Să părăsești nava criticii nu înseamnă să o abandonezi, sau că mai poți să o abandonezi vreodată. Nu înseamnă că n-ai fost contaminat pe vecie de atmosfera critică din capsulă. Porți ambianța alienantă/emancipatoare în tine, în fibra ființei. Critica secolului 20 a creat niște spații noi de manevră, o părăsești ca să concepi alte premise trecute prin sita critică, ca să nu te fosilizezi prematur în analize „post”. Post-structuralismul (să luăm un “post” la întâmplare) a făcut loc pentru alte universuri de construit, alte perimetre de sens de schițat.

În Return to Spaceship Earth ieșirea din critică e doar parțială, deși plutesc „artefacte cosmice” cu iz primitiv, încrederea în ele e limitată, au și ceva „pre”, prin inscripțiile rudimentare în mortar, dar și urme de postmodern, printr-o anumită ironie care presupune distanță. Sunt articulate probleme politice, dar se și zboară fără program.

Găuri de vierme între lumi? Nu știm. Trebuie să pornim de la faptul că nu știm. Putem doar să ne întrebăm: ce poate fi ceea ce vedem? 

Trebuie să încercăm o dublă postură. Să fim în afară și înăuntru, înăuntru adică imersați în acțiune (în suprafață) și în afară, observând cu luciditatea de secol 20.

Ieșim din nava criticii, dar nu oricum, trebuie să se vadă că voiajul a alterat astronauții, în capsulele de hibernare sau în stare de veghe, în derivă cosmică, am intrat în simbioză cu idealurile de emancipare, cu xeno-ontologii, cu un al treilea sex (Xenogenesis Trilogy, Octavia Butler).

Contaminarea trebuie să se simtă după ce părăsești capsula critică. Oriunde ajunși coloniștii sau exploratorii (Black Box, Florin Flueraș)  trebuie să fi fost deja modificați intim de călătoria interminabilă. Gândesc „pre”, dispoziția afectivă e schimbată. În cazul în care ajung la vreo destinație, dacă nu cumva între timp cockpitul a devenit noul habitat, sau noua destinație e de fapt punctul de plecare modificat în așa măsură de distorsiuni spațio-temporale încât e irecognoscibil (Exit the Portal: The Strange Comeback to a Weird Earth, Ștefan Tiron).

Politicul, sau secvențe și bucăți de text explicit critice, este presărat în cantități diferite prin aproape toate lucrările expoziției. Dar prin titlu ansamblul stă sub auspiciile mereu proaspete și generoase ale lui Buckminster Fuller.

Odată ieșiți în „aer” liber observăm rapid, ca în Alien: Covenant (2017), că nu se aude niciun zgomot, nimic viu, nicio pasăre, nici o insectă. Și totuși aerul e respirabil. Vegetația pare sănătoasă. Cum zice Bowie, „leave the capsule if you dare”. Cum navigăm dincolo de critică?

Cum navigăm prin perioade „pre”, instanțe ce poartă în ele tot viitorul, prin ambianțe și teritorii în pre-formare, printre agregări incipiente și dezagregări în lanț?

Expoziția are ceva strălucitor și în același timp simți cum te descompui.

Prinși între nostalgia generativă și nostalgia inhibitivă. Prin cosmiștii ruși cu siguranță suntem în siajul unei nostalgii generative. Sunt proiecte de viitor încă în așteptare (future pending). Scenarii de anticipație ideologică care din incipiență și-au propus să depăsească granițele prezentului sau ale viitorului apropiat, și să se deplaseze așa departe în timp încât să nu mai știi dacă ești la începuturi sau la sfârșituri. La fiecare colț de utopie stă ascunsă o distopie.

