Au trecut câțiva ani de când am văzut pentru prima dată o lucrare de Olivia Mihălțianu, un video alb-negru despre un personaj feminin cu o ținută tipică de star de cinema din anii 50 care se plimbă nonșalant pe o insulă. Pe atunci nu prea înțelegeam unde vrea artista să ajungă, deși mi-era clar role-playingul rafinat, asumare-distanță și costumație cât să nu te identifici cu ea ca spectator. M-am reîntâlnit cu lucrările ei la Anca Poterașu, unde camerele expoziționale, destul de meschine pentru instalații de obiect, erau pentru prima dată potrivite display-ului lejer fetișizant cu portretele și obiectele emblematice din costumațiile Oliviei.

Nu m-am gândit până acum niciodată cu atenție la demersul personal al unei artiste – în niciun caz al unei artiste atât de evident preocupată de construcția propriei figuri – absorbită fiind de demersuri mai degrabă macro, adică proiecte curatoriale cu implicații politice. De altfel, tendința mea este să caut politicul chiar în situațiile în care pare bine ascuns – i-am și spus Oliviei că ce m-a atras la ansamblul de lucrări video + parafernalia din restul galeriei a fost exact percepția că sunt caracterizate de o anumită coerență care, în condițiile actuale, este politică. Vreau să spun că un demers artistic dezvoltat cu răbdare timp de 10 ani nu mai poate fi neglijat, indiferent care sunt rezultatele intermediare sau chiar finale. Într-o lume care pare să fie caracterizată de fragmentare, voită sau intuitivă, coerența are ceva aproape anacronic sau din contră e o poziție de rezistență. Coerența mai înseamnă și posibilitatea de a dezvolta anumite teme atât în profunzime cât și extensiv, ceea ce conduce la conexiuni cu alte zone care în cazurile de intervenție guerilla nu ajung să fie observate, dar și la o înțelegere mai profundă a sistemului artei contemporane, un punct de plecare la fel de valid ca oricare altul pentru a înțelege lumea atâta vreme cât nu este mistificat.

Proiectul „Winyan Kipanpi Win” este, la prima vedere, o etapă (mai) complexă în conturarea eului artistic, în care Olivia reia gesturi, costumații, obiecte, situații din lucrări anterioare pentru a-și cizela personajul feminin caracterizat de la început prin senzualitate, tăcere, eleganță și detașare. Punctul de plecare este chiar numele Winyan Kipanpi Win, dat de tribul Sioux Reginei Maria în timpul turneului ei prin Statele Unite în 1926 și care îi oferă artistei posibilitatea de a lucra cu o serie de simboluri ale feminității și puterii. „Insula” din 2008 era prima piesă din acest puzzle, în care artista părea să joace rolul unei actrițe surprinse într-un moment de relaxare. Ca și în acel prim video, și în seria de lucrări din noua expoziție personajul nu numai că acționează cu detașare, dar este și vizibil fetișizat, în așa fel încât orice identificare este imposibilă. În mod subtil conștientizăm că avem de-a face cu o deconstrucție la fel de mult pe cât avem de-a face cu o construcție, deși cele 2 operațiuni nu vizează neapărat același obiect. Pe măsură ce se construiește un personaj feminin din ce în ce mai sofisticat, contextul lui este deconstruit până la a deveni abstract, chiar puțin absurd. Iar contextul despre care vorbim, în cazul starului de cinema, al reginei sau al artistei, este întotdeauna spațiul public mitizat al unui grup restrâns și selectiv, al celor frumoși, talentați și privilegiați.

„Winyan Kipanpi Win” introduce pentru prima dată în lucrările artistei dimensiunea de making of, determinată de contextul a două rezidențe în Krems, respectiv Cleveland. Prima dimensiune este paralela evidentă – deși înșelătoare – dintre artistă și regină: evidentă prin repetiția gesturilor și simbolurilor regale de către artistă, înșelătoare pentru că artiștii nu sunt decât la modul fantasmat o artistocrație. Video-ul este construit din secvențe lungi, în care ochiul are timp să detecteze relațiile dintre protagoniști, să traseze contururile cadrului și să evalueze chiar raportul artistei cu obiectul filmării. În lucrarea din Krems, scenele cu ritualuri jucate de artistă în rolul unei regine care călătorește pe un vapor de lux și pe care locuitorii orașului o așteaptă în port se repetă, lăsând loc unor erori voit penibile. În lucrarea produsă la Cleveland, scene în care artista își fabrică ținuta regală Sioux sunt încadrate de lungi scene din cotidianul rezidenței: o scenă de licitație a unor lucrări în atelierele de gravură ale centrului gazdă și o serie de scene din vizita cu studenții la o uzină locală. Cadrul așadar nu are nimic glamorous, din contră se pune accentul pe arta ca proces de muncă, cercetare, reclamă și autoreclamă, vânzare-cumpărare. Spectatorul nu poate așadar să concluzioneze că artistul este un artistocrat contemporan – din contră, toate giumbușlucurile artiștilor tineri sau activi pentru a fi recunoscuți și/sau plătiți pentru munca lor provoacă mai degrabă neliniște și milă.

În paralel, Olivia este atentă și la procesul și pretențiile rezidenței ca situație tipică de producție artistică. Condiția celor două rezidențe a fost implicarea socială a artistei, fie prin așa-zisa activare a locuitorilor din Krems, fie prin organizarea de activități cu studenții în Cleveland. Este o situație atât de obișnuită în arta contemporană încât de multe ori ea nici nu mai este menționată, artiștii scriu aplicațiile detaliind un proiect social „esențial”, iar locuitorii din jurul centrelor de artă se văd antrenați în tot felul de acțiuni abstracte și aproape niciodată de lungă durată sau benefice în mod concret. În acest sens, trecerea artiștilor prin rezidențe seamănă cu vizitele de protocol ale reginelor de odinioară: multe gesturi oficiale, încărcate de simboluri ale puterii, din care nu mai rămâne nimic odată ce personajul pentru care ele erau organizate a plecat.

În acest context artistic apăsător, industrial-decăzut-reconvertit, dominat de o politică socială de suprafață, Olivia pare să regăsească sensul în gesturile de construcție ale propriului personaj, dezvoltate fie în intimitatea atelierului, fie în fața camerei. Revenim așadar la intuiția de început, că ar fi vorba despre un fel de autoportret. Acum însă a devenit mai clar al cui este acest autoportret: nu numai al unei femei, ci și al unei artiste contemporane, o specie aparte, o creatură fetișizată, o imagine fantasmată în spatele căreia se ascund numeroase auto/constrângeri. Paralela artistă/regină este mai puțin un demers flatant cât sursa unei frustrări – dar a unei frustrări peste care se trece cu o anumită grație feminină. Departe de a ieși deprimat și neputincios de la expoziție, așa cum se întâmplă de obicei când participi la evenimente de artă contemporană cu pretenții politice, ți se dezvăluie potențialul de rezistență al actului artistic auto-referențial și consecvent, al determinării de a face artă după un fel de canon al profesionalismului, fără să încerci să devii altceva.

Olivia Mihălțianu, „Winyan Kipanpi Win”, curator Anca-Verona Mihuleț, a fost la Galeria Anca Poterașu.