Nu auzim prea des de înființarea unor muzee digitale în România, așa că am fost intrigată de existența unui astfel de proiect. Dar avem de-a face, în acest caz, cu un veritabil muzeu? Discutabil.

Așa-numitul „muzeu digital” din orașul Pecica a fost inaugurat la 29 octombrie 2013 și este, din punct de vedere funcțional, un centru ultramodern de informare și vizitare pentru o fermă de bivoli din aceeași locație.

Proiectul fermei de bivoli este mai mult un hibrid, cu preocupări fără legătură directă cu digitalul, axate pe turism și protejarea naturii. Cu ajutorul unei finanțări europene, a rezultat însă o clădire care include soluții de arhitectură sustenabilă și de utilizare a energiei regenerabile, alături de echipamente moderne și interactive destinate informării și prezentării. Asocierea este neobișnuită, atât la nivel vizual cât și la nivel conceptual, cel puțin pentru peisajul autohton.

Arhitectura își atribuie deseori rolul de motor al culturii, fiind considerată o sursă de creativitate, inspirație și un semn al identității unei comunități. Clădirea „muzeului digital” din Pecica a fost concepută și construită cu acest rol în minte și, evident, pentru a deveni un obiect memorabil și emblematic.

Investigând elementele de arhitectură

Amplasată pe 125 de metri pătrați, construcția proiectată de arhitectul Claudiu Ionescu are o formă exterioară inspirată de opera lui Brâncuși. Noaptea, clădirea este iluminată de led-uri și proiectoare, care îi dau un aer și mai futurist. O formă armonioasă și metaforică pentru scopul construcției, într-o formulă reușită și imediat accesibilă conceptual unui public larg, căruia îi este și destinată. Acoperișul are funcții estetice dar și funcționale – este acoperit cu gazon, are o inclinație ce îi permite mai ușor colectarea și reciclarea apei de ploaie, oferind totodată o vedere panoramică asupra Parcului Natural Lunca Mureșului.

Un alt element de interes vizual este pavajul din jurul clădirii, care, împreună cu edificiul în sine, formează un uriaș ceas solar. Pavimentul de 200 mp a fost turnat în sistem cloisonné și este împărțit în secțiuni marcate cu cifre din material necoroziv, începând cu punctul de intersecție al laturilor clădirii în punctul cel mai nordic. Astfel, umbra clădirii marchează cu exactitate ora pe cadranul din pavaj.

În interior, continuă spiritul high-tech al exteriorului și regăsim ecrane tactile interactive, proiectoare și postere 3D lenticulare, o sculptură multifuncțională inspirată din forma benzii „Moebius” și o bicicletă interactivă care, prin pedalare, creează energia necesară pentru rularea pe un ecran a unor trasee prin Lunca Mureșului, filmate de pe bicicleta, canoe sau din avion. Există și posibilitatea vizitării virtuale, în format 3D, a oricărui muzeu din lume, însă programul era temporar nefuncțional când am vizitat centrul.

Dincolo de cladirea principală, se întind diverse anexe și construcții ce aparțin fermei, un spațiu de evenimente, un spațiu de depozitare a bicicletelor alimentat de panourile fotovoltaice, un părculeț cu bănci și spații de joacă și câmpurile populate de bivolii fermei, vedetele naturale ale zonei.

Câteva probleme de funcționalitate

Suntem reticenți cu privire la capacitatea declarată de a găzdui „orice tip de expoziție”, în cei 125 mp, care includ, printre altele, o bucătarie și un cuptor de pâine tradițional pentru „pâinea de Pecica”, replică după un model vechi de 250 de ani. Centrul nu dispune încă de un panou de proiecție dedicat deși ar putea, cu ajutorul unui sponsor mai generos. Proiecția pe pereții interiori ar avea mai mult un scop ambiental, datorită arhitecturii cu unghiuri ascuțite.

Împărțirea efectivă a spațiului și amenajarea actuală nu lasă loc de foarte multe permutări și variante de prezentare, spațiul fiind deja ușor aglomerat de obiectele existente. Prezența bucătăriei și a cuptorului într-un „muzeu” poate fi neobișnuită dar se încadrează perfect în scopul și specificul proiectului, după cum vom vedea mai departe.

Încadrarea centrului într-un context muzeal

Conform prezentării, centrul de vizitare, destinat atât publicului larg, cât şi programelor educaţionale pentru copii şi studiului, urmărește să atragă vizitatori, activități culturale și educaționale dar și să promoveze ferma și împrejurimile, punând la dispoziție informația necesară. El reprezintă un experiment curajos de armonizare a două elemente aparent contradictorii – tradiția și tehnologia. Cladirea deservește aceste scopuri dar parcă, în ansamblu, experiența vizitei nu prea convinge, din punct de vedere muzeal.

Se poate spune că proiectul din Pecica explorează posibilități tehnologice și tehnice în timp ce experimentează cu o structură de tip muzeal. Un muzeu digital ar fi, practic, un spațiu care implementează un nou sistem de comunicare și o experiență interactivă și imersivă, care să ne permită să înțelegem mai bine lumea și, din acest punct de vedere, cel puțin la un nivel de bază, centrul din Pecica pare să se încadreze în descriere. Deși relativ mic, centrul oferă o minimă experiență multi-senzorială, relativ coerentă, care lipsește complet în multe muzee cunoscute din țară și în care ar trebui să existe. Poate în acest argument regăsesc și o oarecare relevanță a acestui proiect pentru peisajul muzeal românesc.