În sceneta „the astronaut, the robot, the alien” (Extra Terrestrial Ecologies Retroflect) propusă de Ralo Meyer în spațiul expoziției de la Salonul de Proiecte, sub cearceaful alb al unuia dintre personaje, am avut senzația că se ascunde Ronald McDonald. Sau ET cu pantofi de clovn, o familie non-umană a viitorului în perpetuă mișcare, precum viitorul, oscilând între coșmar și orgie ontologică în funcție de condițiile prezentului. Ascunși sub diferite camuflaje (sau „scramble suits”, P. K. Dick), în haloul efect special generat de proiector, se poate ascunde orice. Poate cei trei definesc cyber-goticul modernității târzii, astronautul, robotul și extraterestrul, eroi ai divertismentului istoric al viitorului. Când nu vor mai exista astronauți, căci călătoria între spațiile fictive și fizice va fi imperceptibilă, când corpurile post-umane nu vor mai trebui costumate, protejate, într-un cosmos în care urmașii oamenilor vor putea respira. Când secolele 20 si 21 vor fi preistoria unei lumi încă greu de imaginat.

Spațiile ermetic închise, capsulele etanșe, moștenirea paradoxală a erei spațiale. Experiența de mall, ca un viitor deja activ de decenii. Ca și cum ne antrenăm în fiecare zi pentru marea colonizare galactică. De altfel, ce e fascinant în mall-uri e că poți să fii si pe Marte, pe o stație spațială care orbitează în jurul Europei (Jupiter) sau a oricărui alt satelit natural ce promite susținerea vieții.

Omorând utopiile

Peste tot prin filmele și lucrările expoziției sunt aduceri aminte politice, treziri din halucinația lipsei de oxigen. Cum ziceam, la fiecare colț de utopie stă ascunsă o distopie. Ilustrațiile spectaculoase cu biosfere pe orbită ale lui John Geddes capătă consistență distopică în Elysium (2013). În filmul lui Ralo Mayer suntem permanent purtați peste timpuri reale și știintifico-fantastice, crono-teleportări personale suprapuse pe simptome globale, proiecte de viitor în așteptare de o sută de ani. De la local la global într-o fracțiune de secundă, de la personal (molecular) la general (molar)  într-o singură mișcare de montaj. 

Pentru o clipă, pe artefactele cosmice, păreau înscrisuri într-o limba arhaică a viitorului, ceva de neînțeles, nu fraze recognoscibile care să ne miște pe limba noastră (engleza), ci mai degrabă pseudo-hieroglife neinteligibile.

Într-adevăr, singurul mod relevant contemporan de a comemora, sărbători, sau menționa revoluția din octombrie 1917 este prin cosmiști, adică înainte de ea. Căci în preambulul revoluției cosmiștii deja se gândeau la perioada post-revoluție.

Cosmismul e pe val, și pe bună dreptate. Senzația de viitor fals (fake future) domină ambianța. Pare că trebuie să ne întoarcem în „pre”, să vedem unde lucrurile au luat o turnură nefastă. Dar mai degrabă să ne concentrăm pe „pre”-ul actual. Să continuăm modelul rusesc, unde mai întâi au fost cosmiștii și avangarda și după aceea a urmat revoluția. În stadiul de incipiență trebuie create premisele pentru un viitor radical diferit, pentru un imaginar inedit, o estetică desprinsă de om (așa cum îl înțelegem la momentul dat). Pentru ca o revoluție să se poate înfaptui, trebuie să găsească un proiect de perimetru de sens dincolo de conținut, în forme, geometrii, afecte și organizări sociale ce pot conține sau acomoda ideologii xeno-comuniste sau orice alt proiect egalitar.

Să mutăm arborele de Secoya în spațiu. Dacă un copac poate umili și strivi omul în așa măsură, înseamnă că indiferența infinitului cosmic este dincolo de insuportabil.

Ideologiile secolului 19 deja germinau proiecte utopice socialiste, societăți compuse din colective auto-suficiente, comune, falanstere. Dar literatura de anticipație și avangarda construiau orizonturi estetice, experimentau cu subiectivități nefamiliare, încercând să adreseze problemele unor viitori locuitori, mult dupa ce revoluția avusese succes. Pre-revoluționarii ruși trebuiau să-i inventeze societății post-revoluționare un univers estetic, concepte-motoare pentru părăsirea planetei capitaliste, dar și a planetei Pământ, mai ales dacă, conform lui Fedorov, revoluționarii din toate timpurile ar fi fost să fie resuscitați. Colonizarea altor planete devenea o chestiune logistică esențială a oricărei revoluții. Gândeau o nouă preistorie.

