CoLaboratory 2.0. / Perpetual Grains, de la Centrul Cultural German din Sibiu, a propus o explorare a nostalgiei prin folosirea temelor jocului și prin explorarea raporturilor fragment-întreg în gesturi cu funcție evocatoare.  În cele trei zile ale evenimentului Noaptea Albă a Galeriilor din Sibiu (15, 16, 17 octombrie 2021), publicul  putut descoperi proiectul propus de Alexandra Coroi, autoarea videogramelor, și Yotam Schlezinger, autorul instalației sonore. Expoziția a fost curatoriată de Iris Ordean, a făcut parte din rezidența digitală CoLaboratory 2.0 (concept inițiat de Goethe-Institut București) și a constat dintr-o serie de videograme alb-negru proiectate pe șapte ecrane așezate orizontal, orientate în sus, și dintr-o proiecție video pe unul dintre pereții sălii. Ecranele au fost interconectate prin benzi albe din scotch de hârtie, cu rol de filactere, și prinse într-o rețea desenată de traseul de expresii și cuvinte. Pentru că toată expoziția a fost documentată video, trecută deci în veșnicia digitală, dar și fiindcă a explorat tocmai tema timpului, voi folosi timpul prezent în descrierea de mai jos.

Primii pași în expoziție sunt ghidați de o bandă albă inscripționată cu un citat din „Muntele vrăjit”, o cheie de lectură pentru ansamblu și un fir anti-narativ deghizat în prag: „Timpul se îneacă în infinita monotonie a spațiului, mișcarea de la un capăt la celălalt capăt nu mai este mișcare și acolo unde mișcarea nu mai este mișcare, nu mai există timp[1].” Cu privirea în podea, vizitatorul trebuie să urmărească firele întinse și să treacă de la o videogramă la alta. Ca într-un joc, poate alege între mai multe căi de urmat, căci firele se ramifică. Toate cele opt videograme – inclusiv cea mai mare, intitulată Silent Sage – explorează mișcarea și se joacă cu timpul: ochi care se închid și se deschid, amintind că o clipă și o clipită sunt unități de măsură ale timpului trăit, corporal, cuprins în intervalul închiderii și deschiderii unor pleoape, apoi mâini care se prind una de alta și se desprind, în Friptea, mâini care se joacă cu un fruct și o mână care atinge o bucată de piatră acoperită de ierburi și mușchi.

Toate aceste mișcări revin în buclă, într-un regim temporal închis, și sunt mici gesturi de deschidere către lume, în mod explicit fragmentare și circulare. Cuvintele care le leagă sunt, și ele, fragmente. Cu excepția citatului din Thomas Mann, cuvintele de legătură nu articulează fraze, sunt legate unele de altele prin virgule, în șiruri. Sunt, toate, cuvinte cu încărcătură temporală și trimit către o temporalitate fragmentată și încărcată de nostalgie. La fel ca videogramele, și cuvintele evocă fragmente de gesturi. Banda cu textul mișcare rapidă, privire peste umăr, respirație, respirație te conduce la o videogramă monocromă, singura cu dominantă galbenă: o privire agitată, ochi larg deschiși care nu fixează nimic, doar privesc în jur a spaimă. Respirația și ritmul privirii se leagă într-o expresie a fricii. De la această videogramă, o nouă serie de cuvinte te transferă într-un regim liniștitor al nostalgiei: ciorbă de legume, jocurile copilăriei – deci leacul emoțional cel mai la îndemână pentru starea precedentă. Jocul copilăriei se ivește și pe ecran: videograma Why we can’t have nice things urmărește un joc, jocul mâinilor cu suprafața unui fruct și explorarea gesturilor posibile la întâlnirea mâinilor cu lumea lui mică, senzorială. De altfel, jocul amintește și de strângerea în mână terapeutică a unei mingi, un mic gest menit să alunge stările disforice, să calmeze. Următorul fir de cuvinte alunecă tot în trăiri nostalgice evocate senzorial: …care devin tot mai rapide (n. m.: este vorba de jocurile copilăriei de pe banda precedentă), imită cascade, ceai de tei cu lingurițe de zahăr topit. cuburile sunt… De la cuburi de zahăr, videograma  Gesture rocks trece la pietre, cu o mână care se plimbă înainte și înapoi peste o piatră. În dreapta acestei videograme, continuarea: …scumpe și trebuie să le ții pe vârful limbii, somn de după amiază pe…– urmată de o privire adormită, ochi care dau să se închidă într-o toropeală discretă. Această videogramă este legată de trei benzi: prima, citatul din Mann, dar și o alta care continuă drumul nostalgiei: …o saltea cu arcuri, bătaie cu perne, să îmbrățișezi o pernă – urmată de o videogramă în care doi ochi pare că privesc către gesturile evocate. Traseul amintirii continuă: să pui limba pe o clanță rece, bulgări de zăpadă. Celelalte două videograme de pe ecrane sunt legate una de cealaltă de benzi albe, lipsite de text: Friptea și o a patra filmare din seria As soon as I open my eyes.

Toate videogramele conțin detalii, redau cele mai expresive părți ale corpului omenesc, ochii și mâinile, dar niciodată întregul. S-ar spune că-i o metonimie, adică redarea unui întreg prin intermediul părților, dar care-i întregul? Căci traseul prin gesturi și clipe îndeamnă la căutarea unor emoții greu de prins într-un întreg, fiind nostalgice, iar nostalgia fiind, la rândul ei, tocmai un afect izvorât din incompletitudinea prezentului. Nici proiecția Silent sage, de mai mari dimensiuni, nu oferă un întreg, ci o imagine mediată, un profil în cadrul unei ferestre. Din mâna figurii țâșnesc fragmente luminoase, caleidoscopice și răzlețe în afara cadrului, ca o constelație palidă și prinsă într-o mișcare lentă. Cum mediul face mesajul, și imaginea unei ferestre proiectată pe un perete închide traseul cu o deschidere: dacă ecranele propun imersiuni în clipe, în gesturi, imaginea ferestrei și a mâinii din care țâșnesc așchii de lumină propune o nesfârșire a gesturilor și pare să bucleze întregul parcurs printr-o invitație la parcursuri personale, arătând nesfârșitele posibilități ale gesturilor prinse în clipe.

Perpetual Grains

Instalație audio-video în cadrul rezidenței CoLaboratory 2.0
Artiști: Alexandra Coroi (offline) Și Yotam Schlezinger (online)
Curatoare: Iris Ordean
Inițiatori rezidență: Centrul Cultural German Sibiu și Goethe Institut București
Spațiu: Noaptea Albă a Galeriilor Sibiu

[1] Redăm citatul în limba română. În expoziție toate textele au fost scrise în limba engleză. Citatul provine din Thomas Mann, Muntele Vrăjit, trad. Petru Manoliu, Rao, 2010, p. 683.