Artistul vizual româno-suedez Ștefan Constantinescu a început să regizeze scurtmetraje în 2002, dar a avut de așteptat două decenii până să-și poată vedea în cinematografe primul lungmetraj de ficțiune. Acesta, intitulat Om Câine, este și cel dintâi film al său conceput în primul rând pentru sala de cinema – un mediu esențialmente diferit de galeriile, pavilioanele și muzeele de artă în care au fost prezentate toate producțiile anterioare ale lui Constantinescu (de exemplu, cu scurtmetrajul său Troleibuzul 92, artistul a reprezentat România la Bienala de la Veneția din 2009). Ceea ce nu a exclus selecția filmelor sale în numeroase festivaluri de profil și distribuirea lor în sălile autohtone (cum s-a întâmplat, tot în 2009, cu lungmetrajul documentar spaniolo-român Dacia, dragostea mea/My Beautiful Dacia, scris și regizat de Constantinescu împreună cu Julio Soto).

Om Câine, o coproducție România-Bulgaria-Suedia-Germania, a avut premiera mondială, la începutul lui 2022, în cadrul importantului Festival Internațional de Film de la Göteborg, iar la TIFF-ul clujean a obținut Mențiunea specială pentru lungmetraj a competiției „Zilele Filmului Românesc”. Din nefericire, având premiera națională pe 16 septembrie 2022, într-o perioadă aglomerată cu lansări, acest debut îndrăzneț și înnoitor nu a primit, din partea criticilor și a spectatorilor, atenția pe care ar fi meritat-o cu prisosință.

Încă de la prima secvență din pregeneric, devine evident că Om Câine nu se înscrie printre filmele realiste cu care ne-a obișnuit Noul Cinema Românesc al ultimelor două decenii. Într-o atmosferă de horror postapocaliptic (accentuată de muzica angoasantă și chiar de un jump scare), un bărbat, secondat fugitiv de o femeie, este urmărit de aparatul de filmat printr-o pădurice, în care lumina este filtrată de ramuri și negură. După obiectele purtate, sunetele și strigătele sale, deducem că își caută câinele, numit Amza. Când bărbatul iese dintr-o râpă și dispare în spațiul deschis, camera mai zăbovește asupra copacilor, simbolizând parcă misterele inconștientului. Are secvența descrisă rol de flashback sau flash-forward? Nicidecum, dar nu putem fi siguri de asta până la finalul filmului. Cu câteva excepții notabile (precum Domestic, al lui Adrian Sitaru), Noul Cinema Românesc nu s-a concentrat asupra universului oniric al personajelor sale, însă Om Câine (în care, ulterior, mama protagonistului povestește un vis bizar cu acesta) se deschide în acest univers.

Și nu e singura decizie a regizorului debutant în lungmetraj care îi poate contraria pe susținătorii realismului cinematografic pur și dur, apărut la noi din geaca lui Cristi Puiu (filmul acestuia din 2005, Moartea domnului Lăzărescu, a generat mult epigonism). În mai multe secvențe Ștefan Constantinescu incită la o lectură în cheie simbolică. Un excelent exemplu este momentul de după generic în care, pe o autostradă germană, autocarul purtându-l pe protagonist spre casă se pierde într-o ceață deasă (stranietatea scenei este din nou întărită de muzică), pentru ca imediat apoi să-l regăsim pe bărbat, încărcat cu bagaje, mergând pe jos pe marginea unei șosele de intrare în Constanța, însoțit de un veritabil infern sonor. De altfel, legătura dintre cele două secvențe este realizată prin amenințătoarele sirene de ambulanță din ambele – story-ul este plasat în prima vară a pandemiei de coronavirus, iar Om Câine documentează pertinent confuzia generalizată a perioadei, manifestată prin aleatoriul termoscanării, zvonistica privind carantinarea și nedumeririle referitoare la obligativitatea purtării măștii de protecție.

Scenariul filmului, scris de regizor împreună cu Andrei Epure și Jörgen Andersson, îl are în centru pe Doru (interpretat de Bogdan Dumitrache), un bărbat trecut de 40 de ani, care muncește pe un șantier din Suedia, în timp ce soția sa, Nicoleta (Ofelia Popii), și fiica lor adolescentă, Eliza (Voica Oltean), au rămas în deja amintitul oraș de pe țărmul Mării Negre. Doru primește un SMS de la un număr necunoscut, prin care este anunțat că Nicoleta nu îi mai este credincioasă. Deși se angajase să nu-și părăsească locul de muncă până la Crăciun și știe că pune în pericol slujbele colegilor de echipă, protagonistul se hotărăște să revină neanunțat acasă, pentru a verifica adevărul mesajului care-l pusese pe jar, și folosește drept pretext botezul copilului unui vechi prieten. Doru nu-i dezvăluie motivul real al întoarcerii sale intempestive decât Simonei (Simona Popescu), o fostă iubită cu care are în continuare o relație mai mult decât amicală. În rest, el încearcă să-și descoasă apropiații și o spionează prin oraș pe Nicoleta, vânând dovada incontestabilă a infidelității acesteia. Evident, Doru nu reușește să ascundă secretul până la capăt, iar confruntarea dintre soți este inevitabilă.

