O poveste despre cum tot universul artistic local aplică la AFCN și despre telefoanele fără fir care sună în gol.
Să ne aducem aminte, ar fi putut suna invitația lui Igor Mocanu la Tranzit, despre cum au existat atâtea și atâtea momente efemere în care artiștii/tele au condus ceva. Acum, conduc alte altceva-uri. Înainte să învăț modele de lucru, am învățat din experiențele locale că orice spațiu din sectorul independent se naște cu termen de expirare, precum clonele din filmul acela, Moon, altfel total neinteresant, dacă excludem momentul în care două din clone s-au prins că sunt fabricate pentru o durată contractuală de 3 ani de zile și mai sunt mii ca ei puși la rece. Același actor, mereu și mereu. Odată deteriorat/zombificat după trei ani de zacere pe stația lunară de extracție a unui ceva prețios ce se găsea numai pe lună, odată fresh and crisp, proaspăt reanimat după ieșirea din frigiderul cu alții ca el.
Am învățat privind peisajul cultural local, am învățat și din cărțile care povestesc experiențele altor locuri. La Vancouver, la Londra, squat-urile din anii 80 din Olanda, ori cărți despre colective auto-organizate, toate cuprinzând o cotă memorialistică și o cotă educațională. Așa a fost, așa cum puteți face și voi.
Un artist străin în trecere pe la Platforma, căruia m-am chinuit să mă laud în cinci minute despre cum lucrăm noi și cum am inventat apa caldă, mi-a spus că avem un mod de funcționare idiosincratic, ultra contextual, într-o situație precară oricum nerepetabilă. Deci absurdă și inutilă ca model de practică…
În formula care a răspuns invitației lui Igor, teoretic eu eram singura persoană reprezentând ceva care încă nu murise sau nu era efemer ori imaginar. În colecția de la masa rotundă, erau, în afară de mine: Suzana Dan (pentru a vorbi despre  spațiile care expun de Noaptea Albă a Galeriilor), Adrian Guță (pentru a ne aduce aminte de anii 80), Mihai Mihalcea (pentru a vorbi despre CNDB și SubRahova), Veda Popovici (pentru a povesti despre Congresul Instituțiilor Spectrale), Nicu Ilfoveanu (cu amintiri despre deBufet).
Dilemele în dezbatere au pornit de la însăși definirea artist-run space, a spațiului condus de artiști. Teoretic, sub acest nume se ascund spații independente, în care un grup sau colectiv de artiști/te pun laolaltă mijloace exclusiv sau predominant proprii pentru a realiza un cumul de evenimente bazat pe schimburi de muncă, forme de producție precare, favorizând experimentarea și procesul mai degrabă decât scoaterea pe piață a unor produse finite și cuantificabile într-un sistem de galerii comerciale. Aceste locuri au apărut odată cu formele de artă efemeră, bazată pe acțiuni, intervenții, formule relaționale ale neo-avangardei și le regăsim deja din belșug în vestul Europei și America de Nord în anii 70-80. Ele derivă din spațiile comune de lucru – ateliere, manufacturi – prezente oriunde de când se produce artă, la comandă, pentru vânzare, cu scop de a reprezenta, decora, supraviețui. Întotdeauna aceste spații comune de lucru, fie ele ghilde puternice de sculptori, pictori, tipografi, decoratori diverși ori grupări efemere de artizani lucrând pe marginea drumului, au avut scopul de a asigura traiul prin muncă, prin meserie și idei puse laolaltă.
Spațiile conduse de artiști în anii 60 și la începutul anilor 70 aveau și ele aceleași obiective și au apărut din necesitate, din lipsa de acces a anumitor forme de artă la structurile comerciale sau muzeale ale vremurilor de atunci. Ele nu își propuneau un sistem artistic coerent, propuneau în schimb elemente greu muzeificabile sau capitalizabile, nu pentru a fugi de munca artistică producătoare de plus-valoare ci în favoarea unui alt tip de muncă, al unui exercițiu cultural și el necesar să fie plătit de undeva, până la urmă, chiar dacă nu se încadra între cei patru pereți mistici ai unui cub zugrăvit în alb și ținut la temperatură constantă.
