L-am cunoscut pe Teo Ajder în iunie, în Varșovia, la un vernisaj la Palatul Culturii și Științei, ocazie cu care mi-a oferit și cele două numere până atunci existente din revista Mămăligă de Varșovia/Mamałyga warszawska, la care este redactor, editor și traducător. De faptul că există un colectiv de expatriați români activ pe scena culturală în Varșovia aflasem cu câteva zile înainte, în cadrul unei expoziții la galeria Lokal_30 denumite Do or Die/Czyń lub giń. Reinițiind vechea dezbatere despre necesitatea implicării sociale a artiștilor, adusă în actualitate și localitate printr-o discuție în cadrul unui congres al culturii, din pregătirile pentru care a apărut și dorința realizării expoziției cu pricina, precum și printr-un eseu de Artur Żmijewski din 2007 în care acesta argumentează nevoia abandonării conceptului de artă autonomă, expoziția reunea mai multe inițitive artistice cu caracter explicit politic, deși arta autonomă e încă văzută ca tendință dominantă in sfera culturală. Atât conceptual, cât și ca abordare și metodă, proiectele erau foarte diverse, de la adevărate proiecte sociale, precum proiectul Alfa Omegi, care oferea spre vânzare rucsacuri și încălțăminte lucrate manual de femeile unei mahalale din Nairobi, Kenya, la o relatare vizuală și textuală a războiului din Ucraina, realizată de Oksana Briukhovetska, din perspectiva subiectivă a unui om întâlnit într-un tren, întorcându-se înapoi acasă. Iar în acest context se afla și o pânză pe care, cu o oarecare surprindere, am observat text în limba română, conținând zece întrebări pentru domnul Klaus Iohannis și semnată „Redacția săptămânalului Mămăligă de Varșovia”. Aparent aceștia doreau să-l livreze personal președintelui în timpul unei vizite oficiale în Polonia din 2015, mai precis la o întâlnire cu diaspora la ambasada din Varșovia. În final întrebările au fost livrate pe o hârtie purtătoarei de cuvând pentru a fi înaintate președintelui. Încă își așteaptă răspuns, iar tabloul nu a mai fost trimis. Povestea apare și în primul număr al revistei, împreună cu un schimb comic de mesaje între redactori pe tema postării unei fotografii a acestora cu tabloul, în fundalul căreia apare un craniu.

Prin acest ocoliș doream să subliniez faptul că Mămăligă de Varșovia nu există doar pe hârtie, ci este produsul unui colectiv angajat social și activ cultural, în acțiunile cărora revista vine uneori în completare. Urmărind revista, aflăm de exemplu despre un club de carte pentru copii în limba română (denumit „Țara de basm”), o sesiune de plantat flori de 1 mai dar și o discuție pe tema austerității și a imaginii cvasi-religioase (conform vorbitorilor) pe care aceasta pare să o aibă pentru anumite guverne și persoane, susținută de Mihai Tarța și Vitalie Sprînceană, moderată de Teo Ajder și cu numeroase intervenții ale publicului (toate în Varșovia). Lansările de revistă sunt și ele documentate, una având loc la Ambasada Moldovei din Franța. Pe lângă evenimentele și acțiunile organizate de membrii redacției, avem și numeroase relatări de evenimente culturale din Varșovia, cronici de expoziții și carte. Revista, care e trilingvă, cu accent pe limba română, îi are ca redactori pe Teodor Ajder, Claudia Ciobanu, Olga Corochi și Mihai I. Tarța (fiecare cu vocea sa textuală distinctă), iar revista se bucură de un print de calitate, un font propriu, benzi desenate de Krzysztof Cibor și chiar și o mascotă – în mod potrivit, o mămăligă jumătate curcubeu cu propria sa poveste.

