Se fac trei ani de la plecarea, în mijlocul lockdown-ului cel greu, a Sandei Agalides dintre noi în forma ei fizică. Prezența sa a rămas, poate mai puternică ca înainte, printre cei inspirați de ea. Un suflu preocupat de ceea ce există în realitate, dar nu poate fi numit, o figură a cărei substanță leagă multe relații între mulți din cei rămași și unii care sunt plecați. Am terminat aceeași secție, de Istoria și Teoria Artei la UNArte, dar în decenii mult diferite, și am colaborat la aceeași publicație în jurul vârstei mele, la Revista Arta, la distanțe imense de timp. Am cunoscut-o în liceu; prima dată am avut o discuție despre hortensii sau magnolii și horoscop la CNDB. Au trecut câteva luni, i-am scris și m-a invitat la ea acasă. A fost un tovarăș de schimburi intelectuale, de spirit și de experiențe umane căruia i-aș putea dedica pagini și pagini întregi. O figură aproape mistică, cu niște ochii disproporționat de mari și înțelegători, se apropia de maestrul Yoda ca prezență fizică și ca personalitate, aparținea unui arhetip pe care e important să-l întâlnești și să-l ții aproape cât de mult posibil.

Sanda avea multe suferințe, aveam senzația că nevrozele ei se simt exact ca ale mele. Observațiile sale despre lume erau compuse din fraze care acopereau în mod intenționat doar o parte din ceea ce voiau să spună, restul era spirit. A fost căsătorită cu fantoma dansului românesc, Stere Popescu, și a legat din adolescență și, ulterior, din tinerețe legături cu nume din cele mai importante ale artei românești, nume care se regăseau atât în colecția sa de acasă, precum în colecțiile unor importante galerii – Horia Bernea, Paul Neagu, Andrei Cădere. Erau doar unii dintre artiștii ale căror procese intime le putea înțelege.

Din facultate până la moartea ei, a fost însoțită de o altă prietenie puternică, cea cu Anca Oroveanu. După moartea lui Stere (speculată ca fiind asasinat de mulți, dar recunoscută ca fiind o sinucidere), Sanda va porni într-o căutare spre a înțelege ceea ce a simțit acesta la Paris. De acolo va fi adusă în California de unchiul Gene Agalides, care studia țipari electrici pentru NASA. Va studia inițial în San Diego, unde va primi sprijin din partea soților Antin, și mai apoi în LA, unde va preda la Institutul Californian de Arte (CalArts). A fost considerată o importantă influență de către studenții de acolo, iar personalitatea ei va rămâne infuzată în atmosfera acelei scene. La mulți ani după, se va întoarce în România, unde va trăi într-un apartament din Berceni lăsat de părinți, și de unde va începe noi prietenii și le va continua pe cele vechi. Încercările mele de a-i rezuma viața par pentru mine încă un lucru vulgar, întrucât îmi dau seama că și în prezent, din cât am cunoscut, nu am putut-o pricepe îndeajuns de profund. Voi continua acest in memoriam într-o altă zi, întrucât simt că încă mai sunt niște voci care trebuie citite.

„Sanda Agalides a apărut în viața mea ca prin magie tocmai când, împreună cu Florin Flueraș, cercetam despre soțul ei Stere Popescu, regretatul arhitect și coregraf, dragostea vieții sale. Ea a răspuns pozitiv cererii noastre de a participa în proiect și a contribuit cu generozitate la refacerea baletului lui Stere, Ciocanul fără stăpân, din 1965. Sanda a devenit o colegă și o prietenă care mi-a îmbogățit existența în București. Ne plimbam și vorbeam despre viața și artă și visam despre proiecte pe care le-am putea face împreună. Am păstrat legătura atât cât viața ne-a permis. Ultima vedere pe care i-am scris-o a fost din San Diego acum trei ani. Cât mă aflam acolo, în orașul unde a studiat, mi-am amintit de impactul pe care l-a avut asupra studenților ei și ea asupra mea.

Sanda a fost caldă, deșteaptă, creativă și se îmbrăca colorat, mereu cu o bentiță împletită în jurul părului ei: stilul hipiot alternativ californian.

Când mă gândesc la Sanda, văd lumina solară, culori și o floare exotică cu un mare simț al umorului într-o jungle de beton. Fie ca energia ei să-i urmărească pe toți cei care au iubit-o pentru tot restul vieții lor.”

