„Te trezești dimineața, te speli pe gură, bei un litru de apă în înghițituri mici, iei micul dejun cu un singur fel de proteină” – au fost sfaturile lui Matei Bejenaru către mine, văzându-mă dimineața cam mahmur și tremurător, ca o trestie de zahăr pe electrostivuitoarele zilei, în lobby-ul hotelului pregătit pentru noi, invitații la deschiderea expoziției sale, de către colectivul Kunsthalle Bega. Mai mult decât o simplă introducere atmosferică, care punctează tot mai mult stilistic tipologia jurnalismului cultural vestic, cu precădere cel american, aceste îndemnuri folositoare oricui, nu doar celor deshidratați de duhurile flaneur-ismului minor, precizia algoritmică și grija sinceră, conturează atât tipologia umană a lui Matei Bejenaru, cât și, cum în cazuri fericite se întâmplă cu toți autorii autentici, pe cea artistică despre care o să discutăm aici.

Asta pentru că Bejenaru, atât de greu prins formal ori conceptual într-o formulă unitară – publicul având de a face până în acest moment al carierei sale cu doi Matei: cel performativ-social și iată, cel de acum, tehnofil până la capătul opus, al poeziei; ori cu Matei artistul, sau Matei curatorul – pare că în ultimii 15 ani acesta s-a sedimentat în specificitatea mediului „oglinzii cu memorie” [doar una dintre formulele folosite la apariția aparatului de fotografiat la mij. sec. al XIX-lea, dar care spune atât de mult despre ceea ce înlocuiește din pictură], mai exact într-un „grad 0” al fotografiei, cum cred că surprinde foarte bine expoziția recent încheiată. O fotografie despre fotografie – despre produsele, mecanismele, procesele, suprafețele, liniile și umbrele ei. Am adaptat acest termen, cu scop de a îl folosi diferit față de minimul material structural impus de Alexander Rodchenko într-un minim al reprezentării, din pictura modernă unde chestionarea suprafeței (re)descoperă compozițional grilajul [matrice din care se formează orice imagine], pe când extra-tehnicitatea materială a fotografiei practicate de Bejenaru atrage de fapt opusul, picturalitate. Când imaginea este atât de concret și imersiv redată ca aici, se produce o stranie tensiune picturală prin extra conturul & saturația luminii captate.

Delimitând între cele două perioade ale sale, cât de straniu trebuie să fi părut în creația primului Matei, „L’air du Temps” (1996), care citită din perspectiva de astăzi pare nu doar lucrare emblematic-definitorie, cât și potrivită vremurilor acestora boolean imateriale. Și că vorbeam de Matei omul, în expoziția de la Kunsthalle Bega, alegerea tehnici proiecției diapozitivelor, la paritate cu cea a imprimării imaginilor, trădează desigur și aplecarea universitară a profesorului Bejenaru. Acestea au fost în mod particular elemente constitutive și auxiliare disciplinelor academice cu mult înaintea apariției ecranelor. Personal, le-am mai prins încă, la mijlocul anilor ’90. Istoric, după introducerea plăcilor fotografice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, „lanterna (magică) cu diapozitive” a devenit un instrument recomandat în special scopurilor educaționale. Mă refer desigur la aceea Laterna-Magica-Bilder, primul tip de proiector, care odată cu apariția fotografiei înlocuiește imaginile redate manual cu cele reproduse mecanic și chimic, ecou regăsit palpabil, în lucrarea care conține o proiecție de diapozitive pe o suprafață circulară [condiționată de forma burdufului unui aparat de format mare prin care se realizează proiecția], plasată la fel de circular în traseul expozițional, încheind circuitul propus de curatorul Cristian Nae, care a început tot cu o proiecție.

Aceasta, care a dat și titlul acestei recenzii ce pleacă de la senzația avută în fața ei, este așezată în prima cameră a spațiului Kunsthalle Bega, supranumită și „box”-ul [fiind adeseori dedicată unor proiecte individuale de dimensiuni mai reduse]. Aici, trei proiectoare pentru diapozitive de format mediu au fost plasate în fundalul încăperii proiectând imagini indefinit de materiale – ca fotoni ce îi simți pe limbă. O corporalitate grea a materialități luminii, senzație pe care am mai avut-o când am intrat prima dată într-o camera obscura de mărimea unei încăperi. Acolo, pe lângă spectaculozitatea umbrelor vii și nemediate de mecanic sau electric, senzația puternică pe care o ai este de concretețe a informației aflate în fasciculul de lumină. Aceiași senzație o ai și în fața proiecției de aici. Și nu este vorba doar de calitatea formală, cât de ceea ce Bejenaru alege să reprezinte, unde adesea lasă loc pentru verticale și orizontale puternice, de detalii în zoom in și out, de reprezentare a aceluiași subiect din trei perspective diferite, spațiale cât și temporale, ceea ce trădează camuflarea de real obiectiv a iluziei. Uneori imagini ale extra rigurozității tehnice, alteori ale banalui sau ale unui estetic formal. Fenomenul declanșează o experiență corporală ciudată, tactilă chiar dacă vorbim de un fascicul de lumină care proiectează imaterial în perceperea simțurilor noastre, imagini din lumină. În expoziție, diapozitivele sunt doar un alt exemplu al „opticității” pe lângă fotografia imprimată la mari dimensiuni, pe lângă monitoare cu proiecții ascunse în structuri de cal troian, pe lângă discreta perdea neagră care face trimitere la o altă lucrare din descendența tenhofilă, video de această dată, „From A to C”.

