Dragă Simona,

Vreau să încep fără protocol de data aceasta, ci intrând direct în subiect.

Mai întâi, te rog să primești mulțumirile mele entuziaste, consemnate imediat după lectura textului tău extrem de agil, pertinent, sincer și deci extrem de necesar.

Apoi, am să răspund la o întrebare care nu apare în textul tău, însă care se subânțelege pe undeva, dar mai mult decât atât, mi-am pus-o de mai multe ori din martie și până acum. De ce nu am invitat Paradis Garaj / Kunsthalle Batiștei la discuții. Răpsunsul cel mai direct și onest ar fi: din ignoranță. Întâi, fiindcă această instituție, reprezentată prin artistul vizual și fondatorul ei, Claudiu Cobilanschi, era prezentă în paginile volumului de la care a plecat totul, alături de Corina L. Apostol, gândind ca atare implicarea acestora la dezbatere ca de la sine înțeleasă. După care, fiindcă Paradis Garaj e un exemplu prea paradigmatic, prea la îndemână, prea des invocat în orice eseu de cartografiere a scenei artist-run locală, când, de fapt, spațiile conduse de artiști constituie regula pe scena de artă contemporană bucureșteană și nu numai, și nu excepția. Una peste alta și în concluzie preliminară, după cum ai înțeles, absența Paradis Garaj de la masa rotundă este inexplicabilă și nejustificabilă, cu atât mai inexplicabilă și nejustificabilă cu cât eu însumi am avut o intervenție în acest spațiu, cu o expoziție-manifest intitulată Cheap replicas, desfășurată chiar de Noaptea Albă a Galeriilor din 2009.

După care, deduc două puncte nevralgice în textul tău: disfuncția paradigmei autogestiunii și o oarecare neliniște epistemologică față de apetența istorizantă a discuției de la tranzit.ro/Bucureşti.

Disfuncția paradigmei autogestinii, pe care ai reușit să o descrii atât de strălucit, prin febra aplicațiilor pe la tot felul de administrații de fonduri și alte structuri instituționale delegate de către Occident să întrețină mirajul Vițelului de Aur printre comunitățile culturale locale, acum, tocmai în prag de festival al aplicațiilor, a rămas oarecum în aer chiar atunci la dezbatere, relevant sintetizată prin mirarea artistei Delia Popa: cum așa, să participăm la perpetuarea ideologiei self-managementului neoliberal, când activitatea noastră se construiește pe exact opusul acesteia – adică pe cooperare și schimb de cunoaștere înafara schimbului reclamat de economia de piață? Răspunsul se desprinde precum fluturele de cocon în textul tău: cooperăm în afara unei apetențe concurențiale, da, însă în interiorul unei aplicații, iar dacă nu e aplicație, atunci nu poate fi decât două lucruri: activitate reglementată în bazele dreptului privat din Codul Muncii în sistemul de stat și / sau activitate ce fentează reglementarea aceasta în numele iluziei independenței, dar supunându-se unui cod mult mai drastic și anume cel corporatist. Atât cooperativa, cât și corporația sunt forme de circulare și partajare a artei modelate de această paradigmă a autogestiunii, pe care aplicațiile o mângîie pe creștet încurajator an de an. Iar răspunsul pavlovian pe care îl oferim an de an, cu această ocazie, e și definiția cu mănuși albe a colaboraționismului cu această paradigmă, din care nu ne putem sustrage decât chestionând însuși caracterul pseudoreprezentativ al formei de guvernământ care o administrează. Solidar, cooperativ, radical și refuznic.

Altfel spus, nu faptul că activitatea noastră depinde de fonduri publice creează disfuncția (la urma urmelor, aceste fonduri sunt tot ale noastre), ci, întotdeauna, invariabil, de modul neoliberal funciar meritocratic de operare a selecției „câștigătorilor”, atât de profund înrădăcinat în cultura occidentală de la instituirea sistemului de învățământ bazat pe note și premii. Munca artistică, alături de joc, este cea de-a doua activitate umană profund alergică și refractară la sistemul concurențial. Principalul și cel mai prompt efect al oricărui demers concurențial este anihilarea interesului pentru orice tip de activitate creativă în sine. Sau, ca să parafrazez un scriitor român obscur, emigrat la Lima prin anii ’70, Grigore Cugler, orice tip de activitate creativă în tine. Acesta observa: literatura nu are sens în sine, literatura are sens în tine. Cât privește jocul, o să invoc numai numele lui Jurgis Baltrusaitis și atât. Lăsând parada de cultură la o parte, cred că ar trebui să ne întrebăm, atunci când începem să ne coagulăm în forme instituționale de artist, ok, dacă interesul, curiozitatea, urgența, neputința de a nu face artă dispar în cadrul sistemului concurențial de reclamare a finanțării, ce apare în locul acestora? Răspunsul îl cunosc pe de rost galeriile comerciale și târgurile de artă.

Cam din aceleași motive am și fost nevoiți să începem cu puțină istoria artei în cadrul dezbaterii de la Tranzit.ro, pentru a pune în oglinzi comparative modul de funcționare al instituțiilor de artist în economia planificată de dinainte de 1989, în cea de tranziție din anii ’90 și în cea capitalistă de acum, convins fiind în continuare, așa cum avertiza filozoful Ovidiu Țichindeleanu la un moment dat, că „anacronismele din societate survin nu din incapacitatea de a ne apropria un model străin, ci de a ne asuma propria istorie locală”. Iar asta explică nu doar paradoxala utopie postcomunistă a spațiilor conduse de artiști la București, ci întreaga disfuncționare a sistemului instuțional actual în care încearcă să se autoperpetueze arta contemporană, începând și terminând cu același MNAC.

Răspunsul a fost redactat pe 5 mai 2015.