Este suficientă recapitularea ultimelor două decenii pentru a observa uriașa schimbare a modului de viață și, în consecință, a modului în care arta este produsă și percepută sub impulsul dezvoltării și implementării tehnologiei. Această permanentă căutare și perfecționare a noilor metode de exprimare artistică reprezintă mecanismul care face posibilă adaptarea artei la viața actuală și îndeplinirea scopului ei ultim: acela de a atrage atenția, de a mișca sufletul, de a impresiona. „Arta noilor media” este sintagma care adună în puținătatea a trei cuvinte o lume a infinitelor posibilități și modalități de exprimare artistică, desemnând totalitatea demersurilor artistice a căror realizare este bazată pe tehnologii actuale și care vizează o strânsă colaborare între imaginar și rațional.

Așadar, în ceea ce privește acest domeniul contemporan al artei, ideea utilizării inteligenței artificiale drept ustensil în vederea producerii unor „lucrări ale viitorului” este din ce în ce mai atrăgătoare. În același timp, însă, unele rezultate de acest fel ridică multiple întrebări, atât asupra statutului artei, cât și asupra potențialei puteri ale A.I.. Această neclaritate este cauzată în general de rezultatul produs de un anumit tip de utilizare a algoritmilor denumiți GANs (generative adversarial networks). Rețelele de acest fel au două moduri de funcționare: pot genera imagini în mod aleatoriu sau pot primi inputuri pe baza cărora învață să judece trăsăturile altor imagini, determinând care dintre acestea corespund în cea mai mare măsură inputului principal. Prin reluarea acestui ciclu, algoritmul învață să producă imagini similare celor primite drept model. Problematizarea statutului artistic al rezultatelor de acest tip este similară celei apărute și în cazul artei conceptuale sau ready-made, bazându-se pe premisa absenței intervenției umane în cadrul procesului. Desigur, intervenția umană nu este niciodată absența, însă ceea ce deturnează acest tip de artă, produsă aproape integral de A.I., este absența intenției. Algoritmul nu intenționează să producă artă, ci îndeplinește niște sarcini simple, într-un mod mai mult sau mai puțin reușit, iar programatorul are o infulenta minimală asupra produsului final. Acest fapt cumulat cu un oarecare scepticism digital poate genera concluzii nu neapărat pozitive în ceea ce privește statutul unor astfel de lucrări.

Având nenumărate exemple de acest tip, în care inteligența artificială este responsabilă pentru producerea sau reproducerea efectivă a unor imagini, este important să privim către noi abordări. În acest sens, un exemplu interesant și relevant este regăsit anul acesta chiar în rândul proiectelor de licență realizate în cadrul Universității Naționale de Arte din București. Cristina Lazăr, studentă la secția de pictură la clasa lui Petru Lucaci, elaborează un concept nou, acela de pictură inteligentă. Smile Project propune utilizarea rețelelor neurale convoluționale adânci într-un mod inovator. Prin urmare, baza inteligenței picturilor este prezentă în abilitatea de a detecta mișcarea și de a formula răspunsuri prin lumină și culoare, în timp real. Întregul ansamblu cuprinde cinci lucrări amplasate în semicerc. Toate cele cinci panouri prezintă niște trasee din fibră optică legate la un modem WIFI, fiecare dintre acestea având conectate surse colorate LED. Pictura poziționată central conține în mijloc o cameră de telefon care surprinde mișcările și expresia privitorului. Conform acestui input, algoritmul este capabil să creeze răspunsuri în timp real prin aprinderea LED-urilor într-un ritm similar mișcărilor executate de cel situat în fața camerei. Astfel, este propusă o dimensiune aproape performativa a privitorului la întâlnirea cu lucrările, el fiind cel care interacționează cu obiectele, generând răspunsuri directe din partea acestora, similare unor ecouri ale zâmbetelor și mișcărilor. Pricturile propriu-zise sunt realizate în tehnici clasice, în special action painting și dripping. În acest mod este adăugat încă un strat semantic instalației, imaginile în sine fiind acte performative întrucât reprezintă un joc al urmelor lăsate de trup prin dans și mișcare.

Ceea ce este cu adevărat fascinant în această întâlnire cu „pictura inteligentă” este dimensiunea conexiunii total personale care este formată în mod imediat. În răspunsurile instantanee produse mecanic, ai ocazia să interacționezi atât cu un obiect total nou, cât și cu ține însuți. Proprietatea reconstitutiva și imitativă a algoritmului este cea care asigura oglindirea ta, a celui care privește din exterior, în lucrarea în sine. Antiteza aceasta între ceva nemaiîntâlnit și altceva știut dintotdeauna, abele reunite într-un loc, provoacă un sentiment inexplicabil de uimire și curiozitate. Asemenea unui copil mic, ansamblul învață să răspundă la zâmbet prin propriul zâmbet și la mișcări prin mișcări similare, în maniera sa limitată de cabluri și lumini LED.

Prin urmare, în cadrul acestui proiect este adusă în discuție nu doar utilizarea noii tehnologii în scopuri artistice, dar și o colaborare între inteligența artificială și creativitatea umană, raportul dintre cele două fiind de această dată unul de coordonare, nu de subordonare. Algoritmul nu mai rămâne un simplu executant, ci devine parte efectivă a artei, având posibilitatea de a altera picturile pe loc. Dacă în general inteligența artificială este utilizată că unic agent producător de imagini, atunci această nouă relaționare între algoritm și artă inteleasă că produs uman reușește să aducă un echilibru între organic și mecanic.