Recent, un renumit artist britanic a postat pe Instagram o scrisoare de la un copil în care declara că picturile lui o fac fericită. Un comentator a răspuns că acest lucru este mai valoros decât orice fel de critică de artă.

Poate că am ajuns la punctul în care problema „like-urilor” a intrat atât de adânc în viața profesională a artiștilor, încât sistemul tradițional de producători de artă, distribuitori, critici și public nu mai este valabil – și nu oferă măsuri corective semnificative pentru ce trebuie să facă artiștii. Și, deși această lamentare poate suna depășită, mulți dintre noi nu au încetat să creadă că arta încă ar putea avea un fel de valoare. Asistând la fiecare aspect al artei înghițit de capital, unii dintre noi încă mai cred în agenția artei. „If art could change the world” /„Dacă arta ar putea schimba lumea”, arată fontul cursiv neclar al unuia dintre tablourile din cea mai recentă expoziție de la ElectroPutere din Craiova, iar altul proclamă: “Too exhausted to grasp beauty” /„Prea epuizat pentru a înțelege frumusețea”. Dar cum putem depăși această dihotomie între agenție și formă?

Expoziția The Resilience of Capital poate fi interpretată ca o continuare a practicii Silviei Amancei și a lui Bogdan Armanu de a lega aceste două concepte împreună ex negativo. În mai multe lucrări video precedente, ei au arătat cum structurile globale de putere și accesul la mijloace financiare modelează posibilitățile practicii lor artistice, transformându-i pe cei doi artiști în subiecți neputincioși la marginea acestei lumi conduse de capital. Deși expun la nivel internațional, „reziliența capitalului” încă aruncă o umbră asupra practicii lor. Diseminarea muncii lor nu schimbă nimic și nu face altceva decât să obțină o anumită afirmare într-un context restrâns. Agenția și atenția încă se concentrează asupra banilor. Poate acest lucru este ceea ce a condus la prima expoziție SABA realizată doar cu picturi în ulei, aparent imitând genul de expoziții care au impact în lumea artei.

În ciuda (fostului) interes către „site-specific”,  dată fiind forma neobișnuită a muzeului teatrului din Craiova, spațiul expozițional încă mai este perceput ca un cub alb, pânzele negre ale SABA subliniind această interpretare. Deși nu sunt nici atârnate în linie dreaptă, nici toate de aceeași dimensiune, prezența lor pură și contrastul puternic cu pereții albi prezintă o înfățișare perfectă a lumii artei. Desprinse de pereți, două grilaje metalice servesc pentru montarea altor tablouri negre. Grilajele îndoite ar putea fi interpretate ca un al doilea spațiu metaforic în interiorul primului, precum contururile randărilor 3D care nu au fost încă completate cu culorile potrivite peisajului sau suprafețelor pe care ar trebui să le ilustreze.

Aceste „două spații” sunt pline de mesaje: tablourile mari cu litere majuscule aduc un sentiment de resemnare, întorcându-se agresiv împotriva sistemului numit „artă”. Cel mai direct este un triptic care pe fiecare dintre pânzele sale de 1 pe 1,40 m afirmă cuvântul „FUCK”. Restul susțin că artiștii sunt atât neputincioși, cât și fără speranță – subiecte cu care SABA se confruntă de ceva timp. Este interesant cum, punând aceste cuvinte cu litere mari pe lățimea pânzei, declarația întregii expoziții se reduce la aceste sentimente despre lumea artei.

Dar există și o latură mai blândă a acestor declarații, un indiciu al dorințelor ascunse ale SABA, un sentiment pe care au dorit să-l șteargă din această expoziție. Există pânze care vorbesc despre frumusețe și vise stinse, cum ar fi “Seamlessly falling into melancholy”/„Cădere fără întreruperi în melancolie”. Acestea sunt atârnate de grilaje metalice sau de lanțuri desprinse de pereți. Și, deși acest mod de montare sugerează rigoare, evocând chiar practicile S&M, ele dezvăluie o mică scânteie de speranță rămasă. Pe măsură ce aceste picturi se transformă într-un alt gest gol de revoltă împotriva sistemului însuși în care dobândesc sens, exact așa câștigă putere: recunoscând că sunt neputincioase. Subliniind acest lucru în mod explicit asumându-și – și acceptând – puținul impact pe care îl are arta, picturile se transformă într-un fel de dialectică negativă care ocupă forma normalizată cu critica sa.

Și totuși, cea mai frumoasă ironie ar fi dacă aceste lucrări s-ar comercializa și ar deveni un adevărat succes de piață. Nu sunt sigur dacă este vorba despre cunoașterea „dușmanului”  sau doar despre o altă relație de tipul dragoste-ura, dar există multe cazuri în care critica a fost subsumată de sistem. Totuși, acesta este genul de „confirmare” pentru care ar trebui cineva să se lupte sau doar un alt strat al visului masochist al idealistului de a se conforma pur și simplu? Nu toată lumea poate fi ca Damien și îmbrățișa această bucurie. Furia emanată de picturile SABA este probabil o reacția mai potrivită a celor care cred cu adevărat în impactul artei – chiar dacă nu vor să audă asta.

n.b. Referirea la activitatea pe Instagram a renumitului artist britanic dezvăluie prietenia dintre artiști și autor care se manifestă în schimbul critic de postări și glume despre absurditatea artei și a vieții. Și această referință devine și mai amuzantă știind că seria lor anterioară de picturi cu conținut similar a fost la fel de colorată ca cele mai recente lucrări ale artistului britanic. Gelozia noastră cu privire la nepotismul lui care are mai mult succes decât al nostru adaugă doar o picătură de amărăciune acestui articol.

Tradus de Patricia Măroiu