Dar știm toate astea. Știm și că procesul alert și atent de muzeificare a ajuns să înglobeze aproape totul, iar arta produsă acum de spațiile independente/conduse de artiști nu mai diferă decât arareori de arta expozabilă în muzee. Artist-run spaces sunt acum (pseudo) instituții cu structuri organizaționale dintre cele mai diverse, iar singurele care ajung să supaviețuiasă mai mult decât pop-up și pentru o noapte albă sunt cele care au o minimă finanțare, sau capacitate de mai lungă durată pentru punerea resurselor la comun, sau un minim sprijin de undeva.
Trăim din legendele finanțărilor pentru artiști/te în Olanda și Germania. Din frustrările că nu suntem în combinația Visegrad. Ne amintim de banii de la Soros. Facem și construim cu visul acela perpetuu de anii 90 că vom ajunge la un moment dat în Europa. Europa, Europa. Rezidențe, respect, onorarii.
Suzana e optimistă, vede că locurile care expun artă se multiplică, lista este lungă la NAG. În realitate, poate nu mult peste jumătate din acele locuri sunt active constant.
…active constant. E o necesitate. Să știi, ca artist/ă care participă cu proiecte într-un artist-run space, că acolo te întâmpină un minim sistem de suport, o infrastructură, o bormașină, câteva role de scotch, o formă de a ține locul deschis pentru public, dacă tot nu ești plătit/ă pentru munca depusă. Performanța de a avea toate acestea pentru a fi puse la dispoziție, numai activitatea constantă o justifică. La Platforma, activitatea constantă se măsoară în prelungitoare. În sfârșit, după 4 ani, avem prelungitoare destule, putem asigura artiștii/tele că nu trebuie să își aducă de acasă.
Dl. Guță ne reamintește de cele 2 House Parties care la finele anilor 80 s-au desfășurat la Decebal și Nadina Scriba. Sunt poate un exemplu de independență pură, underground, care fac din acea casă un artist-run space.
…independența pură. Este ea  numaidecât caracteristică spațiilor conduse de artiști? Pentru mine, exemplele de artist-run spaces în România de dinainte de 1989 sunt multiple: multe din organizațiile Atelier 35 funcționau de fapt astfel. La București, la Oradea, la Sibiu, la Sfântu Gheorghe. Poate chiar multe din galeriile UAP din orașele mai îndepărtate de centru și deci de cenzură. La Arad, Lugoj, de exemplu. La Timișoara, pentru un timp. Exemplu tipic de  „pe atunci era mai bine”, acum spiritul Atelier 35 este ținut în viață cu efort într-un singur spațiu, în timp ce majoritatea spațiilor Uniunii sunt închiriate pentru expoziții de către membrii săi.
Nicu relatează despre deBufet. A fost un bar-terasă deschis în curtea Galeriei Universității de Arte din București, care organiza și evenimente artistice și despre care îmi amintesc că îl găseam adesea închis la ore la care teoretic avea program de funcționare, dar puteam sta la mesele de lemn și fără să cumpărăm ceva, iar acele mese și scaune au rămas în continuare, poate mai sunt și azi, din ce în ce mai deteriorate dar încă folosibile, în curtea de trecere între două cursuri, două vernisaje ori două serbări de doctorate.
….un bar-terasă cultural. Teoretic, spațiile conduse de artiști au putința de a se auto-gestiona. Mai vinzi o bere, un tricou, un obiect mic de artă, o carte dacă ai avut ceva finanțări pentru publicare. Un mic model al lounge-ului de muzeu-mall contemporan, la scară precară. Devii dintr-o dată captiv în teritoriul contabilităților cu facturi, intrări și ieșiri, profit și pierdere.
Veda povestește despre Congresul Instituțiilor Spectrale. Locuri și organizări care există discursiv, în imaginație, cu intenție critică. Muzeul Orb, Mama, Kunsthalle Batiștei, Candidatura la Președinție, Biroul de Cercetări Melodramatice, Parapoliția…Mi le imaginez ca pe instituții ale unui stat dintr-un univers paralel, în care seamănă cu produsele imaginarului distopic ale unui scriitor/unei scriitoare Alfa.
