Sabina Suru este artistă intermedia și manager cultural din București, co-fondatoare a Asociației Marginal și hibridului artist-run VAGon – spațiu in(ter)disciplinat, în cadrul Atelierelor Malmaison. Cu rădăcini în pictură și fotografie argentică & alternativă, practica ei se manifestă prin variate abordări intermediale – instalații interactive sau participative, holografie, obiect, fotografie sau film. Lucrările ei abordează problematici legate de mutația identității obiectuale și mediale, digitizare și memorie exografică, grijă pentru tehnologie și relații alternative umane și mai-mult-decât-umane cu tehnologia, prin colaborări cu alți artiști (coregrafi, performeri, muzicieni, artiști vizuali și artizani) sau cercetători din știință și umanistică.

Te-ai format ca artistă intermedia şi eşti pasionată de istoria tehnologiei şi a ştiinţei. Cum ai ajuns de la artă la ştiinţă?

Parcursul meu artistic include pictură, fotografie și holografie argentică și alternativă, video sau instalație, adunate împreună într-o abordare postdigitală. Interesul pentru știință a fost mereu prezent și s-a integrat natural, din aproape în aproape, în practica mea, fără a simți neapărat un salt într-un moment foarte clar definit. Aș zice ca a fost (și este) mai degrabă o extindere lentă și iterativă a instrumentarului meu de explorare a realității. Deși formarea mea este înrădăcinată în medii și abordări destul de tradiționale, nu le-am navigat niciodată cu ușurință, ci mai degrabă cu un fel de răbdare. Fusesem foarte motivată să studiez artă și faptul ca școala de la noi persistă în niște abordări care nu-și mai au chiar în totalitate rostul nu era suficient pentru a mă demotiva. Putem spune că am îndurat tradiționalismul formării mele ca artist, în timp ce îmi îndreptam sistematic atenția înspre tehnică, înspre istoria tehnologiei și relația de reciprocitate pe care a avut-o dintotdeauna cu istoria culturii și a artei (unul dintre puținii profesori pe care îi admiram în timpul facultății îmi spunea tot timpul că sunt „tehnicistă”, eu percepeam asta ca un compliment :D). Acest tehnicism m-a adus, în timp, inevitabil, prin diverse ramuri ale tehnologie și științei – întâi, prin legătura naturală cu evoluția tehnologiei și a artelor, apoi a devenit un interes de sine stătător prin practica de laborator fotografic și holografic (unde ar fi crunt de navigat fără niște cunoștințe de chimie și optică, de exemplu). Există și un motiv mai aproape de rădăcina mea umană pentru care sunt atrasă de obiecte, tehnologii și povești uitate ale acestora – am crescut între 2 frați la fel de atașați de tehnologii abandonate. Am învățat fiecare în mare măsură autodidact să înțelegem și să abordăm lucrurile care ne interesau de mici – ei, electronică și calculatoare; eu, asamblaje optice și artă mediată tehnologic. Cred că revalorificarea tehnologiilor și tehnicilor vechi și dialogul lor cu cele noi e generator de inovație în tehnologie, știință și artă, și participă discret la diverse forme de hibridizare și remediere continuă.

Ai o feblețe deci pentru medii care aduc împreună, în mod inedit, domenii disociate. Ce te motivează în munca ta ca artistă interdisciplinară?

Motivația mea vine din încrederea în faptul că inovația apare organic la confluența dintre vechi și nou, în marginile domeniilor aparent separate; la fel cum, privind înapoi, putem găsi noi maniere de-a privi înainte. Mă interesează în mod special cum tehnologiile și tehnicile, noi și vechi deopotrivă, ne modelează dinamicele identitare. Construind pe baza acestei relații greu de cuantificat dintre nou și vechi, printr-un dialog continuu între arte aplicate și practici științifice, îmi doresc să creez spații experiențiale, participative, care să activeze emoție și gândire critică deopotrivă și să provoace publicul la o reflecție activă asupra relațiilor pe care le construim cu tehnologia.

Ce rol are obiectul artistic în munca ta și din ce alte domenii provin instrumentele tale de lucru?

