Vernisajul Video+Radio+Live, performance live Catinca Malaimare

Pe 30 septembrie am fost la vernisajul colectiv VIDEO+RADIO+LIVE al galeriilor de artă contemporană din România – Catinca Tabacaru, Ivan, Plan B, Sandwich, Sector 1 și Suprainfinit – organizat la Casa Artelor din Timișoara ca eveniment colateral Bienalei Art Encounters 2021. Evenimentul aduce laolaltă lucrări video și performance-uri live și înregistrate, adaptate la contextul pandemic actual, interogând și descoperind noi modalități de a interveni în spațiu în lipsa interacțiunii sau prezenței fizice. Video-ul și radio-ul devin lianți între formele reprezentate și cele prezentate, spre o formă de a redefini prezența, făcând legătura între mișcare și simțire, între vizualitate și somatic.

Scriitorul Bogdan Ghiu a fost invitat special al evenimentului, cu rolul atribuit de a reda prin povestire evenimentele, la radio, podcast-uri și într-o înregistrare specială a acestor narativizări, care va fi distribuită ulterior sub forma unui stick / disc. Se marchează o mutație a percepției în reprezentare și interacțiune, reconsiderând ocurența prezenței fizice din spații expoziționale, care trebuie regândită și înlocuită cu o serie de noi dispoziții ale mișcării, afectului, senzorialității dar și cu un registru creat în cazul situațiilor în care dimensiunea participativă devine practică imposibilă în semnificația unitară a evenimentelor globale. Prin apelul la povestire, la discurs narativ, propunerea lui Bogdan Ghiu reconsideră această paradigmă a participativității în care materialitatea, expunerea și dominanța vizualui e negociată. Ce putem vedea în lipsa imaginilor? Cum putem să mai fim prezenți?

Ajunsă acolo, am decis să particip și eu la acest nou mod experimental și necesar de a privi și de a participa altfel. În acest punct, mi s-a părut interesant, odată cu intersecția cu spațiul,  să propun o nouă formă de a reda expoziția, sub forma unui înregistrări într-un jurnal, cu reflecții și adnotări personale, în care mă voi folosi de reziduurile hermeneuticii inițiale, de gândurile și notițele pe care le-am luat de-a lungul serilor.

Cele două spații principale, la care se adaugă și grădina interioară, propun modalități și dinamici distincte de a intra în contact cu lucrările, care trec de bariera formată de arhitectura spațiului într-un fel de circuit de încadraturi, de ecrane care te cheamă într-un fel sau altul spre ele, de care vrei să te apropii pe rând, riguros, atent. Această dispoziție de a privi mediat, prin intermediul ecranelor, oferă posibilitatea unor reluări, a unor contaminări a evenimentului prezent cu cel arhivat, al unei siguranțe că ce ai putut pierde poate fi reluat oricând. Lucrările video oferă o multitudine de contexte și viziuni care își oferă spațiu reciproc, fiind totodată unite de o idee principală, aceea de a putea fi vizibil într-un context în care participativitatea și interacțiunea sunt constrânse și reduse de evenimentele exterioare, fiind transformate deseori din evenimente live în înregistrări.

Producțiile care sunt prezentate în interiorul spațiilor expoziționale, a galeriilor, aduc laolaltă, după Hito Steyerl, spectatori-căutători-cercetători, care sunt distribuiți în spațiul galerie într-un mod necoerent, formând o mulțime silențioasă, absorbită și atomizată. Resimt prezența acestei căutări a vizitatorilor iar în mijlocul acestei agitații găsesc un sentiment de calmitate în fața unui ecran unde mă și opresc. Observ două cadre paralele, dominate de culorile complementare roșu-albastru, și un personaj feminin care apare, pe rând, apoi simultan, în ambele încadraturi, cu o vestimentație albastră, respectiv roșie, sprijinindu-și pe umăr o bară din lemn. În fundal, observ o construcție sculpturală sub forma unei uși. Am aflat că Red Door şi Blue Door a artistei Arantxa Etchevveria pornește de la o altă lucrare – Apocalipsă/Beatus – o serie de fotomontaje inspirată din reprezentările beatusilor spanioli din secolul al XII-lea. Video-ul surprinde o dispunere performativă a unui paznic aşezat în faţa unei uşi, într-o poziție lineară, o postura care necesită concentrare, conștiență, meditație și daydreaming.

