„… se numește Insula Nulă și nu se poate călători acolo.” Și totuși, în viața noastră cotidiană ne găsim mai aproape de ficțiuni decât ne-ar plăcea să credem. În timp ce cauți cel mai scurt drum către casă sau îți imortalizezi amintirile, taguind locuri și prieteni, ești pe cale să treci printr-o astfel de ficțiune, un „neadevăr obiectiv”, așa cum știința numește Insula Nulă. Un înlocuitor funcțional ca multe altele folosite în aproximarea realității, aceasta marchează punctul de întâlnire dintre linia Ecuatorului (trasată conform măsurătorii științifice) și linia Meridianului, cu toată istoria de violență ce o însoțește și marchează ordinea timpului nostru. De aici sistemele GPS își bazează calculele, setează algoritmii de geolocație și ne conduc acasă în siguranță.^[1]

Teoreticiana Yvonne Förster sugerează narațiunea (povestirile) ca fiind una dintre metodele timpurii prin care virtualul a pătruns în spațiul real,^[2] la fel cum astăzi tehnologia digitală se revarsă pretutindeni în cotidian. Pe măsură ce numeroasele sale dispoziții și obișnuințe se țes în jurul nostru, atingem și percepem lumea cu și prin ele. Fictions of Tech and Life (Ficțiuni ale vieții și tehnologiei), proiectul curatorial demarat anul trecut, a aborda modul în care ficțiunile își lasă urma pe suprafața pielii noastre și asupra interacțiunilor uzuale. În dezvoltare unei astfel de idei, primul pas ar fi acela de a o restrânge la un specific,  pentru a fi mai simplu de înțeles sau mai ușor de definit. Și totuși, ce s-ar întâmpla dacă am lăsa opusul să se petreacă, printr-o deschidere și, așa cum afirma atât de ingenios Vilém Flusser despre scris, am lăsa o idee să facă cât mai mulți pui cu putință?^[3] În ce ficțiuni ne îmbrăcăm, în care narațiuni lucrăm și ce născociri folosim în a interoga poveștile uni-dimensionale? Ce se întâmplă atunci când acționăm conform principiului aferent ecranelor noastre – când desfășurăm universuri înlăuntrul altor universuri, ca aproximări afective a ceea ce numim „lumea”? Pentru că nu e niciodată ușor să începi o conversație, am avut nevoie de un punct aderență, unul pornind de la căldura corpului și lăsând o multitudine de fire să se desfășoare. Tehnologia ne-a îndemnat să visăm visul expansiunii, însă înspre ce? Pe măsură ce un corp superfluu a început să ne ocupe imaginarul, plutind lichid pe suprafața ecranelor noastre, trecut prin eșantioane de date și măsurători minuțioase, cum am putea să navigăm multiplele sale ficțiuni? Ce atingem și ce ne atinge înapoi?

În centrul lumii se află o ficțiune… în centrul corpului, nu știm…

Moda, designul și tehnologia converg într-un soi de anatomie întrepătrunsă care percepe corpul ca pe un câmp de bătălie, un fel de hiper-obiect, un material care poate fi cu ușurință modelat și încadrat într-un „profil”, de la gen și la semnături digitale până la ADN. O privire dincolo de înțelesul convențional de „accesorii ale corpului” al prosteticelor noastre uzuale ar putea însă să ne permită să întrezărim și alte dimensiuni ale ficțiunilor în care trăim. Iar odată cu ele, rămâne speranța de a cultiva interacțiuni, vulnerabilității și forme senzuale de conectivitate care nu sunt doar umane.