…instituții distopice. AFCN, la care aplicăm cu toți și toate, în formule organizaționale concrete, în asociații create din oportunism sau din constrângere. Nu sunt toate aceste asociații ale noastre niște instituții distopice, umbre ale limbajului project-based și fantome ale limbajelor noastre critice și spectaculoase, pe care le traduc așa bine, le cuantifică în sumarul proiectului cultural, justificarea proiectului cultural, scop și obiective, fără a uita de valoarea adăugată a proiectului și mai ales de buget, estimări, cele trei oferte? În 2015, 1.000.000 lei pentru domeniul Arte Vizuale. Cam 250.000 de euro, pentru toată plaja instituțională culturală a națiunii!! …Asemeni locurilor de o noapte albă, aceste ong-uri ale noastre sunt niște instituții spectrale, ridicându-și capetele doar pentru a și-l îngropa în formulare de aplicație online.
Mihai are experiența CNDB și a Căminului Cultural subRahova. Pentru mine, modele de practici contrastante. CNDB, efort comun al unui număr de persoane care au realizat imposibilul: să constituie o instituție, cu o linie de finanțare separată, care mult timp a reușit să aducă și bani pentru concursuri de producție locală. subRahova, o speranță activată de comunitatea care tocmai părea că își pierduse CNDB-ul și cultivată o vreme, menținută cu efort de Farid Fairuz.
…rip. Vorba lor, a devenit biserică. CNDB a reînflorit, cu bilete la intrare. Cu gratuități din când în când. Una din instituțiile conduse de artiști care, alături de Tranzit, mai reușește să plătească artiștii.
Cât despre mine, am repetat următoarele, în speranța că, și în contextul nostru idiosincratic de funcționare, tot se vor regăsi și alte persoane: simt că nu mai producem artă demult la Platforma, ci un fel de strigăt constant de bufniță distopică, în care ne așteptăm să se mai recunoască și alții. Am adormit și ne-am trezit de o mie de ori pe pături de bune intenții, pline de n-avem. E minunat rolul acesta de producători/oare de cultură, și de la bun început am știut că va avea avantaje, pe care le recunoaștem deschis – adică un spațiu de lucru pus la dispoziție de muzeu, în care tot ce dorim să facem să fie făcut, în care să putem pune împreună efort și idei în speranța că la un moment dat ele vor fi observate. Și au fost, sunt, poate ăsta e paradoxul: cât de mult poți contribui la schimbarea peisajului artistic, cât de mult poți rezista? Și care sunt soluțiile de avarie?
…valorificare. Condițiile și contextul în care am lucrat aproape că începeau să se schimbe, MNAC prin noua conducere luase în sfârșit în calcul o bugetare rezonabilă a spațiului de producție de la etajul 1 al Anexei. Dar surprizele instituționale pe scară ierarhică nu încetează niciodată, iar anul 2015 a adus reduceri drastice de buget apăsate de Ministerul Culturii pe gâturile a cam 18 muzee din România, printre care MNAC a fost posibil cel mai grav afectat, trezindu-se cu un buget general în proporție de numai 35% față de cel solicitat și estimat prin comparație cu bugetele sale din anii anteriori. Bulgărele de zăpadă pare să crească în liniștea cu care operăm cu toții/toatele: arta contemporană locală continuă să se înghesuie liniștit în spațiile de finanțare ale căror pereți se strâng progresiv, ne aliniem pe simezele acordate.
Din formula invitată de Igor, doar eu păream a reprezenta ceva ce încă nu murise sau nu era efemer ori imaginat. Nu pot fi însă sigură, în istoria pe care încearcă el să o scrie, a spațiilor culturale artist-run, dacă rolul meu la masa rotundă nu era rupt din alte filme interesante până la un punct, seria Walking Dead. Cu Igor în rolul calm al singurei persoane care mai prevede viitorul.

Paradoxala utopie postcomunistă a spațiilor conduse de artiști la București
O masă rotundă organizată și moderată de Igor Mocanu
Participanți: Adrian Guță, Farid Fairuz, Nicu Ilfoveanu, Simona Dumitriu, Suzana Dan, Veda Popovici
Luni, 9 martie 2015, 19:30
tranzit.ro/ București