Arantxa Etcheverria, Red Door, 2021, video performance la VIDEO+RADIO+LIVE 2021, prin amabilitatea Sector1 Gallery

Poziția atât de clară a performerei Ada Mușat îmi șubrezește atenția, care se transformă în ceva apropiat de odihnă, o stare tradusă în termeni de reflexivitate, nemișcare fizică, atârnare liniște și pază. Agitația din jur e înlocuită cu imobilitatea, iar prin intermediul tehnicilor formale prin care spectatorul trebuie să-și scindeze privirea, atenția, de la un cadru la celălalt, cu o diferență improbabilă, observ o dinamică intrinsecă, imprecisă între cele două cadre, care parcă te leagănă. Cadrele încetinite, statice, oferă la nivel fenomenologic timpul necesar de inoculare a unei percepții despre personaj și obiect, despre elementele spre care îți îndrepți atenția, analizându-le și transformând această tehnică a duratei temporale într-o tehnică de observație meditativă. De la Deleuze, pornind de la divizarea în imagine–mișcare și timp-mișcare pot să înțeleg durata și imobilitatea în epistema unei potențiale materialități care e redată de o directivă durațională, de un timp consumabil în diferite structuri și forme prin care ajungem să interpretăm, să mediem și poate, să înțelegem. Lucrarea artistei Arantxa Etchevveria o asociez cu termeni precum peisaj, meditație, stază, siguranță, poziție, încetare, oprire, compunere, liniște.

În acest moment îmi atrag atenția două lucruri și simt nevoia să mă mișc: un ecran apropiat în care observ o altă bară dispusă pe ambii umeri ai artistei Sanja Latinović, și care mă face să-mi întorc privirea pentru o clipă spre ecranul de care tocmai m-am îndepărtat pentru a mă asigura că bara pe care o văzusem nu se transferase într-un mod bizar și magic în celălalt ecran, pe alți umeri, dar și o lumină puternică, galbenă, oranj, provenită de la un ecran mai îndepărtat, pe care în acest punct doar îl observ distant.

Sanja Latinović, ON TIME, 2021, performance live transmis la VIDEO+RADIO+LIVE 2021, prin amabilitatea Galeriei Catinca Tabacaru

Artista poartă pe umeri un jug cu două găleți cu apă, cu care udă copaci uscați, suferitori, aflați într-o stare de dezintegrare. Ea alege ca element primar apa, cu proprietățile sale caracteristice în procesele metabolice ale copacilor, intensificând astfel transferul unor trăsături consacrate ale spațiului expozițional, care rămâne rigid și nemaleabil, prin intermediul căruia se repune în discuție dificultatea activării condiției de germinație și creștere în spațiile prezentate artificializat, iluminate electric, neutre. Îmi aduc aminte de un eseu al cercetătoarei Audronė Žukauskaitė în care aceasta vorbea despre nevoia resimțită de a produce o distincție între uman și non-uman prin izolări specifice ale naturii în grădini botanice, grădini zoologice, safari-uri, sere, muzee, unde pot observa diferența dintre mine și Celălalt și, în același timp, pot reinventa și afirma degajat propria-mi umanitate prin libertatea pe care o dețin, de a alege să acționez sau nu.

Copacii sunt constrânși să intre în contact cu mediile umane care sunt, în general, neprimitoare pentru ei, prin condițiile artificializate impuse, normalizându-se virtutea fundamentului de a folosi și obiectifica temporar natura pentru a înțelege cum, când și în ce condiții putem ajuta. Prin investiția într-o serie de acțiuni umane tardive, artista pare a accentua un statement brutal, în care suntem puși față-n față cu acțiunile noastre, cu mizele actului artistic la care am luat parte și care intervine ca o reacție întârziată, ca un răspuns amânat.