Ascunsă în spatele unei grădini de beton ca multe altele din Cluj-Napoca, At the Centre of the World There is a Fiction – prima noastră expoziție din această serie, a constituit un punct de întâlnire temporară dintre cotidian și speculativ. În acest interstițiu, artiștii au făcut loc unei atmosfere menite altor tipuri de povești. În timp ce lucrarea video The Pervasive Sense of Passage (Simțul pătrunzător al desfășurării) a artistei Taietzel Ticălos a continuat să amestece cărțile de tarot ale unei lumi interconectate, vocea sa hipnotică s-a extins în spațiul expoziției asemeni unei incantații sau pledoarii de „a-mi arăta ceea ce trebuie să văd” („show me what I need to see”). Spiritualitatea s-a manifestat astfel asemeni unui instrument de înțelegere a tehnoculturii noastre, unde re-interpretările 3D ale celor 22 Arcane majore pe care artista le elaborează produc un sens ambiguu și personal al localizării, prin referințe la evenimente politice recente, tropi ai vieții într-o fostă țară socialistă și o discretă interogare a eternului „ce-i cu lumea de azi?” Acolo unde predilecția noastră pentru auto-raționalizare s-a împotmolit, formele de conectivitate îi iau locul, după cum și în cărțile necruțătoare ale tarotului, prezentul, trecutul și viitorul tind să se întrepătrundă. Continuând periplul expoziției, structurile căptușite ale Giuliei Crețulescu au schematizat vulnerabilitatea corpului, reflectând asupra protezelor sale tehnologice care, atât de ușor de încorporat și exploatat pretutindeni, au devenit aproape imperceptibile în felul în care ne modelează obișnuințele, ideologiile din spatele lor ajungând să fie complet obscurizate. Riding a Speeding Vehicle Under Hypnosis (Călătorind într-un vehicul de mare viteză sub hipnoză) a făcut astfel referință la ergonomie drept „camuflaj al confortului”, invocând însă simultan senzorialitatea corpului prin numeroasele-i texturi. În oglindă, Memory Armor (Armură de memorie), exoscheletul sensual, moale, realizat de Prosper Centre din materialul unei cuverturi tradiționale, a făcut din memorie o unealtă emoțională de navigare a lumii contemporane. Conturându-se pe fundalul ecranului rozaliu al lui Sahej Rahal, lucrarea a subliniat existența bunurile noastre ca „lucruri vii”, cu o viață proprie, după cum multe de altfel sunt încărcate cu o istorie preexistentă.  Continuând dincolo de spațiile goale ale „armurii” și ale spațiului în sine, lucrarea Antraal / Shrota a lui Rahal a oferit o privire într-o lume în care antropocentricul a dispărut, lăsând în schimb un mediu de desfășurare liberă unor biomi. Asemeni unui antropolog virtual, o cameră controlată de o inteligență artificială a înregistrat coregrafia nescrisă a unui ecosistem în care locuitorii reacționau la sunete, atât cele din mediul real cât și cele produse de către ei înșiși. Iar apoi, cu colțul ochiului puteai ghici spațiul creat de lucrarea Organic Probabilities (Posibilități organice), de Mitra Wakil & Fabian Hesse. Printr-o mișcare speculativă, duo-ul artistic s-a întrebat cum ne-am putea vizualiza în mod diferit din perspective non-umane. Folosind algoritmi de predicție folosiți în cercetarea creșterii plantelor, au generat sculpturi 3D și randări distorsionate ale propriilor corpuri. Într-un video-loop, corpul a devenit un artefact plutind într-un spațiu nedefinit, dezvăluind o viziune mașinică în efecte tragicomice, create din erori, zgomot de fundal și informații.

Printre reverberațiile sunetelor, biomii căutându-și potențialul existențial, cărțile de tarot au continuat să amestece deopotrivă trecuturi și viitoruri, despre versiuni de corpuri de îmbrăcat și coabitat. De la căldura pielii la „atașamentele” emoționale, uneori trebuie să rămâi în prag și să vezi unde te poate purta un „altfel.”

Purtând corpul mai departe, următoarele expoziții au continuat ideile de ficțiuni care ne construiesc lumea înconjurătoare. Urmărind acest fir, ce povești creează realitatea locului de muncă? Odată cu secolul XIX, economistul Karl Polanyi nota că munca și banii constituie „bunuri fictive”, pentru că nu sunt produse dar sunt tratate „ca și cum” ar fi astfel încât să  fie vândute.^[4] Derulând înainte către cultura corporatistă contemporană, promisiunea de „familie și prietenie” ajunge să fie folosită pentru a oferi muncitorilor impresia de apartenență, deși aflați sub strictă supraveghere. În timp ce forța de muncă a trecut într-o nouă eră a lucrului de acasă, am ocupat un etaj al unei foste bănci, un non-spațiu așteptându-și birourile. Alături de 15 artiști, scriitori și muncitori, am explorat bârfitul la cafea și utilizarea subversivă a xeroxurilor ca nostalgice unelte disruptive. „Lucrul ca joacă” (după mantra epocii noastre corporative) s-a manifestat ca ironie, meme-uri amuzante și incantații pentru sindicalizare, gânduri depresive prezentate drept glume sau mult mai directul fuck you. Printre acestea, performance-ul feminist al Smarandei Ursuleanu îmbrăcat în nuanțe de roz ne-a îndreptat atenția către femeile care lucrează la birou și continua lor sexualizare, alături de standardele de frumusețe impuse. Într-o notă la fel de amuzantă, video-ul Emily al lui Naomi Fitzsimmons a abordat clișeul „femeii la birou” pentru a vorbi despre experiența muncii temporare într-o firmă de recrutare din domeniul financiar în Londra, în care lucrau numai bărbați.  Ne-am găsit consolarea din nou bârfind în workshopul lui Cristi Grecu despre ficțiunile folosite în glorificarea muncii.

