Trăim într-o societate occidentală guvernată de șabloane, formule și rețete, de o graniță foarte bine definită între a face lucrurile bine și a le face greșit, o societate a crimei și pedepsei. Ai crede ca ăsta e un paradox în era informației, unde m-aș fi așteptat ca lucrurile să nu fie luate de bune din prima. Dar, iată, accesul la informație a creat o fisură foarte specială în continuul spațiu-timp în care istoria nu mai este o masă solidă de neclintit, ci o entitate omogenă care se alterează constant în mâinile celui care o deține. Acum toată informația este mediată și nu vom afla niciodată adevărul absolut.

Dar ce înseamnă adevăr până la urmă? Este mult mai subiectiv decât pretinde și, foarte adesea, este de fapt fabricat. Până la urmă, oamenii vor crede ce vor, vor crede orice se mulează criteriilor lor personale după care judecă ce e bine și ce e rău. Dar cum deja am stabilit că binele și răul nu există cu adevărat și că subiectivismul domină tot, putem spune că această formă deosebită de (periculoasă de) subiectivism care ia forma pragmatismului pur este alimentată de ceva atât de evident încât abia îl reperăm. Ioana Păun ar spune ca totul pornește de la ură. 

Ura este un termen destul de vag și general, un sentiment atât de familiar și totuși atât de neasumat. Urâm să urâm, am detesta să fim caracterizați ca fiind urâcioși, și cu toate astea exact așa suntem și asta e chiar OK. Ori, cel puțin, am avut această senzație când am mers să văd „Calul Alb”, o producție de teatru politic de Ioana Păun, o scenaristă/regizoare/activistă care caută să scoată la lumină adevărul, faptul că nu există, de fapt, niciun adevăr.

Din start sunt un pic neimpresionată de ideea teatrului socio-politic, sau de arta socială în general, pentru că am văzut-o în mai multe instanțe sub forma unui mecanism, un truc ieftin. E foarte ușor să iei o problemă socială și să o prezinți ca artă, e ușor să profiți de pe urma ei și să spui că lupți pentru o cauză nobilă. Nu ma înțelegeți greșit, majoritatea care se aventurează în lumea artei de acest tip, în marea parte a timpului nici nu realizează că de fapt apelează la acest șiretlic. De aceea sunt atâtea proiecte de artă socială care au succes imediat, dar în final devin efemere și își pierd relevanța datorită naturii lor factuale. Eu cred că este o diferență fundamentală între arta socială făcută cum trebuie și acest trend enervant de „artă de jurnalism”: în cazul celei din urmă, problema socială este cauza, este subiectul; în cazul artei sociale pe bune, problema socială este mijlocul, devine obiectul lucrării. Și aici, Păun a făcut cum trebuie: în timp ce alții ar face o piesă de teatru documentar despre o problemă politică, ea a produs o piesă despre ceva mai important. În acest caz, problema socio-politică este asemenea unui recipient dar, atenție, nu este un mecanism: aspectul documentar merge dincolo de factual și vorbește despre subiecte mai cuprinzătoare precum ura, prefabricarea istoriei și, preferatul meu, perspectivismul.

Să revenim la ură. Nimănui nu îi place să recunoască că urăște, dar exact pe asta mizează Păun: când ajungi la terasa MNAC, locul unde se joacă piesa ei „Calul Alb”, ți se dă să completezi un chestionar. Acesta conturează noțiunea de ură în toate formele ei, de la ura față de ceva sau cineva, până la ura pe care ai simțit-o în trecut și pe care probabil o vei simți în viitor, la ura față de lucruri care sunt reale sau imaginare. Bănuiesc că scopul era să sublinieze faptul că ura, deși nu ne place să recunoaștem, nu numai că este o constantă în viețile noaste, dar este ceva atât de subiectiv și schimbător (la fel ca istoria, dacă stăm să ne gândim), încât e greu să o reperezi, dar nu îi poți nega omniprezența.

Cu toate aceste noțiuni în minte, mi-am luat locul pe terasa MNAC, acum devenită scenă, cu a sa priveliște peste catedrala pe jumătate terminată la apus. Ce loc mai bun pentru o piesă de teatru politic? Hai să discutăm un pic despre background-ul istoric al obiectului piesei, al recipientului, ca să zic așa. După mai bine de 50 de ani după ce au avut loc crimele, torționarul Ion Ficior, acum octogenar, a fost judecat și găsit vinovat pentru genocid când acesta servea pe post de comandant al uneia dintre cele mai notorii penitenciare comuniste – colonia de muncă de la Periprava, în Delta Dunării. În primă instanță, povestea nu atinge un punct sensibil. Pentru cineva ca mine, născută odată cu revoluția din ’89, povești despre torționari și lagăre de muncă îmi sunt străine și mi-e greu să ma identific cu ele. Și recunosc că am fost ușor dezamăgită de ideea unei alte piese socio-politice despre comunism.