Când urci spre Casa Partidului Comunist Bulgar de pe muntele Buzludja, dar și odată ce intri în „farfuria zburătoare”, senzația e că pentru anii ’80 depășirea capitalismului nu mai era de actualitate, era chiar o glumă. Acolo în vârful muntelui, membrii de partid își creaseră o navă spațială fără motoare, un prototip simulacru gigantic, cu care la un moment dat ar fi trebuit să plece în călătoria cosmică revoluționară. Membrii de partid așezați circular în imensa sală erau brusc proto-astronauți, un echipaj ales pe sprânceană pentru a coloniza galaxia din rațiuni ideologice. Casa Partidului Comunist Bulgar văzută ca un simulator la scară 1/1.

Înăuntru, în centrul „navetei” bulgare, dacă privești în sus, pe raza centrului cupolei a sălii de congres/fuzelaj pare că scrie: „Proletari din toate galaxiile, uniți-vă!”

Căci deja din preistoria revoluției bolșevice, cosmiștii nu visau la o „internațională”, ci mai degrabă la o „galactică”.

Iar astăzi, în plină degradare ecologică a planetei, fenomen cumulat cu supra-popularea atât de des invocată după al doilea război mondial, pare un imperativ să revenim la cosmiști. Și totuși colonizarea altor planete e un ideal mai îndepartat decât era pentru cosmiștii rusi. Konstantin Ţiolkovski prevedea destul de sigur când se va întâmpla, chiar în 2017. Avea o incredere nestrămutată în viitorul cosmic al umanității. Programul spațial pe urmatoarea sută de ani părea schițabil. Și până la un punct, pînă prin anii ’70, speranțele au fost menținute cu vigoare. Prin insistența programului spațial sovietic, mega-proiectele cosmice păreau încă tangibile. Cursa politico-spațială ținea imaginația pe jar de ambele părți ale cortinei. Dar războiul rece a înghețat în spațiu, în fumul alb lăsat în urmă de explozia navetei Challenger, în colapsul economic și birocratic terestru din anii ’80 al Uniunii Sovietice. Combustibilul politic odată epuizat, proiectele cosmiste au inceput să plutească în derivă prin spațiile cibernetice ale anilor 90. Odată cu căderea cortinei de fier s-a produs o întoarcere în interior, în abstract, imaginația s-a concentrat pe virtual. Hiperstițiile cyber-punk au început să capete corp. Dacă nu putem să colonizăm universul exterior, atunci construim universuri virtuale (interioare) la nesfârșit, intrăm din plin în ficțiune. Generatoare de ficțiune, mine virtuale de bani (mining  digital crypto-coins), spații sociale în care să evadeze din realitate toate proiectele de stânga și libertariene eșuate în lumea fizică capitalistă (cea a monopolului și permanentei cooptări). Ficțiuni atât de palpabile încât să se extindă de la sine, să se auto-accelereze cu fiecare web update 2.0, 3.0. Cyber-colonizarea unor spații până atunci inexistente a fost singurul răspuns la eșecul colonizării cosmice.

Viitor ca butaforie, simulacrum, dezamăgiri cosmiste, toate pot fi relicvele imateriale ale noii antichități. Dar simultan și capitalul vedea același potențial, de a dezvolta vaste rețele de comunicare globală conduse de cyber-elites.

Prin urmare, înainte de orice revoluție avem nevoie de o călătorie în spațiu-timp, însoțită de un voiaj cognitiv dincolo de limitele percepției umane contemporane. O încercare de a racorda infinitul cosmic (și al imaginației) la finitudinea existenței umane (și a moralei).