Am ajuns să studiez pictură în urma unui cumul de împrejurări accidentale (unul dintre cele mai reușite accidente din cariera mea artistică). Asimilând-o puțin câte puțin, mi-am dat seama că e unul dintre cele mai versatile domenii creative (nelimitativ este cuvântul care-mi vine în minte când mă gândesc la pictură, dar nu există în DEX, din păcate). Asta nu înseamnă că, în practică, nu e adesea încorsetată, mai ales în școală. Odată ce-am început să tatonez tehnici alternative ale fotografiei (care împart mult instrumentar cu pictura), obiectificarea, la propriu, a fost un pas care mi s-a părut nu doar necesar, ci și evident, ceea ce m-a scos rapid și fără cale de întors din bidimensional. Fiind autodidactă în fotografie, m-am bazat mult pe experiment și pe informație găsită în cărți vechi de tehnică, istorie și teoria fotografiei, ceea ce m-a dus inevitabil către holografia argentică (și implicit către chimie și fizică), biomateriale, alte tehnici și tehnologii de imagistică și, firește, am ajuns în numeroase zone fragile ale tehnologiei, unde am început să tatonez din aproape în aproape diverse idei contradictorii de care m-am împiedicat, legate de patrimoniu tehnologic și conservare new media, teorii ale grijii și etică, ontologie și taxonomie tehnologică, biotehnologie, obiectificare, inter- vs trans-disciplinaritate. Aceste tatonări, care stau la rădăcina practicii mele, participă și la un dialog foarte complicat cu scena artistică, încă dependentă de o navigare bazată pe medialitate.

Paradoxal, revalorizezi tehnologie veche, dar ai ajuns să antrenezi algoritmi de învățare automată pentru proiectele tale. Cum ai reușit să creezi un dialog creativ între vechi și nou?

Nu simt că există neapărat o contradicție aici. Acest dialog între vechi și nou mi se pare o sursă firească de inovație și cunoaștere. De exemplu, în proiectul The Entropist, am explorat relația umană cu tehnologia folosind algoritmi de machine learning pentru a analiza și transforma anumite aspecte ale identității digitale și lipsa de responsabilizare în raport cu acestea. Doi ani mai târziu, în 2024, lucram la Persistent Objects în care am pus sub semnul întrebării anumite aspecte ale identității obiectelor tehnologice abandonate și lipsa de responsabilitate umană în raport cu acestea (și implicațiile ecologice inerente). De data aceasta, a fost o instalație neparticipativă, în care cele 20 de obiecte din instalație nu mai instrumentau ceva pentru confortul uman, erau pasive, acoperite de un mediu organic, care mima o grijă paradigmatică pe care nu au primit-o și nici nu pare că ar primi-o curând. Sunt abordări diferite și întrebări legate de feluri identitare diferite, dar în esență subordonate aceleiași întrebări: de ce noi, ca specie, ne manifestăm supremația autoasumată prin consum și abandon, în loc de grijă pentru eco- și tehnosistemul din care facem parte, și pe care îl (re)creăm și modelăm zi de zi?

În lucrarea Faulty Technology, erorile imprimantei te-au stimulat creativ. Ce rol joacă accidentul şi eroarea în munca ta?

În Faulty Technology am explorat mutații vizuale bazate pe erori tehnologice și accident (laitmotiv, laitmotiv). Pentru mine, eroarea nu e un eșec, ci un catalizator. Este o modalitate de a contesta proverbiala căutare a perfecțiunii tehnice, care mi se pare limitativă și în lumea digitală (nu doar în cea tangibilă). Cred cu tărie că tocmai prin defecte tehnologice, prin accidentele pe care le integrez în proces, pot dezvălui o altă fațetă a realității, una mediată poate tocmai prin vulnerabilitatea și imperfecțiunea tehnologiei, care o oglindește pe cea umană în foarte multe feluri.

Îți dorești ca arta să devină mediu de dialog, nu doar de comunicare a emoțiilor artistului, iar instalațiile tale sunt interactive. Ce te atrage la relaționarea subiectivă cu tehnologia?