Și chiar în acest punct îmi notez: De ce copaci pe moarte? De unde? Cum? Dacă miza performance-ului e aceea de a conștientiza crizele actuale, ecologice și nu numai, prin privarea copacilor de condițiile lor naturale, mai ales pe cei aflați într-o stare degradată, Latinović nu se dispune diametral opus chiar față de statement-ului ei? Sau e o autocritică susținută? E răul cel mai mic pentru binele cel mai mare? Citesc textul scris de Jelena Veljković Wilson în catalogul expoziției și mă opresc asupra frazei: ,,Lucrările ei urmăresc să declanșeze ruminații despre concepte precum datorie, nevoie și neglijență’’.

Îmi dau seama că pot foarte ușor să simt acum

datorie,

nevoie,

neglijență.

Madalina Zaharia și Ryan Ormonde, Public Figure, 2021, video performance la VIDEO+RADIO+LIVE 2021, prin amabilitatea Ivan Gallery.jpg

Merg mai departe și ajung în fața ecranului pe care-l observasem, care emană culoarea oranj și care prezintă lucrarea Public Figure a artistei Mădălina Zaharia și a poetului Ryan Ormonde. Patru poeme, asociate unor imagini domestic invadate de o culoare care te asediază, de portocale, obiecte familiare, dar și de limbaj corporal angajat în poziții fixe, regizate, care intervin sonor și vizual în spațiu. Punerea în scenă a unui corp-text și a unei mișcări-reflecție tinde spre o înțelegere a fluidității, a formei în mișcare, a parcurgerii încetinirii corporale. Mișcările lui Ryan Ormonde sunt direcționate spre o formă de cunoaștere a personajului, atât sub forma cu care te obișnuiești rapid, anticipativă și programată, în care apropierea de acesta survine ca un datum redat de elementele formale constitutive (close-up-uri cu ochiul performer-ului, muzică vibrantă, voce liniștitoare, încadraturi în patrulater ale unor elemente constitutive ale corpului și obiectelor din jur), cât și sub o formă în care atenția e direcționată spre o nouă senzorialitate, aceea a incongruenței dintre voce și corp, dintre limbaj și mișcare, totul în detrimentul versificației ca emfază a fiecărei secvențe în parte. Simt nevoia acum să asociez vocea unui corp și nu reușesc până la capăt. Recunosc experiența mea cu Public Figure ca una în principal auditivă, acustică, cognitivă, încercând pe tot parcurusl video-ului să nu pierd din conținutul poemelor rostite. Încep să notez în grabă:

The making of him. [Facerea sa]

The shape of an orange. [Forma unei portocale]

To anticipate what i’ve learned already. [Să anticipez ceea ce știu deja]

Dat fiind faptul că video-ul nu e articulat narativ, la nivelul decupajului regizoral, pe subiectivitatea optică a poetului, performer-ului, camera rămânând preponderent distantă, discretă, respectuoasă, empatică, voyeuristică, am ajuns să simt că parcă îmi rămâne mie rolul de a lega discursul și imaginea. Voice-over-ul dublat de muzică non-diegetică, imaginile cu o mobilitate redusă, cu o simbolistică ușoară, resemnată, visătoare, textele care par să se autonomizeze, să se întindă peste imagini, să alunece dincolo de cognitiv și să se ascundă în spatele imaginilor reale, a clarității mundane, îmi creează senzația unui film care de fapt nu are nevoie de ajutorul meu, care se privește pe sine, se înțelege, se aprobă și își oferă reacții și mijloace de existență. Mă simt singură și merg mai departe.

Silvia Amancei and Bogdan Armanu,GAME OVER, 2021, instalație la VIDEO+RADIO+LIVE 2021, prin amabilitatea Ivan Gallery

Următoarele două lucrări, semnate de duo-ul artistic SABA (Silvia Amancei și Bogdan Armanu) și a colectivul artistic Apparatus 22 (Dragoș Olea, Erika Olea și Maria Farcaș) sunt dispuse pe același perete, modificând tonul și miza într-o critică instituțională, care reunește, pe rând, dar fiecare într-o logică proprie, imposibilitatea concentrării artistice în lipsa unei congruențe în Marile Discursuri Artistice Contemporane. Încep cu video-work-ul lui SABA, Game Over. Video-ul surprinde alternativ chipurile celor doi, într-o lumină albastră, pendulând cu fraze abrupte și reactive.

