zidul de muzeu sau pe Facebook wall, pe hârtie sau online e la fel pentru mine. Le-am amestecat pe toate în practica mea de ani de zile.

Pentru mine, deci, nu a fost o schimbare dramatică. Doar că am stat 3 luni într-un singur loc, lucru care nu s-a mai întâmplat din anii ‘90, sau că nu m-am putut întâlni cu oamenii deși am mai ținut workshop-uri sau prezentări publice. Asta m-a cam derutat. La mine, vorbitul și socializatul sunt parte din proiectul artistic. Nu cred că online-ul, cel puțin în varianta de acum, e un teritoriu ok de integrat artă. Ne-am plictisit repede și nu s-a mai uitat nimeni la muzee și târguri de artă. Cred că se pot face proiecte special pentru online și cred că pot fi instituții specifice acestui teritoriu. Dar ce am văzut zilele astea mi s-a părut doar o transpunere dintr-un loc într-un non-loc. Și nu cred că a funcționat. Sau a funcționat un pic, că n-avea lumea ce să facă după primele zile în care toți și-au făcut curat în casă. Cultura a venit în săptămâna doi și din a treia a fost doar o amorțeală vizuală.

Dar se pot construi imagini și proiecte hibride. Dacă nu ai bani să aduci în carne și oase artistul din Argentina, poate îi downloadezi lucrările și pe el îl vedem pe Skype.

Eu îmi deleg desenele. Nu pot ajunge în Bogota (pentru că și în Columbia, la fel ca în Romania, sunt mari probleme din cauza pandemiei) și am găsit pe cineva acolo care să-mi deseneze desenele pe zid. Remote drawing!

În continuarea proiectului, albumul Workplace prezintă locurile în care chiar se face arta. Care a fost concluzia cea mai relevantă în urma observării unui număr atât de mare de ateliere și spații de lucru ale artiștilor?

D.P.: A fost fascinant! Sigur și poza, desenul sau textul pot fi intime, dar atelierul, acolo unde concepi și unde trăiești cu mintea și skill-ul tău e ceva privat. Ei bine, am rugat oamenii să facă poze la masă, la colțul de casă unde lucrează și să nu facă curățenie să nu sexy-up locul, ci să-l lase așa casual. Și erau așa de interesante mesele, vrafurile de hârtii, laptopurile și ceștile de cafea de lângă…ce poezie vizuală! Mi-a plăcut mult spin-off-ul ăsta.

Am mai făcut unul cerând oamenilor să-mi trimită imagini care arată cum noul limbaj (al pandemiei) pătrunde în viața noastră de zi cu zi, precum afișe, indicatoare sau reguli în spațiul public. Și am primit de peste tot. Inclusiv ambasadorul României de la Paris îmi trimitea zilnic poze cu marcaje și texte à la française, foarte mișto. Proiectul ăsta încă continuă.

Ce voiam să zic: dacă-ți pui mintea la contribuție găsești idei și subiecte mișto, și dacă poți capacita câțiva oameni de pe tot globul, sigur iese ceva interesant.

Care sunt planurile pentru noi expoziții în următoarea perioadă și cum crezi că spațiile expoziționale își pot desfășura activitatea în modul cel mai optim, având în vedere situația în care încă ne aflăm?

A.A.: Încă încercăm să ne lămurim cum stau lucrurile, presupun că toată lumea face asta. Cel mai sigur, evident, ar fi să ne concentrăm mai mult pe expoziții în spațiul online. Totuși, cred că și în pandemie se pot organiza expoziții în condiții de siguranță. Atâta timp cât putem să mergem (cu masca pe față) să ne luăm pâine/cafea, am putea să intrăm și într-o galerie, mult mai puțin aglomerată decât un magazin.