Mă interesează ca lucrările mele să provoace publicul să adopte o poziție activă, să meargă dincolo de contemplarea speculativă sau formală. În egală măsură îmi doresc să-l integrez în procesele mele de cercetare și creație. Există o bulă culturală în care înotăm și din care nu auzim și nu vedem multe lucruri care se întâmplă în lumea din jurul acestei bule. O relație activă cu publicul poate avea o contribuție care mi se pare esențială pentru întrebările pe care încerc să le ridic prin practica mea. De aceea, multe dintre instalațiile mele sunt interactive sau participative, iar în ultimii 2-3 ani am inclus frecvent etape work-in-progress în care feedback-ul de la participanții din public a fost esențial pentru direcția sau forma pe care a luat-o lucrarea. În egală măsură, nu văd tehnologia ca pe un simplu instrument. Tehnologia îmi mediază și îmi alterează percepția asupra realității, asupra corpului, asupra imaginii – un joc în care invit și publicul să devină participant.

Îți plac provocările, procesele de lucru anevoioase, în care dai dovadă de dedicare, încăpățânare, anduranță și răbdare. Care-a fost până acum cea mai mare provocare din munca ta?

Ador procesele lente și iterative, într-adevăr. Tehnicile modulare de lucru, cu multe etape și straturi, mă transpun într-un spațiu mental foarte creativ și foarte reparator emoțional. Cred că ține de temperamentul meu, mai mult decât de demersul artistic. În pictură lucram la fel, în zeci de straturi de transparențe, în contrast cu zone de materialitate brută, peste care veneam apoi iar cu straturi. De-acolo, am abordat alte tehnicile și tehnologii, dar în esență s-a păstrat bibileala. Acum vreo 8 ani, însă, a început o schimbare în modul meu de lucru, când am fost invitată de Alina Ușurelu în „Exposing Movement”, unde am lucrat pentru prima oară colaborativ, cu oameni din zona dansului contemporan. Apoi a mai fost o schimbare când am început să dau mai multă greutate cercetării (iar nu explorării, cum făcusem până atunci), ceea ce a însemnat o investiție de timp mult mai mare în partea teoretică și în felul în care aceasta fundamenta partea experimentală, mult înainte de a crea efectiv lucrările. Au fost niște etape noi care s-au inserat în procesul meu de lucru, fapt care a restrâns mult timpul investit în partea de manualitate a muncii mele. Sunt încă în această perioadă de adaptare, care e mult mai lungă și mai incomodă decât mă așteptam. Nu atât pentru ca am mai puțin timp pentru chițibușeală, cât pentru că îmi place la fel de mult partea de săpături teoretice în istorie, știință, tehnologie și filosofie, adusul lor împreună și experimentarea cu marginile tuturor zonelor cu care lucram înainte.

Eşti complet imersată în proces, te bucuri efectiv de timpul petrecut între clarificarea ideii în concept şi rezultat. Te animă şi relaţionarea cu publicul entuziast să experimenteze reacţii şi senzaţii, prin dialog și interacţiune. Procesul te menţine în starea de copil sau în cea de magician?

Ador, într-adevăr, procesul – de la citit și săpat teoretic, la discuții aprinse și derutante cu cercetători din diverse domenii științifice, până la transformarea atelierului într-un hibrid la jumătatea drumului dintre atelier de tâmplărie, laborator foto, șantier și bucătărie. De-aici, sărind câțiva pași, la partea în care stau de vorbă cu oameni veniți la expoziție, care întotdeauna au cele mai dezarmante întrebări, ajung într-un alt loc la fel de minunat (și de incomod). Cred că e vital să construiesc acest proces cu o lipsă de preconcepții vecină cu naivitatea, într-o stare mentală și emoțională de copil care nu judecă, cu mintea și inima pline cu „de ce-uri”. Legat de cealaltă parte, cea a magiei, mintea mea a zburat instantaneu la a treia dintre Cele trei legi ale lui Clarke: O tehnologie suficient de avansată nu poate fi deosebită de magie.

Pe lângă pălăria de artistă o porţi şi pe cea de manager cultural, ca şi co-fondatoare a iniţiativelor Qolony, Allkimik, VAGon și Marginal. Cum jonglezi cu ele şi ce aduci dintr-un domeniu în altul?

