La confluența dintre intimitate și alteritate, expoziția Soft Screens de la Galeria Anca Poterașu reunește patru perspective care, deși pornesc din individualități și din povești diferite, se întâlnesc în punctul comun al exercițiului de autocunoaștere. „Dacă e despre mine, nu e important? Nu pot să explic? Ar fi prea subiectiv?” sunt câteva întrebări dintr-un întreg flux al conștiinței care s-a materializat în spațiul de proiecte al galeriei, întrebări care, fără a aștepta sau anticipa vreun răspuns, au fost deja integrate în și sublimate prin lucrările celor patru artiste: Alexandra Șerban, Andreea Stroe, Lena Ciobanu și Petra Maria.

Pe unde umblu găsesc și las urme

Lucrările expuse se situează în linia mitologiilor personale, în sensul consacrat de Isabelle de Maison Rouge (Mythologies personnelles: l’art contemporain et l’intime, 2004, Paris). Filmele scanate de Petra în intimitatea spațiului său de lucru, textul citit de Andreea pe coloana sonoră a filmului Only God sees 3D, autoportretele Alexandrei și obiectele de uz cotidian, până și canapeaua sau micile broderii ale Lenei ascunse în plină vedere, tot ce participă la imersivitatea spațiului expozițional este traversat de durată, de timpul subiectiv al istoriilor personale care ne sunt prefigurate fără însă a fi dezvăluite complet. Prin încărcătura de narațiuni nonficționale, cu tendințe autobiografice sau auto etnografice, elementele puse laolaltă sub forma unei instalații în două camere se înscriu în descendența artei preponderent fotografice a anilor ’70, unde identitatea personală a artistului este reintegrată în procesele de creație. La momentul respectiv, fascinația pentru istoria individuală a artistului a apărut ca reacție adversă în urma minimalismului și structuralismului, când se dorise îndepărtarea bagajului psihologic și emoțional al autorilor, iar dispariția oricărei forme de subiectivitate din artă fusese proclamată de Roland Barthes în La mort de l’auteur. Anii ’70 au reabilitat interioritatea care fusese uitată și reprimată, făcând subiectul creator să revină în centrul propriilor sale creații, înconjurat de reprezentări ale sinelui și ale experiențelor sale cotidiane.

Aceeași atracție față de posibilitatea explorării identității prin mijloace artistice o regăsim și în cadrul expoziției Soft Screens. Principala diferență constă în situațiile care au prefigurat interesul pentru arta autobiografică: spre deosebire de cadrul conceptual al secolului trecut, instalația în discuție nu are în spate o uitare voită subiectului, ci dimpotrivă, o hiperbolizare a acestuia în timpul contextului pandemic. Petrecând luni întregi cu noi înșine, de cele mai multe ori în absența oricărei alte prezențe umane, ne-am aflat într-o împrejurare a autoanalizei prin excelență, ceea ce a alimentat profund demersurile artistice ale celor patru autoare.

Nu pot să exprim cât de mult mă regăsesc pe mine în tine

Un alt aspect prin care expoziția se distinge este ușurința cu care te poți identifica, regăsi sau transpune în materialele propuse. Nu avem de-a face cu inventare arhivistice în maniera lui Christian Boltanski (Vitrine, 1971; Les Modèles, 1972; Inventaire, 1973), din contemplarea cărora rămânem cu o imagine atent structurată sau cu informații despre autor și arta sa ce ar putea servi concret în cadrul unor cercetări biografice. Când suntem în fața unor arhive reale sau fotografii catalogate după criterii obiective, vedem imaginile respective ca pe o suprafață opacă și nu ca pe o oglindă. Tocmai acest grad de opacitate este modificat și redus de Soft Screens, unde lucrările propun fie tacit (fotografiile din seria Cândva oricând, cândva curând de Alexandra Șerban), fie în mod activ (analiza propriei percepții la care suntem invitați de Andreea Stroe în proiectul Only God sees 3D), participarea privitorului la exercițiul de autocunoaștere inițiat de artiste. Infiltrarea vizitatorilor în universul desfășurat de lucrări este facilitată de întrepătrunderea perspectivelor expuse: nu le percepem ca reprezentări fragmentate și contrastante ale unor individualități distincte, ci sesizăm încă de la început coerența spațiului expozițional. Ni se permite inclusiv pătrunderea în culisele acestei coerențe, într-un spațiu virtual de intimitate creat de filmul Lenei Ciobanu Douăzeci și patru de ore împreună (eu și tu, mai intim decât noi). Una dintre intențiile Lenei a fost, de altfel, sincronizarea timpului de acomodare din cadrul grupului cu cel al familiarizării noastre cu filmul.