Pathetism, and a strong belief in your own art, even if it’s shit, even if no-one asks, even if the world is burning. Bauhaus, must love it, must share it. Dating, anybody with a gallery, even curators will work, definitely somebody with a larger network than yours. Humour, jolly but don’t insult anyone, except the black listed. [Patetism și o mare încredere în propria ta artă, chiar dacă este de rahat, chiar dacă nimeni nu întreabă, chiar dacă lumea arde. Bauhaus, trebuie sa-l iubești, trebuie să-l împarți. Ieși la întâlniri cu oricine are o galerie, chiar și un curator, în orice caz, cineva cu o rețea mai mare ca a ta. Umorul, voios, dar nu insulta pe nimeni, cu excepția celor de pe lista neagră.]

Prima impresie pe care mi-o creează e aceea de poziție legitimă, bine articulată, care protestează și trage la răspundere.

În același timp mă gândesc la dispozițiile pe care criticile contemporane le au în momentul actual și cum funcționează ele. Dinamica propusă de SABA, de critici acumulative, dispuse într-o logică convingătoare, alocate unui spațiu ironic familiar, e definiția criticismului contemporan, în care se fac judecăți axiologice, ni se punctează ce e bine și ce nu e bine din ceea ce facem, ne dăm seama că nu mai merge așa, că am fost prinși sau că ne regăsim undeva în cadrele create. Această propunere poate funcționa, poate fi productivă și cu rezultate impuse și, totodată, se poate bloca în propriile resorturi. Abuzul de critică, verticalitate și corectitudine nu anulează vulnerabilitățile, iar în același display critic complet adevărat și real simt în continuare că ceva lipsește.

Rich kid, don’t show off and the sky is the limit. Poor kids… game over. [Puștiule bogat, nu te da mare și nimic nu-ți va sta în cale. Pentru cei săraci… jocul s-a terminat.]

Sunt conștientă în același timp de existența altor forme de a te dispune critic, într-un mod care depășește localizarea, punctarea și blamarea, deși se folosește de aparatul și potențialitatea impusă de acestea, lăsând însă spațiu și pentru un context cultural nou, sub forma unei noi subiectivități care vede dincolo de, care contaminează prin faptul că oferă șanse, speranță și o cvasi-înțelegere. O metodă care nu face rău în sine, poate încă nu e game over, ci un game over and over again, până când reușim să potențăm acel mic cumul de idei, acțiuni și speculații posibile și blânde pe un teren unde putem începe, în sfârșit, să (re)construim.

Apparatus 22, Art Is Work, 2011 – instalație VIDEO+RADIO+LIVE 2021, prin amabilitatea galeriei Suprainfinit

Îmi îndrept atenția spre instalația ART IS WORK – Voices of a Community propusă de Apparatus 22 ca un apel la solidaritate cu artiștii și curatorii, constituită din două uniforme[1] cu două texte suplimentare (versiune artist și versiune curator), o serie de instrucțiuni pentru a putea intra în posesia uneia dintre ele prin tragere la sorți, dar și un video care reunește răspunsurile a șapte curatori/artiști la întrebările propuse: De ce crezi că arta/curatoriatul este muncă? De ce este arta contemporană vitală pentru societate? Ai vreun vis legat de apariția unor noi structuri de sprijin pentru artă (poate dincolo de bani)?

Apparatus 22 propune un troc: în cazul în care vei fi printre cei care vor intra în posesia unei uniforme, va trebui să te filmezi oferind răspuns la una sau mai multe dintre întrebările propuse, iar video-ul expus prezintă chiar câteva răspunsuri arhivate ale unor artiști/curatori. Aflu de la Dragoș că la sfârșitul acestui proiect pilot, lucrarea va avea în jur de 200 de astfel de înregistrări. De altfel, Apparatus 22 a susținut un performance durațional, prin care am înțeles dorința de a crea un spațiu de discuție, de deschidere față de public, cu o atenție sporită pentru acesta, colectivul fiind prezent aproape permanent în spațiu.

Am observat la Apparatus 22 o aplecare spre tehnici estetice captivante, safe, prin care se dorește o responsabilizare a privitorului printr-o serie de elemente ce țin mai degrabă de modalități atractive și deja validate. Deși acest lucru ar putea foarte ușor să le fie reproșat, abia acum realizez că această măsura de protecție nu e întâmplătoare și își conține miza. Un angajament critic dispus într-o estetică și structură soft dar asumată, care are ca scop infliltrația, virusarea și crearea unor spații de discuție și dezbatere despre problemele reale cărora e foarte dificil să le răspunzi cu aplomb dacă nu le vezi îmbrăcate în ceva familiar, de recunoscut, pe de-o parte e dificil, pe de altă parte este plăcut.