Toate aceste experiențe pe care le-ai enumerat, m-au adus, încet și sigur, la Marginal, pe care l-am pornit în 2022, împreună cu Andrei Tudose. Am gândit Marginal ca o platformă interdisciplinară (sperăm, într-un viitor nu prea îndepărtat, transdisciplinară) de pentru a aduce împreună artiști și agenți din alte domenii de cercetare pentru a tatona implicațiile științei și tehnologiei în structurile social-culturale, umane și mai-mult-decât-umane deopotrivă. Sună complicat. Și este, căci aducerea împreună a unor lucruri care nu sunt obișnuite să mai fie laolaltă nu e nici rapid și simplu. Dar răbdătoare sunt. Acest jonglat între a fi artistă și manager cultural e și el complicat uneori (sunt practic două joburi interdependente), însă se susțin reciproc, căci cercetările pe care le fac ca artistă se ramifică aproape tot timpul înspre locuri necesare și asociației – cum ar fi tehnosistemele și tehnodiversitatea și impactul lor asupra ecosistemelor naturale, pierderea patrimoniului tehno-cultural și redefinirea relațiilor cu tehnologia, sau felul în care metodologiile trunchiate de colaborare afectează atât cercetarea, cât și creația sau dialogul public. Înainte de Marginal, Allkimik (2022-2024) și Qolony (2019-2022), precum și a spațiului hibrid artist-run VAGon – spațiu in(ter)disciplinat (2021-2025), în cadrul Atelierelor Malmaison, îmi sunt dragi în continuare, dar sunt acum mai degrabă parte dintr-un trecut formator.

Te simţi cel mai acasă în atelier, „ca o extensie a spaţiului interior, emoţional şi raţional”. Ai avut anul trecut o rezidenţă de durată la Cité Internationale des Arts. Te-ai simţit acasă acolo sau ai transformat spaţiul conform nevoilor tale ?

Rezidența la Cité a venit într-un moment în care atelierul în care lucram de mai bine de 10 ani era (din nou) sub semnul întrebării, reintrând într-o stare ciclică de provizorat specific clădirii cu pricina. În același timp, anul trecut, prin această rezidență, a fost prima oară în cariera mea de artist pentru care cercetarea teoretică e un punct esențial de pornire, când am putut sta liniștită 3 luni să citesc, să mă plimb pe străzile unui oraș nou gândindu-mă la ce citeam, să cutreier librăriile și să-mi notez fără grabă idei și ipoteze de lucru pentru etapa următoare. Spațiul în care am fost în rezidență era departe de-a fi un spațiu de lucru firesc pentru mine. Eu sunt obișnuită cu spații care ar putea fi simplist descrise ca vizuini – mici, intime, întunecoase, pline de lucruri și cărți și bucăți de lucrări împachetate, până aproape de tavan. Aici am fost primită într-un spațiu mare, luminos, minimalist, cu un perete vitrat care privea spre Sena și de unde am putut supraveghea în detaliu evoluția reconstrucției Catedralei Notre Dame. Au fost 3 luni minunate de stat cu nasul în cărți, văzut lucruri pe care prea rar avusesem ocazia să le experimentez pe viu și cunoscut artiști incredibil de diverși (de la un sculptor care lucra cu ciment, la o animatoare de film care lucra în practici de ecologizare a cinematografiei, la compozitori și organiști).

Ce proiect s-a născut din această rezidenţă?

Fiind o rezidență de cercetare artistică, procesul a fost ușor inversat – proiectul a venit înaintea rezidenței. Odată ajunsă acolo, m-am ocupat în liniște de prima etapă de cercetare a proiectului Persistent Objects, care a stat și la baza direcției artistice a proiectului Places of Care. Dar e drept că, fără un plan prealabil, a apărut totuși și un proiect nou, căci Cité Internationale des Arts găzduiește zeci de artiști în același timp și era imposibil să nu se întâmple și niscaiva lucruri ad-hoc. Am întâlnit o serie de artiști și teoreticieni din toate colțurile lumii pe care i-am invitat să luăm puțin la zor normele și metehnele inter- și trans-disciplinarității. A rezultat proiectul 3’17’’, o abordare critică și satirică asupra folosirii excesive a buzzwords și neglijarea unor elemente omniprezente în domeniul cultural, precum precaritatea, colaborarea disfuncțională sau definirea trunchiată a unor termeni esențiali în domeniile emergente. Anul acesta ne întoarcem cu el la Paris, unde vom face o prezentare site specific a proiectului, la The Film Gallery, pe care abia o aștept!