Brynjar Åbel Bandlien, coregraf și perfomer

„Sincer, mereu am simțit că Sanda și cu mine avem o conexiune cosmică. Am întâlnit-o la puțin timp după ce a sosit în San Diego, unde își susținea masterul în istoria artei la Universitatea California San Diego. Eram pe atunci student la Facultatea de Litere (după aceea, am început să țin ateliere pentru cei a căror specializare primară era literatura/scrisul). Eram pe atunci președintele Coaliției Artiștilor Uniți, o grupare artistică din centrul orașului care organiza performance-uri și expoziții. Noi criticam în același timp organismele oficiale de artă pentru că, practic, creau birocrații prin care se autofinanțau atunci când făceau proiecte publice de artă fără a oferi bani artiștilor. Sanda a devenit un membru important al acestui grup, în ciuda statutului său în așteptare (foarte lung) de refugiat, ceea ce însemna că nu trebuia să iasă în evidență. A avut un rol-cheie în performance-ul pe care l-am făcut, ONE TOO MANY WAYS OF LOOKING ANITA BRYANT, și în prelegerea pe care am ținut-o ulterior la CalArts.

Am editat o revistă a regiunii San Diego/Tijuana, Crawl Out Your Window, între 1974-1989. Sanda a fost un colaborator frecvent: prima dată când a făcut scriere creativă în engleză. Spunea adesea că viața sa aici a fost un experiment lingvistic care a mulțumit-o enorm. Atunci când s-a mutat în LA ca să-și dea doctoratul la Universitatea California Los Angeles, noi (eu și cu partenerul meu, Joe, care o adora la rându-i pe Sanda) o vizitam frecvent. Era minunat să mergem la muzeele din oraș cu ea: deținea o cantitate enormă de informație și cea mai surprinzătoare și unică opinie despre ceea ce vedeam. Locuia cu unchiul ei în LA (care a fost incredibil de mândru atunci când Sanda a fost menționată în cartea de referință Who’s Who in California – el fiind unica persoană pe care o știu care a cumpărat cartea!). Moartea lui a fost devastatoare pentru ea.

I-am făcut cunoștință cu vechea mea prietenă și tovarășă (eram destul de activi în protestele împotriva războiului din Vietnam și nu numai), Leslie Bolinger. Ele au devenit prietene apropiate, de asemenea: mergeam cu toții în deșert la est de aici cât de des puteam. Visam la ideea de a cumpăra o casă acolo, atunci când așa ceva era ieftin. Timp de două trimestre, Sanda a predat atât la CalArts cât și la UCSD. Naveta săptămânală era obositoare: ajungea acasă la mine, mâncam și beam, apoi mergea la Leslie, care locuia în apropiere. Sanda a făcut asta vreme de două trimestre. Apropo de epuizare, câteodată (cred că fumasem iarbă, deși eu eram prăjitul la vremea aia, nu ea) noaptea târziu, ea începea să ne vorbească în română. Era extrem de flatant.

Sanda se plângea că unii din studenții ei de la CalArts nu aveau răbdare cu accentul ei. Dar, din câte pot să-mi dau seama, era iubită: i-am întâlnit pe unii dintre studenții ei devotați. Cred că prezența ei acolo era unică: secția de studii critice a școlii era mica și ea preda cursuri care nu ar fi fost oferite sub nicio altă circumstanță. Când s-a retras de la CalArts, pensia ei era prea mică ca să rămână în LA. Eram cu toții FOARTE supărați atunci când a plecat. Am continuat să comunicăm pe mail, prin telefon și prin scrisori.

Sanda a revenit în vizită la San Diego de două ori. A fost șocată când s-a întors inițial în București: a durat cam un deceniu și jumătate să treacă prin statutul ei de refugiată, timp în care nu și-a văzut mama sau alți membrii ai familiei. Atunci când a venit în So-Cal, a trecut printr-o stare de șoc similară în acest ținut al soarelui și tinereții. Îmi amintesc că citind Rilke a ajutat-o să treacă prin aceste deplasării.