Dacă nu putem cuceri spațiul cosmic, omenirea a inventat un alt „spațiu”. Conștiința umană are nevoie de un infinit în proximitate. Când exploratorii renașterii au realizat că oceanul e finit, Europa probabil că a fost foarte dezamăgită.

Și pentru visătorii anilor ’60-’70, prezentul nostru (adică viitorul lor) ar fi o mare dezamăgire. Automobilele “hibride” i-ar lăsa neimpresionați pe amatorii de SF.

Resemnarea actuală ar putea fi ilustrată cu nava USS Enterprise eșuată într-un slum din Lagos.

Cartea prezentată de Ștefan Tiron în discuția premergătoare vernisajului, Psihologie și Cosmos (I. Gagarin, V. Lebedev) ne trimite în epoca de gheață, într-un tropical încapsulat undeva într-un abis arctic rămas intact de milioane de ani.

Futurologia și literatura de anticipație a secoului 20 (continuând filiere sădite în secolul 19) au proiectat salturi macro, totul trebuia să fie gigantic. Progresul, avansul tehnologic, nu puteau să conducă decât la ceva fizic strivitor, structuri colosale, călătorii inter-galactice, mașini zburătoare, corpuri teleportate, totul părea concetrat pe cucerirea exteriorului. Spațiul gol din afară, ieșirea din sferă, în reverberație cu colonialismul care la sfârșit de 19 inceput de 20 își atingea punctul culminant, expandarea maximă în afara „centrului”. Dar odată cu decesul cursei spațiale a războiului rece, cu colpasul industrial, cu dezmembrarea proletariatului, cu complexificarea ierarhiei mondiale, totul s-a închis în alt „spațiu”, internetul.

Competiția politică sub două forme: space race and art race.

Ce „lipsește” din expoziție, din ambianță, e paranoia, CIA-ul care pe banii ei plimba în anii ’50 avangarda Americană prin Europa. Am putea face un add-on fără necesitate.

Tot în 2017 se petrece SF-ul distopic Running Man (Stephen King, 1987). Începând cu anii ’70-’80, cascada de scenarii apocaliptice din SF a vorbit mai mult despre prezent, sfidând neputința literaturii realiste de a ține pasul cu viteza timpurilor. Și odată cu realizarea eșecului cuceririi marelui exterior, literatura de anticipație s-a concentrat pe viitorul Pământului, pe tipuri de societăți din viitor, de cele mai multe ori scenarii coșmarești, fie pe filieră tehnologică cyberpunk (William Gibson, Bruce Sterling, Noel Stephenson), fie feministă (Margaret Attwood) sau proto-xeno-feministă (Octavia Butler).

Orașul Datong din China pentru o perioadă a devenit epitomul postmodernismului chinez hipertrofiat. Primarul Geng Yanbo, convins în misiunea sa de a industrializa cultura la nivel macro, a demarat un mega-proiect de a re-construi orasul antic de la zero, peste locația celui „autentic”. Patrimoniul arhictectural real (mai degrabă reziduurile lui, un pseudo-slum al cărui locuitori trăiesc acum, după mii de ani, într-o sărăcie năpraznică și care au fost re-locați brutal) șters până la sol și în locul lui re-înalțată alert o replică, un decor de teatru, o butaforie a „pre”-ului proaspăt vopsit pentru viitor. Unele scene surprinse în documentarul The Chinese Mayor (2015) păreau desori extrase bizare din Autobiografia lui Ceaușescu (2010), suprapuse pe un viitor asiatic distopic și oarecum familiar.

Să-ți imaginezi viitorul prin prisma ruinelor ce vor fi să fie (exact ca duo-ul Hitler-Speer). Datong, un oraș care deja se privește pe sine ca pe o antichitate lucrativă a viitorului.