Dacă artistele reușesc să găsească moduri de exprimare și semnificații congruente în urma timpului petrecut împreună, integrarea vizitatorului în expoziție nu poate avea însă același element generator. Estomparea frontierelor dintre individualitatea creatoarelor și cea a privitorilor este determinată de universalitatea pe care o au în mod paradoxal experiențele intime care stau la baza lucrărilor. Imaginația, percepția, autoanaliza și observarea mecanismelor conștiinței sunt procese pe care, în pofida diferențelor de conținut, le avem în comun prin faptul că aparțin prin definiție interiorității umane în general. Fotografiile Alexandrei Șerban, deși integrează autoportrete și o serie de imagini cu obiecte personale, dispun de un grad de abstractizare și de anonimizare ce le dislocă din originea lor specifică și le conferă o universalitate intrigantă, chiar o anumită sacralitate în cazul obiectelor. În afara exteriorizării necesare oricărei contemplații, spectatorul este încurajat să se angajeze și în mișcarea inversă, de interiorizare a privirii. Decurge din acest exercițiu o serie de întrebări: ce văd eu atunci când îl privesc pe celălalt? Ce spune despre mine ceea ce văd în celălalt? Înainte să putem ajunge la un răspuns concret, survine o punere între paranteze a sentimentului de alteritate, care este anulat în favoarea unei imersiuni cât mai profunde în spațiul modelat de artiste. Nu mai privim lucrările ca să ne distanțăm, să ne diferențiem de ele, așa cum am fi încurajați de codurile unei societăți bazate pe competiție, ci ca să pătrundem în imaginile care ne sunt prezentate.

Din cer a venit un cântec de lebădă

Invitația directă la o activitate reflexivă paralelă cu cea a artistei este sugerată de Andreea Stroe, care își acompaniază lucrarea Only God sees 3D cu un set de indicații: ni se recomandă să începem prin a citi un text și abia după aceea să îi vizionăm filmul. Astfel, putem să observăm activ distincția dintre imaginație și percepție („Întrebați-vă dacă ați perceput diferit pasul 1 de pasul 2″), în același timp având loc o confruntare între tendințele noastre imaginative și modul de gândire al celuilalt, reprezentat de imaginea deja gândită, văzută și filmată. La fel cum se întreabă și Andreea în câteva pagini compuse la mașina de scris, putem examina „Cât de abstract îmi dau voie să gândesc? (…) Oare totul poate fi interpretat? Nu există o limită?”

Ca orice bun exercițiu de autocunoaștere, expoziția Soft Screens ne propune și o incursiune în mecanismele subconștientului, susținută și amplificată de spațiul de proiecte al galeriei, aflat la demisol – se spune, de altfel, că acest spațiu se manifestă ca un subconștient al casei. Analiza fenomenelor psihice inconștiente își găsește un suport vizual în instalația Petrei Maria, compusă din montajul unor imagini scanate, compuse în colaje, dar nu și fotografiate de artistă, și din suspendarea filmelor respective deasupra proiecției. Efectul anticipat, anume producerea unei stări similare cu cea a hipnozei, este coerent cu utilizarea prealabilă a filmelor, fiindcă realizarea unui film de la zero ar fi implicat în mod necesar o serie de procese conștiente. În schimb, prin felul în care este realizată lucrarea Petrei, avem de-a face cu o serie de imagini lipsite de o coerență premeditată care s-ar fi opus intenției de a facilita o analiză jungiană a sinelui. Conceptul de shadow work se regăsește și într-o serie de fotografii din arhiva personală a artistelor, expuse în întuneric și însoțite de o lanternă prin care putem lumina pe rând câte un punct al peretelui: o punere în practică a procesului conștient prin care putem clarifica în același fel doar câte o dimensiune a existenței, câte o regiune în sens husserlian.

Exercițiul este continuat de Manifestul celor patru: un film traversat de atmosfera specifică viselor, proiectat pe o bucată de pânză în fața căreia sunt agățate diverse obiecte. Jucându-se cu diferite texturi, contraste între transparență și opacitate, grade de fluiditate și cu ideea de plutire, proiecția integrează fragmente din personalitatea fiecăreia, transfigurând identitatea personală în identitate artistică. Folosirea materialelor textile ca suport de film stă și la originea titlului Soft Screens. Prin tehnica de proiecție aleasă, este temperată rigiditatea pereților din cărămidă și a ecranelor clasice de televizor, iar imaginii îi este permisă transcenderea limitelor care îi sunt de obicei atribuite. Spre deosebire de alte medii, pânza poate transmite cel mai direct sensibilitatea care a fost integrată în lucrări, participând la modelarea unui spațiu autentic de intimitate, vulnerabilitate și fragilitate, calități asociate în mod tradițional unei slăbiciuni feminine, dar care în cadrul expoziției devin o putere expresivă, vizibilă.

Expoziția Soft Screens ne arată că identitatea se construiește la intersecția dintre conștiința de sine și perspectiva celorlalți asupra noastră. Nu existăm doar la persoana întâi, iar prin artă ne este facilitată o întâlnire cu noi înșine la persoana a treia, atât din poziția creatorului cât și din cea a spectatorului. În contemplarea lucrărilor prezentate, ni se propune să ne angajăm într-o dublă mișcare a privirii, astfel încât să fie vizate în același timp demersul artistic din fața noastră și procesele psihologice din interioritatea noastră. Creațiile Alexandrei, Andreei, Lenei și ale Petrei se constituie într-un dublu efort de întemeiere (a percepției, a imaginației, a mitologiilor personale) și de rezistență împotriva uitării, care ar fi putut deteriora metoda cercetării autobiografice și auto etnografice. Identitățile lor personale și artistice înving în lupta împotriva propriei efemerități, fiind conservate în capsule sau cristale deleuziene de timp. Procesul de documentare a sinelui devine astfel, în cuvintele artistelor, un joc de materialitate, de sens și de conexiuni.