Tema acestui număr s-a născut dintr-o constatare evidentă. Deși a ajuns la vîrsta consacrării, generația 80 din artele plastice nu se bucură de aceeași recunoaștere (și cunoaștere) publică precum cea din literatură, care a generat conceptul (disputat) de optzecism literar. Deși a produs la rîndul ei concepte precum „neo-expresionism” și „intermedialism”, pe lîngă faimosul și controversatul „postmodernism”, generația 80 din artele vizuale nu dă încă impresia unui „front” la fel de coerent și de compact precum sora ei literară.

În bulversarea post-comunistă din anii ’90 şi în boomul economico-cultural din anii 2000, optzeciştii vizuali s-au plasat cumva „între scaune“, între generaţia matură, care a continuat să exercite controlul asupra multor pârghii de putere instituţională, şi între generaţia mai tânără şi foarte tânără, privilegiată de noile fundaţii, centre, galerii şi curatori apăruţi între timp, fie în ţară, fie în străinătate, și aflați mereu în căutare de „artă alternativă”.

Spre deosebire de confraţii lor literaţi, care au avut parte de o exegeză suficient de abundentă şi de un fel de „clasicizare“ în acești ultimi 20 de ani, dată fiind predominanţa literarului în câmpul cultural românesc, practicienii optzecişti ai artelor vizuale au trebuit să se descurce în condiţii mai dificile şi să inventeze traiectorii profesionale incomode şi atipice, oscilând între lucrul în ţară şi cel peste granițe şi între ocupaţii colaterale dintre cele mai neaşteptate. De aceea, împlinirea operei lor e mai puțin evidentă. E drept că și apetitul implicării în viața publică al plasticienilor optzeciști a fost mai redus, ei părînd marcați de o psihologie a marginalității, provenind poate din reflexe comportamentale moștenite de dinainte de 1989.

Deși harnici și productivi, asumînd roluri discrete pe scena instituțională dar construind cu tenacitate cariere solide, percepția opzeciștilor vizuali a suferit nu atît în ce privește rotunjirea propriilor opere cît în receptarea larg culturală a creației lor. Şi totuşi, această generaţie ‘80 din artele vizuale conţine câteva nume mari, unele vehiculate şi în afara frontierelor, care merită şi trebuie cunoscute de marele public, cel puţin tot atât cât literaţii ei. Să menţionăm aici câteva într-o ordine aleatorie: Dan Perjovschi, Ioana Bătrânu, Iosif Kiraly, Marilena Preda-Sânc, Dan Mihălţianu, Mircea Roman, Călin Dan , Miklos Onuscan, Petru Lucaci, Romelo Pervolovici, Marian Zidaru , Gheorghe Rasovszky, Ion Aurel Mureşan, Christian Paraschiv, Ștefan Râmniceanu, Alexandru Păsat, Vioara Bara, Rudolf Bone, Alexandru Antik, Marcel Lupșe şi alţii pe care-i veți găsi în paginile acestui număr.

Dosarul dedicat generației optzeci „revisited” după 20 de ani a fost co-coordonat de Magda Cârneci și Adrian Guță, ca doi dintre criticii și teoreticienii ei care au publicat și cărți asupra acestui subiect. Lista celor prezenți în acest număr nu este exhaustivă, lipsesc nume de pictori (Gheorghe Ilea, Mihai Chioaru, Andrei Chintilă ș.a.), sculptori (Vlad Aurel, Mircea Popescu ș.a.), graficieni (Mircea Stănescu, Dorel Găină, Gheorghe Urdea ș.a.) și de artiști decoratori (Daniela Făiniș, Titu Toncian, Ilie Rusu, Simona Tănăsescu, Mihai Țopescu ș.a.) pe care sperăm să-i prezentăm în numere tematice viitoare. Rămîne de văzut dacă această abordare mai compactă a artiștilor optzeciști va oferi publicului o imagine suficient de coerentă a „optzecismului vizual” și va constitui un îndemn și chiar o provocare spre înnoire și evoluție, sau reprezintă un început de „clasicizare”.

Magda Cârneci, Redactor-șef