În ce proiecte noi ești implicată acum?

Anul acesta a venit cu mult nou pentru mine – sunt între artiștii în rezidență la Institutul de Biologie București al Academiei Române și 2Celsius, în cadrul programului Otherwise Residency, în care colaborăm cu cercetători în cadrul unor proiecte dezvoltate de institut. Eu, spre exemplu, sunt rezidentă la Departamentul de Microbiologie, unde lucrez cu 2 persoane tare, tare faine, dr. Simona Neagu și Dr. Mihaela Stancu, într-o analiză a potențialului biotehnologic de remediere a mediilor poluate cu hidrocarburi (compuși din prelucrarea petrolului), prin intermediul unor bacterii indigene halofile, colectate din zona Prahovei, din sol, nămol și apă. Este pentru prima oară când sunt atât de aproape de mediul viu și pe cât de spectaculoase sunt procesele de cercetare, instrumentarul și abordările foarte etice pe care le-am găsit cu bucurie în paradigmele cercetătorilor cu care colaborez în institut, am petrecut o vreme lungă într-o stare de stupefiere și fascinație, încercând să navighez enorm de multă informație nouă, care părea a fi departe de zona mea de studiu. Petrecând însă timp în institut a început să-mi fie din ce în ce mai limpede de ce eram acolo – prin multele discuții cu Simona și Mihaela și timpul petrecut în laboratoare, mi-a devenit evidentă amplitudinea gradului de remediere tehnologică din procesele de cercetare în microbiologie, pas cu pas, strat după strat. Pentru a putea izola identitatea unei bacterii, sunt zeci de abordări și etape, ghidate de protocoale, convenții de interpretare sau identificare prin compatibilitate numerică în baze de date peer-based globale aka tehnologii și tehnici interdependente care implică acceptul multor ambiguități la fiecare dintre acești pași. M-am găsit apoi citind despre similitudinile și diferențele lingvistice dintre știință, artă și teorie media. Însuși termenul remediere are valențe fundamental diferite în aceste domenii, însă izolează limpede niște forme de ambiguizare semiotică. Acum, în iunie, intrăm în a doua etapă a rezidenței în care merg din nou câteva săptămâni la institut să observ alte straturi ale proceselor lor de cercetare și voi putea să le asaltez cu întrebări legate de identitate și comportamente ale unora dintre cele mai ample ecosisteme naturale (microorganismele) și cât de mult condiționează medierea (și remedierea) tehnologică felul în care acestea sunt percepute în spațiul cultural și vernacular.

Mai târziu în vară, voi merge într-o altă rezidență pe care o aștept cu mult entuziasm, Heritage First!, la Băile Herculane, unde spre să am ocazia să cercetez aspecte legate de patrimoniul tehnologic de extracție a apei, implicații în dinamica acestei zone și utilizări ale unor tehnologii vechi în cotidian.
De asemenea, în timp ce răspund acestei întrebări, mă aflu în Timișoara, în cadrul unei burse de mobilitate de la Centrul de Proiecte, în cadrul căreia voi fi parte din numeroase discuții cu organizații dragi de-aici (Simultan, Indecis etc.), pentru a pune pe picioare niște proiecte și colaborări în următoarea perioadă.

Te interesează conexiunile neclare care împing cultura într-o direcţie sau alta, iar demersul tău artistic orbitează idei legate de identitate, control și instrumentaj tehnologic. Înspre ce speculezi că se îndreaptă cultura în epoca inteligenţei artificiale?

Mi se pare că trecem printr-o repetare a unei dinamici similare de la începutul revoluției industriale, în sensul că au devenit accesibile tehnologii care renegociază relațiile pe care le avem social, profesional, uman și mai-mult-decât-uman, ceea ce nu e un lucru rău. Însă acceparea grațioasă și răbdătoarea a schimbărilor nu știu să fi fost nicicând o calitate umană. Pe de altă parte privind în trecut, la toate schimbările generate de fiecare salt tehnologic (suntem, teoretic, acum, în mijlocul celei de-a 4a revoluții tehnologice), ne îndreptăm înspre bine, cu condiția să începem să ne uităm și la impactul pe care îl avem asupra eco- și tehno-sistemelor cu care existăm, să acceptăm consecințele acestui impact și să schimbăm niște paradigme. Eu virez în mod natural înspre optimism, însă acum, din mijlocul schimbărilor care se petrec văzând cu ochiul natural, mergem înspre bine doar dacă începem să ne asumăm și responsabilitățile care vin odată cu șederea în vârful lanțului trofic.