În sfârșit, îmi pun căștile.

                                               because it gives problems, no immediate solutions [pentru că oferă probleme, nu soluții imediate]

       I have a lot of daydreams about art [visez mult la artă cu ochii deschiși]

                                                                                                                                        the Creation, it’s like a gift [Creația e ca un dar]

                                                art market [piața de artă]

În timp ce primele două întrebări generau răspunsuri angrenate încă într-o frustrare apăsătoare, de altfel firească în raport cu situația artei contemporane, răspunsurile la întrebarea Ai vreun vis legat de apariția unor noi structuri de sprijin pentru artă? au avut cea mai mare rezonanță pentru mine. Prin propunerea un exercițiu de imaginație, sub forma unui vis, a unei dorințe, în legătură cu domeniul artistic, s-a deschis o dimensiune potențatoare de răspunsuri care în sine puteau funcționa ca o lucrare de artă, care se distanțau de emfaza nemulțumirilor existente, propulsând o viziune viitoare, preaposibilă, plină de speranță, ca un boost optimist și un mic pas spre altceva.

Îmi rămâne un răspuns întipărit în minte și-l notez aproape ritualic.

A day when everyone will choose to care and to be paid (for that) by the government. [O zi când toată lumea va alege să se implice și să fie plătit (pentru asta) de guvern.] (Matylda Krzykowski – curatoare)

Alexandru Antik, Memories implanted in the landscape of everyday life, 2021, instalație la VIDEO+RADIO+LIVE 2021, prin amabilitatea Sector1 Gallery

În timp ce-mi dau căștile jos recunosc piesa Lazarus a lui David Bowie și mă întorc la 180 de grade spre ultimul ecran, regăsind sursa sunetului provenită din lucrarea-video a artistului Alexandru Antik, Memories implanted in the landscape of everyday life. Simt că lucrarea artistului Antik nu mi-e încă foarte clară, nu simt că o pot reda în scris foarte onest. Înțeleg că Alexandru Antik pornește de la manifestările lui artistice din spații reale, sub forma unor acțiuni ritualice, de rugăciune sau sub forma unei deplasări inconveniente prin târâit, introduse într-un cadru filmat, într-o formă extinsă de interacțiune cu o serie de fotografii alb-negru, reiterând, în termeni cât mai simplificați, trecutul. Această confluență dintre trecut și prezent, dintre integritatea unei acțiuni și reziduurile regăsite în amintirea ei pare să fie miza lucrării propuse de Alexandru Antik.

,,M-am întrebat cum ar fi să invoc câteva din aceste amintiri ale acțiunilor mele, cum aș putea să le implantez în peisajul actual al vieții mele cotidiene. Aceste acțiuni – ale căror spații reale sau imaginare au fost alese atunci în conformitate cu mesajul meu simbolic – și-au pierdut acum caracterul lor performativ sau caracteristicile lor de happening. Ele sunt mai degrabă promenade metaforice pe urmele memoriei, având scopul de a resuscita amintirile noastre tot mai estompate.” (Alexandru Antik)

După un timp îndelungat petrecut în primul spațiu, mă îndrept spre cel de-al doilea, trecând prin curtea interioară, iar ca într-un parcurs inițiatic, mă opresc în curte pentru performance-ul artistei Catinca Mălaimare. Medium Bastard Amber e gândit sub forma a trei reprezentații a câte 60 de minute, timp de trei zile consecutive în Casa Artelor. N-am putut să nu observ spațiul creat special pentru această reprezentație, care încă prezintă realitatea actualei dispersări a artei în interiorul spațiului în perioada (post)-pandemică, prin prezența acestui cub-scenă cu tot felul de props, cu un ecran principal care redă o altă interacțiune a artistei cu un obiect-LED-lampă-păianjen, dar și alte neoane, lanțuri, magneți, așezate la locul lor în acest spațiu accesibil doar artistei, nepenetrat de vizitatorii care sunt invitați să asiste de la o anumită distanță.