Comunism… parcă aud cuvântul ca un ecou. Nu, pe bune, un efect de ecou are loc de fiecare dată când singura actriță din această piesă, Ilinca Manolache, spune acest cuvânt în cadrul monologului care dă startul primei scene. Ce urmează apoi este un spectacol cu atâtea întorsături, atâtea metafore și simboluri, cu teme recurente și un simț al umorului obraznic și cu atâtea schimbări de perspectivă încât nu vei putea anticipa ce urmează. Recunosc că, fiind familiară cu proiectele Ioanei Păun, mi-a fost teamă că piesa va fi catalogată drept unilaterală, așa cum au spus unii despre a ei „Produse Domestice”, altă piesă activistă. Până la urmă, e ușor să iei partea „celor buni” în cazul lui Ficior, dar piesa își dorește să evite fix asta, nu se dorește să intri în tabăra nimănui pentru ca nu există, cu adevărat, tabere.

Și cameleonul Manolache face tot ce îi stă în putere să ilustreze asta pe parcursul spectacolului schimbându-se din personaj în personaj, trecând dintr-o „tabără” în alta, ținând discursuri, dansând, urlând, aproape înecându-se. E mult pentru un singure performer, dar ea o face surprinzător de bine, într-o manieră foarte convingătoare și foarte amuzantă. Manolache povestește despre faptele comise de Ficior într-o maniera non-lineară, sărind din trecut în prezent în trecutul și mai îndepărtat cu ajutorul recuzitei căreia i se atribuie numeroase și diverse conotații pe parcursul show-ului. Schimbările bruște între personaje, perioade istorice, monologuri și recuzită mi-au dat, la început, senzația de confuzie, aveam impresia că îmi scapă ceva, ca poate nu sunt eu destul de bine informată, dar acest sentiment dispare repede. Cel mai impresionant a fost acvariul mare plin cu pești care așteptau… orice ar fi putut să li se întâmple. Acest acvariu a fost un mecanism al libertății de exprimare într-o scenă, ca în următoarea să devină un simbol al violenței. Mi-a plăcut foarte tare utilizarea corectă a anumitor metafore, chiar dacă unele erau destul de clișee. Printre acestea numărăm și: criticarea mass media, criticarea sistemului juridic, monologuri hollwoodiene (foarte American Psycho), utilizarea fragmentelor din reportaje de știri, etc. Dar toate acestea erau justificate în cadrul piesei. Am menționat că spectacolul este și un soi de musical? Compozitoarea și muziciana Diana Miron a făcut un soundtrack bestial pe care l-a susținut live: un amestec de balade siropoase și ritmuri și rime contemporane și amuzante de hip-hop cu un vibe destul de dark. Muzica cu siguranță a contribuit la această experiență suprarealistă.

Sau mai bine să zic realism magic? Acesta a fost sentimentul întregii piese, motiv pentru care îmi este greu să o descriu, dar pot vorbi cu ușurință despre ideea din spate. Pentru că te-ai prins! Aici nu e vorba de Ion Ficior și faptele sale atroce, fiindcă, din păcate, au fost (încă sunt) atâția ca el. Aici vorbim despre perspectivism! Nu există nici bine, nici rău și piesa ilustrează asta în mod clar punându-l pe Ficior în postura unui stăpân nemilos, dar și în cea a unui sclav neajutorat. Sa nu ma înțelegeți greșit, Păun și echipa ei (și, sper, toți spectatorii) s-au poziționat clar împotriva torționarului, iar asta e evident în stratul gros de ironie care învăluie „Calul Alb”. De ce Ion Ficior și nu altcineva? Dincolo de faptul că a fost judecat pentru crimele sale abia anul acesta, mă gândesc că poate aura de mister din jurul poveștilor victimelor sale, cele care vorbesc despre un cal alb, e un factor cheie. Totuși, simt că acest caz este destul de vag încât să poată fi cu ușurință înlocuit cu orice alt personaj, fie el din trecut, prezent sau viitor. La urma urmelor, istoria este blestemată să se tot repete, iar actele împotriva umanității, manipularea mass media sau abuzurile de putere se regăsesc peste tot în lume, încă de la începutul timpului. Dar per total, pot spune cu certitudine că acest show NU este despre comunism.

Toate vocile și schimbările de perspectivă din piesă reprezintă un omagiu adus subiectivismului. „Calul Alb” te atrage cu promisiunea unei povești cu tâlc, promisiunea unui personaj negativ pe care îl poți disprețui fără să te simți vinovat, pare previzibilă și dramatică dar, de fapt, este o gură de aer proaspăt în teatrul activist de azi. Ieși de acolo amuzat, un pic pe gânduri și, sper eu, gata să nu mai judeci ceva așa, una-două. Piesa asta îți dă ceva de gândit, trebuie să o vezi!

Spectacol în cadrul proiectului TORȚIONAR – Pact de responsabilitate colectivă, finanțat de AFCN.

Echipa:

Ioana Păun, regizoare
Ilinca Manolache, performer
Diana Miron, compozitoare
Smaranda Nicolau, dramaturgă și filosoafă
Laura Ștefănuț, jurnalistă
Clara Traistaru, agentă spectacol

Premiera 15 și 29 Septembrie, MNAC open air.

Următoarea reprezentație: 23 Octombrie, curtea Facultății de Istorie