Este însă destul de dificil să definești o astfel de structură în România și rolul ei pentru comunitatea locală ori dincolo de aceasta. Nu neapărat pentru că proiectul ar fi unul neobișnuit la modul general și obiectiv, ci pentru că receptorii nu sunt tocmai familiarizați cu astfel de inițiative. Orice structură interacționează mai întâi cu comunitatea locală și acest lucru are propriile consecințe.

Centrul nu adăpostește o colecție de exponate (exceptând cuptorul tradițional) ci este mai mult o platformă de informare, pe fondul căreia dna. Marinela Petran, curatorul spațiului, adaugă propria sa interpretare și viziune – care se încadrează în scopurile declarate ale proiectului, de a crea experiențe informative și relaxante.

Atras de mirajul tehnologic al clădirii centrului, realizezi rapid că experiența va fi de o natură ușor diferită. Astfel, în contrast cu arhitectura modernă, prezentarea și atmosfera propriu-zisă din centrul-muzeu rămân într-o notă tradiționalistă, axate pe sublinierea importanței pâinii de Pecica, a istoriei locale și a frumuseților naturale. Este ca o vizită într-o casă de lux în care oamenii încă mai taie porcul și pregătesc cârnați, pentru că lumea are nevoie de ambele.

Dincolo de simple cuvinte, precum: educativ, interesant, inovator, inspirat, calitativ etc. se află personalul care deservește un spațiu muzeal. Acest personal este cel care, în mare măsură, creează experiența publicului și cultura spațiului. În acest caz, este vorba de un personal prietenos și deschis, orientat totuși către prezentarea tradiției și a ospitalității locale, astfel încât cultura promovată de „muzeul digital” are aceste caracteristici tradiționaliste, fără a fi la fel de avangardistă precum clădirea. Îmi vine aici în minte puterea narativului cultural, a obișnuinței și a așteptărilor de a modela ceea ce credem că vedem, atingem și experimentăm. Totuși, nu putem critica această viziune, deoarece mândria localnicilor față de tradiția și potențialul natural al locului este tocmai cea care a făcut posibil întregul proiect.

Despre cum a devenit posibil și la ce să ne așteptăm în continuare…

Mai exact, cum a apărut totuși un astfel de proiect în România, orașul Pecica și cum de nu s-a împiedicat nimeni de formalități și birocrație pentru realizarea lui? Practic, dintr-o ambiție locală cu finațare europeană și un proiect de arhitectură la fel de ambițios, a luat naștere această structură neobișnuită. În cadrul programului de cooperare transfrontalieră România-Ungaria 2007-2013, municipalitatea locală din Pecica, în parteneriat cu oraşul maghiar Mórahalom, a accesat proiectul „Program de reabilitare a biotipurilor de sărătură şi de apă pe terenuri ocrotite prin creşterea şi folosirea speciilor autohtone”. Valoarea întregului proiect a fost de 623.017 euro, din care Pecica a primit o finanţare nerambursabilă de 198.189 de euro. Clădirea a fost ridicată în cinci luni și a costat 120.000 euro, beneficiind de finanțare în proporție de 98% din fonduri din partea Uniunii Europene, prin Fondul European de Dezvoltare Regională. Ferma a fost realizată prima, în cadrul proiectului FENNREHAB, iar centrul de vizitare  ulterior, în cadrul proiectului ECOREHAB2.

Provocarea asocierii tradiționalismului românesc cu o construcție modernă și ultra-tehnologizată nu a primit foarte multe propuneri reușite. Să satisfaci o astfel de cerință la nivel conceptual, să oferi o funcționalitate practică și să integrezi ansamblul într-un circuit cultural fără o tradiție deosebită, este extrem de dificil. Mai mult decât o construcție atipică, centrul din Pecica apare ca un mic model de strategie pentru dezvoltare regională, prezentare și accesibilitate publică la tehnologie, de reconfigurare culturală a potențialului zonei și de integrare arhitecturală.

Problema principală a centrului ține de fezabilitatea pe termen lung a proiectului, în condițiile în care timp de cinci ani nu se pot percepe taxe pe servicii iar întreținerea spațiului se află exclusiv în sarcina autorităților locale. Fondurile au fost utilizate pentru realizarea lucrărilor însă nu există finanțare și pentru pașii următori care sunt absolut esențiali, precum promovare, mentenanță, întreținere, reînnoire a programelor software, dezvoltare etc. și cu atât mai puțin, pentru programe culturale și educaționale mai complexe. Din acest motiv, evoluția centrului către o formă muzeală mai ofertantă rămâne sub semnul întrebării.

Proiectul impresionează? Da, dar acum depinde și la ce ne raportăm. Impresionează, în primul rând, inițiativa în spațiul românesc, chiar unul provincial. Din fericire pentru Pecica și din păcate pentru restul țării, la noi nu prea există alte elemente de comparație. Poate cel mai apropiat exemplu se află în Brașov, unde s-a deschis un „muzeu virtual” (caracterizare controversată, de asemenea), la Bastionul Postăvarilor.

În concluzie, nu aș caracteriza experiența în centrul din Pecica ca fiind (încă?) una de natură muzeală, ci mai mult recreativă. Dar adevărul este că asta își și propun organizatorii, care nu prezintă centrul ca pe un „muzeu” decât cu oarecare reticență și amuzament. Nimeni nu pretinde că centrul ar fi altceva decât, pur și simplu, ceea ce este.