În instalaţia prezentată de Marginal anul trecut şi la Festivalul Simultan din Timişoara, 3’17”, l-am ascultat, printre alţii, pe artistul şi teoreticianul Lev Manovich vorbind de plăcerea lui de-a lucra cu tehnologia pentru a-şi facilita procesele artistice. În ce constă responsabilitatea artistului în relaţia sa cu tehnologia?

Cred că trebuie, întâi, definită relația umană cu tehnologia, ceea ce ar redefini inevitabil identitatea mediată și nemediată (dacă această din urmă mai e posibilă), inteligența și coabitarea, atât cu tehnologiile, cât și cu celelalte specii vii. Dar restrângând puțin mai realist la responsabilitatea artistică – am militat întotdeauna pentru asumare – a accidentului și serendipității, a coexistenței vechiului cu noul (care nu se reduce doar la tehnologie) sau a faptului că auctorialitatea individuală a artistului este de domeniul imposibilului când vine vorba de interdisciplinaritate și de lucru cu tehnologia, care, deși un colaborator blând și cooperant, trebuie perceput și asumat drept colaborator, nu instrument pasiv.

Ne-am cunoscut la Festivalul SIMULTAN din Timişoara, care aniversează 20 de ani în toamnă. Cum ai perceput festivalul la primul contact?

Muzica dubioasă, cum o numește o persoană foarte drăguță pe care am cunoscut-o recent, a fost încă din adolescență între pasiunile mele. Când am ajuns în studenție, la București, am suferit puțin pentru absența oamenilor interesați de muzică experimentală, post-punk și alte muzici care pentru mine erau ca aerul. Colectivul de prieteni și cunoștințe cu care puteam împărtăși acest interes era compus doar din Floriama și încă vreo doi prieteni. Au fost două oaze de bucurie, totuși – Sâmbăta Sonoră și SIMULTAN Festival. La primul am fost nelipsită, mai ales în perioada în care se petrecea săptămânal la CNDB. La SIMULTAN, inexplicabil, nu am ajuns până în 2021 (dar l-am urmărit cu pasiune, de la distanță, an de an). Iar atunci am ajuns ca artist, nu ca spectator. SIMULTAN mai are o calitate foarte specială, în lumea mea interioară: este un festival care, dupa 20 ani (!!) încă se întâmplă din pasiune, pus la cale de o echipă mică, într-un cadru intim și genuin. Din 2021 merg în fiecare an, acum nu aș putea concepe viața altfel și de fiecare dată mă bucur în egală măsură de selecția muzicală și artistică, și de oamenii minunați din spatele scenei.

Cum a evoluat colaborarea cu SIMULTAN în timp?