Doar că secolul 21 e deja a doua antichitate, iar China a pus stratul cel mai gros al antropocenului (primul loc, 20% din poluarea globală). Primarul – demis acum de mult și al cărui proiect zace în semi-paragină – re-asambla, re-șlefuia anticul original sau „antichitatea”, înțeleasă ca singurul moment incipient foarte îndepartat al civilizației. Dar citind așa rămânem în „simulacrul” lui Baudrillard. Tot „întelegem”, iar asta nu prea ne mai folosește. Ce facem cu butaforiile primei antichități în antichitatea contemporană, ce germinează anomaliile, farsele și artificialul contemporane? Cum facem schimbarea de perspectivă, ieșirea din deconstrucție și post? Trebuie dezvoltate forme superiore de necunoaștere.

În filmul Killing Hope din expoziție suntem bine ancorați într-o viziune critică. Deși suntem conduși printr-un scenariu ficțional, animat cvasi-psihedelic, viitorul e și mai neclar, e profund politic apocaliptic, „Give Up Hope” (Candidatura la Președinție) s-a transformat în „speranțocid”.  Totul în film stă în umbra unor dure evidențe, omul a distrus deja mediul, l-a alterat fără întoarcere („future and death are our sole companions”). În interogatoriul de tip Matrix (1999) anxietatea se strecoară prin toți porii.

În lucrarea Silviei Amancei și a lui Bogdan Armanu Unul din numeroasele dialoguri posibile pornind de la tema prezentului, a revoluției si a morții, întrebările sunt oarecum simple, curățate parțial de angajament, au ceva proaspăt si ceva nostalgic. Ce le dezangajează e juxtapunerea pe scene neo-infantile noir de un rafinament estetic plăcut, anesteziant. Protagoniștii ședinței foto sunt și ei în alt „spațiu” și într-un moment în timp nu foarte ușor de identificat. Sunt vloggeri ai unui viitor pseudo-uman? Nu e clar, sunt totuși preocupați prea mult de conținut. Întrebarile sunt încă adresate din perspectiva unei analize critice de sec. 20, în urma unei deconstrucții. Chiar dacă cvasi-poetice, textele ce însoțesc imaginile eludează viitorul ce pare încă de pe acum mai degrabă o suprafață în spatele careia nu se află nimic. O întindere atot-cuprinzătoare fără adâncime, o lateralitate care anulează mecanismele cognitive augmentate de tipar și de mijloacele de comunicare în masă ale secolului 20. Aparatul critic încă dă rezultate, dar nu e compatibil cu ciber-suprafața (cyber-surface). Pare că cetățenilor viitorului le vor fi indiferente aceste întrebări sau o să le privească ca pe o curiozitate a celei de-a doua antichități.

Neo-infantilismul poate fi înțeles ca în nuvela lui Robert Silverberg How it was when the past went away (1969), când un drog super-potent este introdus de teroriști în rețeaua de apă a unui oraș, iar locuitorilor li se șterge memoria în totalitate. Totul e de descoperit, suntem cu degetele pe aplicații ce reacționează la atingerea noastră și ne bucurăm copilărește.

Dubla postură a actului critic contemporan: este adevărat, dar e doar parțial relevant, descrie corect, dar nu mai funcționează. Vorbește despre realitate, dar pentru generația născută în secolul 21 realitatea e mai artificială decât virtualul.

De altfel, neo-infantilismul e inaccesibil minții critice, concentrată fiind pe mecanismele din spatele realității, pe adâncime, pe structuri și relații de putere. E ca și cum ai încerca să explici viralitatea globală a unor jucării precum Kendama sau Spinner cu Capitalul lui Marx sau prin scrierile lui Adorno. Primitivismul radical întotdeauna îți asigură viitorul, tocmai pentru că sare peste cognitiv.

Cel mai probabil aceste lumi și perspective vor coexista simultan, se vor suprapune tensionat, iar prin coliziune vor genera perimetre de sens eretice.

Întoarcere pe nava spațială Pământ este la Salonul de Proiecte în perioada 24 mai – 18 iunie, 2017.
Artiști: Silvia Amancei & Bogdan Armanu, Ralo Mayer
Curatori: Alexandra Croitoru & Ștefan Tiron