Revirimentul picturii ?

Am ezitat mult în redacție în legătură cu titlul dosarului tematic principal al acestui număr dublu al ARTEI. Să-i spunem Pictura neo nouă de azi? Noul foto-realism sau Noul figurativ? Să-i spunem Noua sinceritate, sau neo Pop-socialismul sau Revirimentul picturii din anii 2000 încoace? Toate aceste posibile (și discutabile) etichete acoperă doar parțial un fenomen evident din arta românească a ultimului deceniu și anume că asistăm la o uimitoare, enormă, chiar virulentă revanșă a acestei regine a vizualului în accepția lui clasică care este pictura.

Turbulenții ani 90, atît de bulversați de invazia noilor tehnici artistice și de deschiderea bruscă spre ideologii estetice interne și internaționale contradictorii, au părut să stea, în partea cea mai vizibilă a scenei artistice românești, sub umbra amenințătoare a „morții picturii” ca modalitate majoră de modelare vizuală și marcare estetică a realității. Față de irupția instalației și performanței, a fotografiei și videoului ca formule rapide și dinamice de implantare a gestului artistic în imediatul atît de preocupant, a practica pictura părea o ocupație tradiționalistă și repetitivă, incapabilă de noutate vizuală și anacronică tehnic – vorba cuiva, „în acei ani, cine picta era prost” (Mihai Pop). Urgențele politice ale momentului, nevoia de adaptare din mers la activisme antitcomuniste și ideologii procapitaliste, concurența noilor media, toate păreau să invalideze definitiv capacitatea picturii de a spune ceva profund despre noua condiție umană și de a se adapta noii lumi apărute în România, ca peste tot în Europa de Est, din suprapunerea dificilă a unui tenace postcomunism virulent cu o nouă ferocitate liberală.

Totuși pictura a rezistat în adîncul atelierelor acestei “traversări a deșertului tranziției”, care a părut să o treacă pe linia moartă a interesului public, și, de la finele anilor 90 și mai ales spre mijlocul anilor 2000, se produce treptat un reviriment spectaculos care o va plasa din nou cu brio în atenția culturală. Grupul Rostopasca, o serie de expoziții simptomatice din capitală și din alte orașe, Școala de griuri de la Cluj, Neo-popul bucureștean, iată doar cîteva din reperele acestui fenomen intens și debordant, despre care veți găsi texte consistente și extrem de interesante în acest număr dublu al Revistei ARTA.

Sigur că pictura se practică în România în o mie și una de maniere, de la cele tradiționale și clasice la cele moderniste și neo-moderniste și de către toate generațiile artistice. Dar atenția noastră s-a focalizat acum pe generația tînără, cea din jurul anului 2000, care a produs o adevărată ruptură în maniera de a privi realitatea și de a prelucra vizualul invadator de azi. Cu rădăcini în noile media dar și în arta pop, în hiperrealismul și fotorealismul anilor 60-70 din care se inspiră dezinhibat, ultra realistă, cinic figurativă, super fotografică, noua pictură este deopotrivă sinceră pînă la cruzime, agresivă și necruțătoare, dar și plină de o stranie poezie a banalității cotidiene și de o metafizică tautologică a derizoriului. Și, cred că nu întîmplător, tocmai această pictură românească tînără, aparent atît de ancorată într-o situație antropologică specifică realității românești actuale, a ajuns să capete, prin cîteva nume de vîrf, o recunoaștere internațională ce părea inimaginabilă în urmă cu un deceniu. Și, cred că nu întîmplător, există o profundă conivență de viziune între această pictură tînără și noul val al cinematografiei românești, și el internaționalizt sau noua poezie douămiistă…

Mai e cu putință să practici o pictură figurativă de o evidență ingenuă după experiențele neo-avangardiste, și mai ales conceptuale, postbelice? Există o reală dimensiune critică sau o distanțare estetică suficient de creativă în acest tip de duplicare picturală a cotidianului brut, neutru și plat? Perfecțiunea fotografică a imaginii o scutește sau o apropie de superficialitate și derizoriu? Care sunt limitele conceptuale ale acestui tip de pictură aparent fără telos și transfigurare? Unde se ascunde în ea transgresiunea metafizică? Iată doar cîteva din întrebările la care încearcă să răspundă acest număr din ARTA, care va fi urmat de altenumere dedicate picturii în diferite paliere stilistice și generaționale.

Magda Cârneci, Redactor-șef