SIMULTAN este direct responsabil pentru faptul că nu-mi mai este teamă de a expune în spații mari. În 2021, când am mers prima oară, aduceam Particule afective la festival, unul dintre primele mele proiecte colaborative în care am încercat să aduc împreună un cumul aparent bizar – holografie argentică, dans contemporan și fizică cuantică. A fost și prima dată când am lucrat cu un cercetător din zona științifică. A fost un proiect greu și minunat, pe care mă bucur enorm că am avut curaj să-l fac. Revenind la SIMULTAN – eram la foarte început de an și abia pregăteam proiectul, în speranța de a găsi o sursă de finanțare pentru a-l aduce mai aproape de realitate. Irina Marinescu, coechipiera coregraf din proiect a propus să ducem instalația la SIMULTAN. Câteva luni mai târziu, se întâmpla proiectul și ne pregăteam plecarea, cu planul făcut, până la cel mai mic detaliu: unde sunt ferestrele în sala de la Garnizoană, cum și cu ce le acoperim, cum cablăm, cum agățăm hologramele. Cu două săptămâni înainte de festival, însă, primim vestea de la Alin Rotariu că se mută tot festivalul, cu noi cu tot evident, la STPT, unde avem de ales între o sală de 200 mp și una de 300 mp (Andrei Tudose, care era curatorul și structura mea de rezistență în proiect abia reușise să mă lămurească de faptul ca 100mp, cât aveam la Garnizoană, nu-s așa mulți). Am recompus totul on the go, noi pentru Particule și echipa SIMULTAN pentru tot restul festivalului. Îmi amintesc și-acum când l-am întâlnit prima dată face-to-face pe Alin: am ajuns în curtea STPT, l-am sunat și ne-a ghidat înspre mijlocul curții, care era împânzită de tramvaie și macarale. Iar el, în mijloc, calm și zâmbitor, dirija grațios distribuirea tramvaielor, în așa fel încât 5 ore mai târziu, curtea era complet aerisită. Când am văzut spațiul (am optat pentru cel de 200mp) m-am îndrăgostit și îngrozit, simultan (haha!). Am reconfigurat toata instalația, fizic și coregrafic, in situ, în cele 2 zile de montaj. Nu țin minte să fi fost vreodată mai speriată că nu vom fi gata la timp, cum am fost atunci. Dar a ieșit totul perfect! Acum, merg liniștită cu 1-2 zile înainte de festival, știind fără doar și poate că totul va fi ok, având echipa SIMULTAN alături. E refreshing să mergi o dată pe an să montezi o expoziție fără teamă, știind că orice neprevăzut va fi întâmpinat cu umor, relaxare și soluții creative care chiar funcționează.

Ce înseamnă pentru tine Festivalul SIMULTAN?

E un fel de home away from home, nu doar emoțional (deși e un loc hrănitor și sufletește, nu doar cultural), dar și profesional. Mă echilibrez cumva în el și ca artist – dacă nu am o lucrare în festival, mă întreb dacă nu cumva am făcut ceva nebine. Încă nu s-a întâmplat, de 5 ani încoace, deci totul bine. 🙂

Tema festivalului SIMULTAN 2025 este Re-Mediate. Fiind o temă care ți-e dragă și la care lucrezi deja, care e raportarea ta la conceptul de re-mediere?

 Pentru mine, remedierea reprezintă o analiză esențială a modului în care informația, memoria și experiența sunt transformate și reinterpretate prin alte tehnologii. E un proces de transformare, reinterpretare și recontextualizare, central practicii mele, menit să genereze noi semnificații și noi moduri de percepție. De-a lungul timpului, am explorat diferite fațete ale acestei abordări. Faulty Technology este un exemplu care-mi vine natural în minte. Lucrarea subliniază vulnerabilitatea inerentă a tehnologiei, un aspect adesea ignorat sau trecut cu vederea în societatea noastră dependentă de digital. Este o dovadă că până și disfuncționalitatea poate deveni un punct de plecare pentru o nouă formă de expresie, o conștientizare a fragilității electronice și digitale deopotrivă.

Pe de altă parte, în The Blue Room, remedierea a mers înspre altă direcție – aici, mediul digital este translatat înapoi, către originile fotografiei, prin cianotipie pe sticlă. Această mișcare nu este doar tehnică, ci declarativă: imaginea digitală este obiectivizată, devenită tangibilă, pentru asumarea unei manifestări a remedierii care mi se pare foarte importantă: hipermedialitatea, un concept esențial în teoria media, de asumare a mediului în sine, a interfeței. Am vrut să atrag atenția asupra prezenței palpabile a mediului, invitând publicul să experimenteze nu doar conținutul, ci și mediul în sine, care e parte integrantă și asumată din sistem.

Cum ar putea arăta festivalul SIMULTAN în 20 de ani de acum?

Viu și minunat, cu siguranță. Unul dintre lucrurile pe care le-am iubit întotdeauna la SIMULTAN e faptul că nu se plafonează, nu cade în confortul de-a invita aceiași oameni la nesfârșit (cu excepția mea, sper), ci privește constant dincolo de sine, aduce mereu artiști interesanți și oferă sprijin artiștilor tineri, indiscriminatoriu.