Am știut-o pe Sanda vreme de mai multe decenii. Puțin câte puțin, mi-a spus povești despre trecutul ei, în mod special despre tatăl ei care a fost închis pentru că era capitalist (sic) și despre personalitatea și soarta regretatului ei soț. A trecut prin atât de multă traumă și durere, dar a fost mereu atât de conștientă, atât de curioasă, analitică într-un mod deosebit și grijulie față de tot, în mod special față de politica de aici. Cred că prima dată când a ajuns în SUA, avea ceva idei despre Vietnam, spre exemplu, care erau pur și simplu antitetice cu orice propagandă rusească din acea vreme. Am vorbit, de asemenea, mult despre mișcarea pentru drepturi civile, cum minoritățile erau tratate în SUA și despre natura oligarhică a guvernului. Ea a fost un avatar al artei de avangardă și, în același timp, aprecia în profunzime obiectele de artă (nu doar mișcările conceptuale și teoretice). Am iubit-o pe Sanda profund și mereu îmi va fi foarte dor de ea.”

Mel Freilicher, autor și publicist

„Era primul meu an într-o școală privată pretențioasă de artă de primă mână, cunoscută pentru critică și teorie. Eram foarte nesigur pe mine din pricina așa numitelor mele dificultăți de învățare. Eram îngrijorat că aș putea fi descoperit. Oricât de citit sau de informat aș fi fost, era totuși vorba despre CalArts, care avea o reputație amețitoare. Cred că lecțiile Sandei de istoria artei erau obligatorii pentru toți studenții și la primul curs mă gândeam: «La naiba, nu înțeleg nimic din asta!» Sanda înmâna lectura obligatorie de citit pe niște xeroxuri, adesea ne arăta colecții de diapozitive la întâmplare și ținea prelegeri. Părea că uneori își alegea la întâmplare imaginile și își improviza diatriba.

Curând, am început să apreciez anumite genuri de artă și artiști pe care înainte nu îi înțelegeam. Era vorba despre a învăța limbajul și a săpa până la înțelegerea acestor lucrări de artă inspirate de o teorie mai conceptuală și academică. Eram deja un artist competent, am făcut performance, synth punk și rock’n roll, iar CalArts era mai mult pentru a-i învăța pe artiști cum să gândească. Prelegerile ei mergeau în toate direcțiile și păreau uneori non-liniare, putea aduce împreună o varietate de genuri, piese, mișcări și să le conecteze prin termeni culturali, istorici, filosofici, politici sau teoretici. Era foarte inteligentă, foarte educată și înțeleaptă. Câteodată, prezentările ei intens de complexe riscau să mă piardă. Adesea plecam în timpul cursului ei pentru că prindeam o idee importantă, înțelegeam mesajul unui subiect. Plecam pentru că știam că modul ei de predare complex și detaliat ar fi putut să înece acel unic lucru pe care reușisem să-l înțeleg. Plecam ca să pot absorbi acel nou înțeles. Adesea, cursul ei acoperea atât de multă informație, că eram total copleșit. Uneori, pur și simplu adormeam. Pe Sanda nu a deranjat-o niciodată asta și ea înțelegea că tot ce preda ea, acele lucruri, se lipeau de noi.

Ea m-a învățat să apreciez arta care nu-mi plăcea înainte. Studiind teoria artei și gândirea critică m-a ajutat să învăț cuvintele și contextul limbajului situațiilor istorice, culturale și socio-politice care influențau sau inspirau o anumită lucrare. Treaba ei era să predea artiștilor tineri cum să gândească, cum să fie critici și, de asemenea, ce și de ce dorim să transmitem prin propria noastră artă.

O dată, preda un curs despre disidență, terorism și rezistență. Ne-a pus să citim Arhipelagul Gulag, diferite manifeste, consumam orice de la radicalii anilor ’60, la adevăratele revoluții din Rusia și China. Din nou, ea avea atât de multă cunoaștere că te putea copleși, dar întotdeauna am putut să înțeleg câte ceva din toate conexiunile sale detaliate și complicate care uneori puteau fi frustrante, iar după, dintr-o dată, prindeam din ceea ce încerca să transmită, chiar dacă era doar o mică parte din prezentările sale vaste și complicate. Ea știa asta și mereu spunea despre cum ea înțelegea aceste lucruri în profunzime și asta putea fi epuizant, încurajându-ne să stăm în spate și să tragem un pui de somn. Sanda era relaxată în privința cadrului academic.