Catinca Malaimare, Medium Bastard Amber, 2021, live performance la Video+Radio+Live 2021, prin amabilitatea Galeriei Catinca Tabacaru

Îmi notez: Ce fixează Catinca cu privirea?

Observ mișcările  artistei­­ – rigide, complementare obiectelor pe care le atinge, imitative, deloc disruptive sau investite. Încerc să fiu atentă la senzorialitățile care interacționează, care se întâlnesc în acest demers transformativ de interacțiune cu obiectul. Nivelul haptic e reconsiderat, și observ obiectele nu ca simple elemente ale scenografiei, ci ca unice dispoziții ale mișcării, afectului, senzorialității dar și ca registre în care dimensiunea participativă devine practică neproductivă în semnificația unitară a scenelor în relația cu spectatorii. Aflu de la artistă că practica ei corporală nu-și propune să recreeze obiectul, ci să-l imite, iar în același registru al sterilității și sanctității mișcărilor simt o combinație paradoxală de stări, ceva între impulsivitate și detașare față de semnificația unitară a lucrării. Catinca Mălaimare folosesește tehnologia și climatul antropomorfizat pentru a media o posibilă comunicare între om și obiect, o apropiere, o intersecție generatoare de ceva, folosind interacțiunea și corporalitatea cu o premisă complet asumată din acest punct de vedere, încercând într-un fel să-și controleze senzațiile, să experimenteze, să încerce, să afle cum se face. La sfârșitul interpretării resimt lipsa unei definitivări a practicii, a unei fragilități, a unei direcții improvizate, a unui spațiu în care, în continuare, se lucrează.

După reprezentația Catincăi Mălaimare, mă strecor spre al doilea spațiu. Aici atmosfera e diferită, camera e întunecată, ceva mai aerisită, cu doar două lucrări video, dispuse față în față.

Rachel Monosov, LIMINAL, 2020, VIDEO+RADIO+LIVE 2021, prin amabilitatea Galeriei Catinca Tabacaru

Prima lucrare-video, Liminal, a artistei Rachel Monosov, distribuită pe 3 canale, se referă la spațiul liminal ca la un spațiu al vindecării prin mișcare, un loc în care propriile corpuri se răzvrătesc față de ceea ce nu mai vor sau pot să simtă în contextul dat de formele de izolare și distanțare față de celelalte corpuri.

Încep să notez: transe, meditație, poetic, greu, albastru, cădere.

Rachel Monosov și Stephanie Amurao se mișcă în transe, se mișcă în meditație, se mișcă poetic, se mișcă greu, se mișcă în albastru și se mișcă în cădere.

Interogarea profundă pe care o simt, în ceea ce privește prezentarea unei lumi dintr-o perspectivă puțin diferită, în care mișcarea apare ca o modalitate de a produce mărturii ale experiențelor trăite sau ale practicilor refulate, neaccesate, e parcă întreruptă de elemente de decor sau efecte speciale care intervin. Una dintre imaginile care mi-a rămas impregnată în minte e aceea a unor pătrate în podeaua alba a spațiului, într-un presupus white-cube, prin care putem întrevedea marea și valurile, ca punct de sprijin pentru performerele care se concentrează într-o poziție de echilibru perfectă deasupra lor. Fie că e vorba de o meditație în fața unor plante multicolore, o concentrare pe valurile care apar mișcându-se pe pereți, sau o formă de apropiere încordată între performere, un fel de îmbrățișăre distantă, care readuce aminte de contextul actual, se creează o suită de cadre și tensiuni corporale care te fac atent și deja curios.

