Portret pe scara blocului cu plantele pe lângă care treci și urci să ajungi la etajul 7. Niciodată nu am văzut atâtea ghivece cu ficuși, aloe, obiecte agățătoare verzi, iederă, mușcate, cactuși pe jumătate uscați, pittosporum, dracena. Îmi făceam anevoios loc printre ele pe trepte și urcam.

E un vis colocativ al naturii, câtă se poate ea, aduse în mediul urban.

La fel ca 2000 de copaci plantați undeva la marginea orașului după ce ai tăiat 400 din centru.

La fel ca plinul de oameni din Grădina Cișmigiu plimbați pe 50 de metri liniari între stropul de apă și cuștile păunilor, dacă peste grădina Cișmigiu ar zbura și baloane cu forme și personaje Disney umflate cu heliu și niciodată vândute.

Se vând mai bine în Herăstrău.

Se vând mai bine în parcul lui Piedone din sectorul 4, între imitații de stânci cu lupi, cerbi și căprioare din imitație de bronz.

Natura din subsolul galeriei Victoria Art este din bucăți, sclipici și reprezentări, la fel ca antropocenul.

Căutarea naturii se presupune a fi generată de neliniști urbane (și cât oare mai avem răbdare să îl reiterăm generic pe Caspar David Friedrich?) iar găsirea ei, când se petrece for real și nu la National Geographic Wild, se presupune că ar trebui să stârnească pace interioară.

Rememorez într-un exercițiu 3D mental cea mai recentă ieșire a mea „în natură” – cam în luna septembrie, pe terenurile de lângă București ale cuiva. Volumetric: suișuri și coborâșuri pe un câmp cu multă vegetație crescută liber, arbori, tufe, iarbă înaltă. Textură: puțin nisip. Volumetric: straturi de papură înconjurând un lac micuț unde trei oameni, la oarecare depărtare unul de celălalt, pescuiau. Distanțe: câteva sute de metri printre arbuști până la copacii de peste 100 de ani, gri de pânze de păianjen, inundați de tufe (bolte, frunziș) printre care intrăm ca prin peșteri. Corpul: simte prea multe atingeri care ar putea fi picioare de insecte. În plan cadastral: la marginea terenului de X hectare era sursa de electricitate. Juridic: natura aceea aparținea cuiva, avea margini – până la o brazdă de pământ sau alta – și, cel puțin în faptul literei legii, cei trei pescari de plevușcă erau ilegal pe proprietate privată. Memoria locului: urme de focuri, puțin gunoi înspre marginea drumului. Mici: capul papurei, pietre. Distanțe, în timp: cam jumătate de oră de la un capăt la altul.

Expoziția reiterează că persoanele participante la Nucleu 004 sunt ai și ale orașului acum. În oraș se evacuează, se renovează sau se demolează pentru a se construi alt oraș, mai segregaționist, se cultivă plante de apartament, se scriu mesaje pe zidurile clădirilor. Despre aproape orice. Printre copaci plantați în ghivece de lemn, care sigur au costat prea mult. Se cară moloz și se vinde nisip. Se plătește chirie.

Prin contrast, lumea satului, tot ceea ce există la o anumită distanță în afara orașelor este un compus economic de obiecte și situații, vizibilizate evenimențial prin târguri, inundații și proteste, unde viața și sărăcia ne apar mediate de mai mult verde, apusuri de soare și dacă e senin, se văd și munții.

Născută și trăind într-o comună din județul Bacău, Doamna X trece granița adesea cu trenul să își aprovizioneze „de la unguri” magazinul rural cu livrare la domiciliu în localitățile din apropierea comunei sale. De la Suceava, biscuiți ieftini și metraj textil. De peste graniță, produse pentru diabet, oale, jucării, tricouri de bumbac, jachete din fleece. Ceea de ce avem nevoie și corpurile noastre folosesc zilnic.

Între comodificări, sateliți și etnografieri ale populațiilor izolate, planeta a fost complet antropofiată, asemeni unui corp vestigial. Natura umană cu upgrade-uri cyberpunk despre care aflu din cărțile descărcate în pdf de pe aaaarg îngrămădește procesele geologice și biologice planetare în peisaje politice. În care din aceste peisaje să ne căutăm pacea, dacă tot pare căutarea păcii și a fericirii un drept uman fundamental?

Mi-e mai teamă că Windows XP și Vista vor ajunge în curând unsupported decât de absența păcii interioare.

Între timp, artiștii realizează workshopuri de supraviețuire în naturile de la marginea orașelor și publică bookleturi despre plantele comestibile din pădure. Uneori semnalează nedreptăți sociale.

În fundal, natura 2.0 este exclusiv a evenimentului, organizată între datele cutremurelor, ale secetei, ale celei mai apropiate recolte de roșii în serele din Spania și datele sărbătorilor – naționale, religioase, școlare.

Instalațiile, filmele și fotografiile incluse în expoziție se înscriu în limitele unei claustrofobii zen pe fundalul unei conștiințe macro-sociale generice. Natura e tema dar orașul e subiectul, iată o aporie clasică la Victoria Art Center. La fel ca în propriul apartament, această problemă se poate rezolva cu 6 ore de zgomot oceanic.

Dar, mai important, Nucleul continuă, aducând laolaltă persoane foarte active pe „scena de artă contemporană” locală și persoane care expun pentru prima dată – precum Irina Maria Iliescu, a cărei instalație video are forță rezumativă pentru a patra ediție a Nucleului: În ceea ce pare o celulă dintr-o pivniță bdsm mobilată Ikea, un personaj-fetiș feminin privește pe ecranul unui LCD super-HD imagini ideale din natură. Imaginile seamănă mult cu clipurile alcătuite din peisaje și detalii (flori, munți, veverițe, lei, copaci în savană) vizionate pe repeat în autobuzele bucureștene cărora le mai merge televizorul, în timp ce traversezi lent orașul.

Nature v2.0 Nucleu 0004 la Victoria Art Center, București, 20 ianuarie – 20 februarie 2016
Expun: Lia Bira, Roberta Curcă, doamnadia, Florin Frătică, Irina Maria Iliescu, Kiki Mihuță și Bogdan Olaru, Marina Oprea, Maciej Rerek, Rio Rio, Alexandra Terzi, Vangjush Vellahu.
Proiect coordonat de Gabriela Mateescu și taietzel ticalos.