Dar odată ce lăsăm în urmă locul de muncă, reprezintă oare confortul casei un moment de destindere; sau ecranele de care suntem absorbiți constituie doar un alt tip de muncă prin care hrănim flow-ul cibernetic al conglomeratelor de date? În contextul intim al atelierului nostru, am lăsat conversațiile să se ivească asemeni unor interspații. Astfel, în cadrul expoziției In Parallel Universes Different Things can Happen (În universuri paralele se pot întâmpla lucruri diferite), atmosfere nostalgice și poziții critice și-au găsit locul deopotrivă.  Andrea Medar și Mălina Ionescu au produs o deturnarea criptografică a Facebookului, transformând acest spațiu devenit public înapoi într-unul privat, inaccesibil, prin jocul copilăresc al „codificării” efective a mesajelor, într-o chestionare a ceea ce ar mai însemna azi comunicarea privată. Refugiul artistei Megan Dominescu într-o ficțiune țesută și moale la atingere a funcționat ca un ecran de proiecție pentru relațiile noastre cu necuvântătoarele și „lumea nemaipomenită” pe care au lăsat-o în urmă. Dar pe măsură ce ficțiunile nostalgiei se derulează, devin de asemenea ceva diferit și relevă substraturi economice. Povestirile retro-comice create de Famous Female Artist despre zerourile care au fost îndepărtate de pe bancnotele noastre, au făcut aluzie la hiperinflație și efectele speculațiilor economice; un subiect pe care îl abordează și artista Cătălina Bucos în lucrarea video Transfiguration, care, într-o narațiune complexă, conectează schemele piramidale care au caracterizat boom-ul speculațiilor financiare din anii ’90, cu piramidele energetice oculte și  politicile de astăzi. Cum nu pare că există nicio cale de scăpare, poate că ar trebui să lăsăm aceste ficțiuni incompatibile să se întâmple, iar în stranietatea lor să recunoaștem realitatea ca pe ceva generat, constrâns de întâlniri cotidiene,^[5] care nu sunt mai puțin politice, sociale și abrazive.

Pe măsură ce ficțiunile trăiesc și cresc în cadrul vieților noastre, acestea iau formă și modelează experiențele, de la a ne duce la disperare la a infiltra fărâme de speranță. Să le țesem deci cu grijă. Așa cum remarca atât de poetic Donna Haraway, „contează ce povești spunem când povestim alte povești, ce noduri înnoadă noduri” în felul în care ne purtăm pe noi înșine și pe ceilalți, oameni și non-oameni deopotrivă.

At the Center of the World There is a Fiction/ 25.09 – 03.10.2020 / Aici Acolo Pop Up Gallery / Artiști: Giulia Crețulescu, Prosper Center, Sahej Rahal, Taietzel Ticălos, Mitra Wakil & Fabian Hesse / parte din proiectul extins Fictions of Tech & Life – Expozițiile Aici Acolo.

[1] Jon K. Show & Theo Reeves-Evision, Fiction as Method, 2017.

[2] Yvonne Förster, „From Digital Skin to Digital Flesh: Understanding Technology Through Fashion”, în  Popular Inquiry, Vol.1, 2018

[3] Vilém Flusser către prietenul său Felix Phillip Ingold, mai 22, 1984, în Vilém Flusser: An Introduction, (coord.) Anke Finger, Rainer Guldin, Gustavo Bernardo Krause.

[4] Karl Polanyi, The Great Transformation (1944) cit. Fiction as Method, 2017, pp. 21-22.

[5] După Vilém Flusser, „On Fiction”, în Design Fiction EP / Vol.2, 2016

Traducere de Andra Nikolayi