Navid Nuur și Adrian Ghenie, The Possibility of Purple, 2013, instalație la VIDEO+RADIO+LIVE 2021, prin amabilitatea galeriei Plan B

Vizavi e lucrarea The Possibility of Purple a artiștilor Navid Nuur și Adrian Ghenie, poate singura lucrare despre care știam cele mai multe detalii înainte să o văd, dat fiind faptul că a circulat destul de mult după expunerea la prima ediție în 2013 a Art Basel Hong Kong, fiind premiată cu Discoveries Prize. În lucrarea video apare Navid Nuur ținând un microfon conectat la un amplificator Marshall, prin care traduce, sub forma unor sunete fără referent real, onomatopeic și bruiat, mișcările pe care Adrian Ghenie le interprinde în momentul în care pictează. Justificarea finală a efortului celor doi de a e aceea de a problematiza ideea schimbului medial, menit să readucă în prim plan un nou sistem de comunicare, prin care se produce un schimb de informații abstracte în timp real. Prin această înlănțuire tensionată de forțe sonore, se creează o atenție diferită, care aparținie spectatorului și care poate oferi o comprehensiune narativă în contextul acusticii propuse. Nu mă mai gândesc la ce văd ci doar la ce aud. Seamănă cu ceva ce am mai auzit și mă gândesc la această traducere ca la un mod speculativ de a fi și auzi de acolo, din interior, ca un fel de limbaj al culorilor, formelor și tensiunilor dintre acestea pe pânză.

Notez ca pentru mine: arta sună, pe dinăuntru, ca o pajiște care arde?

Daniela Palimariu, Vineyard Slips, 2021, instalație la VIDEO+REDIO+LIVE 2021, prin amabilitatea galeriei Sandwich

În final, revin în curtea interioară, unde se lăsase deja seară, și mă așez la una din mesele confortabile, albe, lungi. În fața mea, văd două ecrane, în spatele meu, alte două. Realizez că mi-a scăpat lucrarea video pe patru canale Vineyard Slips a artistei Daniela Pălimariu, pe care am tot căutat-o de-a lungul serii dar care putea văzută doar din curtea interioară. O lucrare video cu  oameni care iau cina poziționată paralel cu mesele din curtea Casei Artelor. Mi-a plăcut să mă gândesc că nu e întâmplare, și-mi imaginez că așa a fost gândită, ca o instalație, o suprapunere, un mise-en-abyme.

Mă îndrept, pe rând, spre fiecare ecran în parte. Mă liniștește ce văd. Un grup de oameni care iau cina într-un spațiu idilic, scene de loisir, bună dispoziție, discuții aprinse, familiaritate, veselie, prieteni, familie, copii. Mai întâi, pendularea cadrelor generale cu close-up-urile instabile creează un alt tip de atenție, care depășește linearitatea și claritatea, și te conduce spre o înțelegere a unui nou mod de a observa, în care deși evenimentele și discuțiile personajelor se întâmplă aparent firesc, natural, liber, e nevoie de o concentrare suplimentară. Dialogurile create și regizate de Daniela Pălimariu le resimt ca un fel de contrapunct peisajului.  Observ o succesiune formală de activări și dezactivări ale unor premise de intrigă dialogată, cu mici jocuri aluzive, directive intenționate, toate integrate într-o mizanscenă tihnită, impertubabilă.

Daniela Palimariu, Vineyard Slips, 2021, instalație la VIDEO+REDIO+LIVE 2021, prin amabilitatea galeriei Sandwich

Mă intorc de la un ecran la celălalt, sunt atentă la două cadre în același timp și încerc să fiu atentă și la ceea ce aud, într-un mod în care mă face să asemăn experiența cu cea a cinei în sine. Alegerea scenelor mi se pare încărcată ea însăși de un mesaj reactiv și bine gândit, prin apelul la imagini limpezi, calde, alinătoare, în mijlocul naturii, pe care spectatorul le consumă, însă, într-o perioadă incărcată de tensiune și angoasă, care reiese de altfel și din discuțiile fragile dintre personaje. Consumul de astfel de imagini devine o necesitate, iar revitalizarea relațiilor, a activităților simple în natură revendică importanța apropierii și coexistenței ca mod de a înțelege parcursul colectiv, unitar a oamenilor ca mod de a exista, de a coperpetua interesele, nevoile unui celălalt.

Îmi notez și încercuiesc mecanic: O lucrare ca o revoltă, ca un refuz with a twist.

Expoziția VIDEO+RADIO+LIVE poate fi vizitată până pe 31 octombrie la Casa Artelor, Timișoara.

[1] Uniformele au fost create pornind de la Tuta, un tip de îmbrăcăminte conceput acum un secol de designer-ul și artistul italian Thayaht recunoscut pentru implicarea în mișcarea Futuristă italiană.