În același timp există și un blog, unde unele din texte sunt publicate pentru prima dată. Ambele numere sunt, după cum o cere și natura revistei, deschisă la colaborări, eclectice în conținut, având, pe lângă genurile de texte amintite mai sus, de la articole de opinie despre politici internaționale, la rețete, la proză scurtă, însă, din punct de vedere tematic, numărul al doilea își asumă explicit o tematică, cea a migrației. Această identitate a revistei ca platformă a vocilor expatriaților e implicită din primul număr, însă în al doilea vedem o poziție mai degrabă militantă, de pe care este discutată de la problema refugiaților care trec Mediterana sau sunt victimele traficanților de persoane la cecenii care caută azil în Polonia la problemele de zi cu zi ale unui imigrant într-o țară a cărei limbă nu o stăpânește, despre cum adaptarea la un mediu străin, începerea unei familii acolo, pune probleme cotidiene neprevăzute și decizii importante, de la numele ales pentru copii la limba în care li se va vorbi acasă.

Aș putea umple tot acest articol și mult mai mult doar cu anecdote repovestite, luate din numeroasele analize, interviuri, confesiuni etc., fiecare voce unică. Desigur, anumite teme mai des întâlnite decât altele transpar, însă a porni o analiză de la categorii abstracte înseamnă tocmai a nega unicitatea fiecărui caz individual, fiecărei micro-povestiri care alcătuiește o povestire mai mare, una care e așa eficientă (în a ne identifica cu ea) tocmai datorită umanității ce transpare din detaliile fiecărei povești. În același timp, nu trebuie neglijate chestiunile sistemice care transpar în unele texte.

Problema identității naționale e desigur prezentă și ea. Într-adevăr, revista este, cum se afirmă în textul de deschidere „a românilor din Polonia”, dar, unii redactori fiind de origine din Republica Moldova, discuția este mult mai nuanțată. Aceștia scriu în limba română, însă diasporele românească și moldovenească sunt schițate cu particularitățile lor. Avem de pildă o critică atât a unui discurs unionist românesc, cât și a unei anumite atitudini de arbitru/„frate mai mare” pro-unire, adoptând necritic o perspectivă vădit românistă, venind din partea discursului polonez, semnat de Mihai Tarța.

Apreciez mult coeziunea, sentimentuld e apartenență propagat prin revistă și dincolo de ea comunității românofone din Varșovia, dar și diasporei în general. E de asemenea un exemplu de cum își poate vedea un imigrant rolul în noua societate în care se află precum și legătura cu cea din care vine, iar genul de implicare socială și responsabilitate despre care citim în revistă poate fi doar exacerbat de apartenența într-o comunitate. Cei despre care citim doresc a se implica în societatea poloneză, de la organizatul de evenimente cu un public țintă local la votul în alegerile locale, urmărind în același timp cu atenție ce se întâmplă acasă – pot menționa un text de Vitalie Vovc percum și răspunsul lui Teo Ajder la acesta, legat de alegerile parlamentare din Republica Moldova de la final de 2014. Migranții pe care îi vedem se balansează constant între cele două lumi, între cultura și limba cu care vin de acasă, ambele promovate de către Mămăliga de Varșovia, și noua societate, la ale cărei taxe și legi este supus, și în care doresc să se implice activ și responsabil. Ce este după mine cu adevărat îmbogățitor sunt tocmai hibrizii culturali care rezultă din astfel de interacțiuni, printre care se numără și revista, și a cărei dezvoltare nu pot decât să o susțin.

A nu se înțelege că imaginea despre lume pe care ne-am putea-o asuma citind publicația e una copleșitor optimistă. Nevoia de implicare, de luptă pentru drepturi transpare undeva în mai toate textele, chiar dacă nu e menționată explicit, ci e doar concluzia logică a indignării resimțite după citirea variilor povești în care nedreptatea e flagrantă (după cum e mai ales cazul în numărul 2). Miza revistei nu e în final doar națională (românească sau moldovenească), ci vocile scriitorilor în limba română, trecând peste particularitățile naționale, desigur relevante, se identifică la un nivel fundamental în cea a unui „imigrant în general”, căruia i se cuvin anumite drepturi, neliniștit poate de un anumit discurs virulent din zilele noastre sau, ca să ne întoarcem de unde am pornit, de regresele legale de care a dat dovadă statul polonez.