Dramă cu psihologii ale personajelor principale minuțios construite și revelate, Om Câine capătă și accente de thriller datorită căutării permanente a protagonistului de a ajunge la un adevăr fatalmente inefabil. Perspectiva lui Doru, observator profund implicat, este privilegiată de regizor. Constantinescu recurge și la unghiul subiectiv, ca în secvența în care, după altercația cu presupusul amant al Nicoletei (scenă cu umor absurd provocat și de recuzită), protagonistul fuge, însoțit de câinele său, iar designul de sunet reține, din întreaga ambianță sonoră, doar gâfâiala lui Doru și fâșâitul ritmic al stropitorilor ce udă gazonul în cartierul de vile. Totuși, favorizarea acestei perspective nu anulează notele de ironie la adresa protagonistului, cum sunt cele din secvența menționată mai sus. Însăși convingerea patriarhală a lui Doru că bărbatul trebuie să fie principalul provider al familiei (dependentă, deci, de el) și singurul cu viziunea viitorului luminos al acesteia (în acest caz, un proiect, amânat pe termen nedefinit, al unei pensiuni rurale) se dovedește iluzorie. Soția sa lucrează ziua într-un birou notarial, seara are salon de masaj la domiciliu, își promovează serviciile prin intermediul contului de Instagram al Elizei și este capabilă să-și crească singură fiica. Nici măcar mama protagonistului, Maria (Ana Ciontea), nu pare să aibă nevoie de banii trimiși de fiul ei din Suedia și îi păstrează pentru când el va avea nevoie de ei. Deși vorbește, înainte de toate, despre trădare, filmul ascunde între straturile sale și elemente de critică socială, vizând mai ales marea dilemă a muncitorului migrant: banii sau familia?

În afara celor două scene, de intensitate bergmaniană, în care Nicoleta și Doru discută cu cărțile pe masă și a planului-secvență final, elaborat și cathartic, acompaniat de hitul Automatic Lover (Dee D. Jackson), Om Câine cuprinde și alte secvențe memorabile, chiar și unele care nu duc narațiunea mai departe, dar creează senzația unui cinematograf „al duratei”, cum l-ar fi descris André Bazin, avându-l drept model pe Vittorio De Sica. Chiar și eludând uneori realismul, Ștefan Constantinescu demonstrează alteori că și-a însușit lecția lui Cristi Puiu. De pildă, o secvență din apartamentul familiei în care, atunci când tensiunea dintre soți amenință să răbufnească, un zgomot de pe hol îi întrerupe. Pe nepusă masă, Nicoleta și Doru se trezesc urmărind inerți o dronă adusă de protagonist din Suedia pentru prietenul său, care, manevrată de Eliza din camera ei, zboară încolo și încoace pe coridor. O scenă care nu aduce informație narativă, ci adevăr uman.

Întreaga distribuție a filmului este bine aleasă și condusă, ieșind în față, desigur, cei doi actori din rolurile principale. Bogdan Dumitrache face aici unul dintre cele mai valoroase roluri ale unei cariere pline de interpretări meritorii, în filmele unor regizori precum Cecília Felméri, Hadrian Marcu, Cătălin Mitulescu, Călin Peter Netzer, Constantin Popescu, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu și Adrian Sitaru. Chiar dacă are mai puțină experiență cinematografică (pe lângă o activitate prodigioasă pe scenă), Ofelia Popii îi dă o replică viguroasă partenerului său de pe ecran, într-o partitură la fel de solicitantă. Într-un rol episodic apare neuitatul june-prim al cinematografiei românești din anii ’60 și ’70, Dan Nuțu, ale cărui reveniri în filme (prea puține, din păcate) constituie mereu prilejuri de bucurie.

Experiența directorului de imagine (Alexandru Solomon, totodată cineast documentarist de marcă) și a monteurului (Cătălin Cristuțiu) contribuie mult la reușita filmului, de exemplu la construcția unor mizanscene în interioare cu reflexii în oglinzi ale participanților la dialog, respectiv la imprimarea ritmului filmului, păstrat până la ultimul cadru. Alexandra Alma Ungureanu, responsabilă de scenografie și costume, a fost atentă la detaliile semnificative pentru caracterizarea personajelor. Nu în ultimul rând, merită menționată muzica lui Cristian Lolea (unul dintre cei mai buni compozitori de film români), în general insinuantă, apăsătoare fără a ieși în evidență, completată de un soundtrack atractiv, predominant synth-pop.

Om Câine nu este doar un debut strălucit, cu o regie curajoasă și sigură, prin care Ștefan Constantinescu se anunță ca un cineast de prim-plan, ci și cel mai valoros film românesc dintre cele lansate până acum în 2022.