Traseul expozițional continuă cu fotografii pe film negativ care reprezintă aparate de fotografiat [dintre cele pe care M.B. le-a folosit] de format mediu sau mare. Imprimate la dimensiuni industriale și plasate pe verso-ul și recto-ul unor cutii monolitice, aceste imagini amintesc de înregistrarea chimică a gradienților continui de lumină ambientală pe hârtia tratată chimic, standardul imaginii de tip analogic.

Complementar acelui grad 0 al fotografiei lui Bejenaru, se detașează și o democratic-exhaustivă reprezentare de subiecte: statuete antice, hărți, colțuri urbane ale minorului cotidian; obiecte, artefacte, lucruri și mai rar individualitățile umane complicate, ca și când ar vrea să impună această realitate a aparatului de înregistrare mecanic-chimică a realității,  teritorial, întregii ordini a lumii. Dacă la nivel general fotografia este înțeleasă ca decaparea unui subiect dintre toate cele posibile, Bejenaru pare că vrea să mântuiască cu și prin lentilă întreaga lume, să nu-i scape nici un colțișor, astfel până și documentele, sculpturile, artefactele altor zone și medii trebuie să treacă și ele prin filtrul oglindit al aparatului.

Opus, dar complementar cum spuneam, gradul 0 este ca acel „mesaj fără cod” teoretizat de Roland Barthes în „The Photographic Message” (1961), polul opus al proiectelor sociale ale lui Bejenaru, însă atât de copleșitor redat, autentic, total și personal deopotrivă. Prin aceste fotografii despre fotografie, Bejenaru explorează spațiile sociale ale unei tehnologii media obsoletă, extinzând structura multiplicității de la producția tehnică a copiilor generate, la un estetic auctorial bazat pe arheologie media. Dacă astăzi predomină condiția post-medium, la acesta vorbim nu de medium specificity ci mai degrabă de un fetish-medium, ca să ne păstrăm sub umbrela barbarismelor universale. Iar, proiectorul/proiecția, nu doar că sunt mai actuale ca oricând azi, în lumea ecranelor ubicue, dar conturează „informația” într-un fel de readymade final.

Aceste aspecte trădează o tipologie romantică, o contemplare melancolică a artefactelor media care funcționează prin eliminarea contextului social și istoric, pentru a face din tehnologia de fotografiat obiectul netulburat al atenției sale. Această tratare a obiectului fotografic la un înalt nivel tehnic la Bejenaru, mă duce cu gândul la oglinda angelică, teoretizată de Athanasius Kircher. Acesta dezvoltă teoria celor două oglinzi, în care una este o oglinda umană, care suferă refracții și distorsiuni, iar cealaltă, angelică, o suprafață „fără pată” (care reflectă lumina divină).

Plasând în antitetic dimensiunea social-performativă cu cea tehnic-fetișistă a celor două etape în opera lui Bejenaru, cred că există un punct vital în care acestea se întrolocă, cea de-a doua fiind o consecință a primei. Această tehnofilie este o reacție generalizată & firească a întregii societăți de tranziție din România. Tocmai pentru că tehnologia [cât mai nouă, iar ce alt câmp se reînnoiește mai des decât acesta?] a reprezentat avatarul evoluției în societatea noastră, a vestului salvator care nu mai venea, dar în care am fost noi în cele din urmă, să le luăm produsele și să le trimitem acasă. Și la Bejenaru, mărcile aparatelor reprezentate, ale proiectoarelor care rulează, ambiția construcțiilor și calitatea imprimării fotografice sunt dintre cele profesionale sau dacă ar fi să implicăm termeni de marketing, din gama premium.

Expoziția personală „PROIECȚIE 02″ a artistului Matei Bejenaru, curatoriată de Cristian Nae a avut loc la Kunsthalle Bega, Timișoara în perioada 12.04 – 08.06.2024.