Adesea, momentele de criză generează un sentiment de urgență care umbrește toate celelalte considerații, transformând momentul prezent într-unul copleșitor. Pe de altă parte, o recunoaștere a faptului că „acesta este momentul de mai târziu”, timpul de a suprapune proiecția viitorului peste consecințele alegerilor trecute și peste acțiunile din prezent, este și un potențial catalizator pentru o reflecție critică asupra provocărilor și posibilităților unei lumi tot mai interconectate și mediate tehnologic, așa cum a putut fi văzut și în expoziția „The World Keeps Ending” de la Galeria META Spațiu din Timișoara.

Proiectul, curatoriat de Marina Paladi, s-a desfășurat între 1 august și 14 septembrie 2024 și a inclus lucrări de Josépha Blanchet, Mimi Ciora, Lorena Cocioni, Ilie Duță, Adrian Ganea, Uliana Gujuman, Cosmin Haiaș, Thea Lazăr și Silvia Moldovan care au descris sistemele de relații în care oamenii sunt doar noduri într-o rețea cu multiple conexiuni, prezentând impactul schimbărilor climatice, fragilitatea mediului și potențialul unui viitor post-apocaliptic pe care l-am mai trăit.

Situată explicit sub semnul „Teoriei Actor-Rețea” a lui Bruno Latour, expoziția „The World Keeps Ending” a explorat atât natura ciclică a sfârșitului lumii „așa cum o știm” cât și conexiunile complexe dintre oameni, natură și tehnologie. Expoziția a prezentat apocalipsa nu ca pe un eveniment unic și devastator, ci ca pe un proces continuu de transformare care provoacă reflecții asupra interacțiunii umanității cu lumea și asupra redefinirii existenței tuturor actorilor într-o nouă eră. Propunând o ontologie bazată pe rețele și o teorie socială care încorporează atât actori umani, cât și non-umani, cadrul teoretic al lui Latour a fost utilizat în expoziție pentru a contesta perspectivele antropocentrice tradiționale care consideră oamenii ca fiind separați de natură și superiori acesteia. Plasându-se în afara circumscrierilor dintre uman și non-uman, natural și artificial, expoziția a propus un „continuum liminal al interconexiunii” (termen propus de Marina Paladi în textul curatorial) unde aceste granițe se dizolvă, un prag unde distincțiile altădată clare devin difuze și unde rețelele de relații sunt modelate de toți participanții. Proiectul deopotrivă artistic și activist al Silviei Moldovan, sanctuarul SEPALE, oferă un exemplu concret al acestui concept, constituindu-se într-un spațiu unde actorii umani și non-umani, inclusiv păsările, obiectele de artă și arhitectura, coexistă într-o relație simbiotică și unde delimitările antropocentrice sunt în mod intenționat estompate. Fidelă acestor principii, instalația de mari dimensiuni Mother Bird, prezentată de Silvia Moldovan în cadrul expoziției, a adus în spațiu, în pictură și format audio-video, cadrele intime ale mediului natural observat printr-un vizor optic care nu este adaptat doar perspectivei omului.

Instalația propusă de Mimi Ciora, Fade to Grey, a împrumutat cromatica sugerată de titlul melodiei din anii 1980 a formației Visage și s-a folosit de o perdea semi-transparentă, dincolo de care se întrezărește o figură umană acoperită de tatuaje vegetale, pentru a problematiza separarea dintre oameni și natura după care tânjesc mereu și pe care o afectează ireversibil. Tânjirea după natură, dorința de reconectare cu aceasta, este prezentă și în lucrarea Josephei Blanchet din seria intitulată Hikikomori, termen japonez care desemnează retragerea din societate și introspecția care, în acest caz, duce la o simbioză cu mediul vegetal.

Din versurile lui Franny Choi, care inspiră și titlul expoziției, reiese și că apocalipsa nu este trăită în mod uniform având în vedere că, pentru comunitățile marginalizate, aceasta s-a manifestat în valuri succesive și recurente de-a lungul timpului. Acestui tip de comunități aparțin și ființele non umane descrise în unele lucrări – copacul care se lamentează la Adrian Ganea, păsările Silviei Moldovan, albinele devenite fosile ale lui Ilie Duță –  Before the apocalypse, the apocalypse of bees / „Înainte de apocalipsă, apocalipsa albinelor” spune unul dintre versurile lui Choi.

În EcoMedia, Sean Cubitt[1] distinge între trei domenii: physis, lumea naturală, polis, domeniul societății umane și techne, tehnologia într-un sens larg, incluzând nu doar mașinăriile, ci și tehnici precum limbajul și gesturile pe care oamenii le folosesc pentru a comunica și a înțelege lumea, văzută ca forță mediatoare între celelalte două. El argumentează că nu putem privi tehnologia pur și simplu ca pe un instrument de dominare a naturii sau ca pe o entitate separată de lumea naturală ci trebuie să recunoaștem că tehnologia este o parte integrantă a relației noastre cu mediul înconjurător și că poate fi utilizată în moduri atât benefice, cât și dăunătoare pentru planetă.

Unul dintre artiștii cei mai preocupați de tehnologie din expoziție este Cosmin Haiaș, prezent cu două lucrări. Prima dintre acestea, Cyborg Saint, este o replică a craniului omului de Cro-Magnon pe care artistul l-a acoperit cu peste 80 de foi de plexiglas tăiate cu laser și desenate manual pentru a se suprapune perfect. Amintind de Heavenly Bodies / Trupuri cerești, relicvele bogat ornamentate ale unor falși sfinți martiri fotografiate de Paul Koudounaris în catacombele Europei germanice, ciber-sfântul lui Haiaș este împodobit cu benzi luminoase LED și ne propune să reflectăm la noua figură sacră adorată de mulțimi, inteligența artificială. A doua lucrare a artistului din expoziție, 13 Jars, s-a menținut în același registru al spiritualității creștine propunând o replică abstractizată prin intermediul tehnologiei a frescei lui Leonardo da Vinci reprezentând Cina cea de Taină, unde Isus este reprezentat de neonul cu lumină roșie iar Iuda de cel care se aprinde intermitent, sugerând o anomalie.

Potrivit lui Adrian Bojenoiu[2], tehnologia rețelelor sociale a preluat metodele de comunicare ale artei, impunând un nou mod de percepție a realității cu consecințe asupra modului în care experimentăm și înțelegem lumea, inclusiv lumea naturală. Aceasta ridică întrebarea dacă noul mod de a percepe realitatea va duce la o apreciere mai mare a tuturor celor care alcătuiesc lumea sau la o detașare și mai profundă de acestea.

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.

* McCarthy, Cormack, Drumul, București: Humanitas, 2022, p. 54

[1] Cubitt, Sean, Ecomedia, Rodopi, 2005

[2] Bojenoiu, Adrian în The Message is the Medium (ed. Emilian Mărgărit), Image and Sound, 2020