Ea m-a pus prima dată în situația de a face cercetări pentru un referat sau eseu. Mă duceam la bibliotecă cu coș de cumpărături și îl umpleam cu fiecare carte care menționa subiectul pe care îl investigam și a fost chiar și o instanță în care am venit cu niște informații despre un artist despre care trebuia să scriu și pe care ea nu-l știa. Ea avea un mod de a crea o scenă greoaie și complexă, iar uneori, asta putea deveni foarte plictisitor, dar alte ori prindeai un grăunte de înțelegere și toate lucrurile plictisitoare deveneau, brusc, captivante. O iubesc pentru asta. Când mă întâlneam cu ea, aveam discuții lungi despre orice și, cumva, așa am devenit prieteni. Am păstrat legătura după CalArts și îmi va fi mereu dor de ea.

Michael Griffin, pictor, sculptor și muzician

„Am întâlnit-o pe Sanda Agalides prin prietenul ei și colegul de la CalArts, Matias Viegener. Locuia într-un frumos complex de apartamente de la marginea Elysian Park – același complex în care eu și Sylvère [Lotringer] locuiam în timpul primelor noastre luni în LA – și am căutat-o pentru că am început să lucrez la o carte (Torpor) care avea de a face mult cu România. Am intervievat-o pe Sanda informal de mai multe ori pentru carte și am fost lovită de anumite lucruri tulburătoare pe care le spunea. M-a rugat să ne vedem la 8 și nu la 6, din ce îmi amintesc, «pentru că am dificultăți cu tranziția dintre zi și noapte», și, rezumând experiența sa acolo, a spus: «Este dificil să-mi amintesc. Este de asemenea dificil să uit». Chiar dacă era o persoană complet funcțională, ea părea traumatizată de experiența de a trăi în România în timpul anilor sub Ceaușescu, chiar dacă nu-mi amintesc ca ea să vorbească despre anumite experiențe specifice. Cred că mama ei încă locuia acolo, era preocupată de anumite dificultăți prin care mama ei trecea – Sanda era foarte protectivă în ceea ce o privea.

O respectam ca savant, dar discutând despre România a fost punctul în care ne-am intersectat. După ce am revenit după o călătorie de cercetare la Arad și București în 2000, confuză și un pic traumatizată eu însămi, ea m-a ajutat să înțeleg experiența.

Era o persoană literară, dar și foarte pregătită în lingvistică și filologie și mai preda la o școală de arte, unde nu mulți studenți aveau pregătirea necesară pentru a-i înțelege întreaga muncă. În orice caz, ea se conecta puternic cu studenții, care aveau mult respect și afecțiune pentru ea. Această abilitate de merge dincolo de disciplina ei de specializare și de-ai întâlni pe oameni pe propriul teren m-a impresionat cu adevărat. A fost o persoană remarcabilă și o savantă.”

Chris Kraus, scriitoare, realizator de film și performer

„Am ajuns în Los Angeles în 1987, proaspăt ieșit din facultate și am cunoscut-o pe Sanda prin profesorul nostru, David Antin de la UC San Diego. Ea mi-a fost prietenă și ghid în timp ce îmi făceam drum din peisajul pastoral al universității, prin încurcata și dura lume artistică a Los Angeles-ului anilor ’90. Perspectiva ei era perspicace și înțeleaptă și de multe ori i-am cerut părerea pe măsură ce aveam de face cu duplicitatea lumii artei. La un moment dat, ea a scris un articol pentru un dealer care va deveni unul din cele mai importanți galeriști din LA – la acel moment lucrând pentru altă galerie. A urmat o întâlnire unde o parte din lucrări a fost arătată, iar singurul răspuns pe care mi-l amintesc a fost un dat din umeri, o pauză scurtă și lămurirea că întâlnirea are ca scop un «mulțumim că ați venit». Comentariul Sandei a fost: «păi cel puțin ne-am încercat norocul într-ale duplicității. Jocul a fost făcut și am plecat cum am venit, cu mâna goala. E ceva de învățat».

Sanda trăia, atunci când am cunoscut-o, pe Poinsetta Way în West Hollywood și apoi în Echo Park. În apartamentul de pe Poinsetta, încăperile erau înguste, iar «rușii gălăgioși» locuiau deasupra. Se plângea mereu de rușii cei gălăgioși aflați în orizontul ei. Îmi amintesc că pe caniculă beam ceai și biscuiți pe scara veche din spate, o parte din lemn era despicat și acoperit cu multe straturi de vopsea. Treptele erau acoperite cu iarbă falsă. Sanda avea abilitatea de a ignora particularitățile contextului, punând accent pe activitatea interumană. Eram angrenați într-un discurs convivial mai mult sau mai puțin agil. Ignora faptul că era pe o presupusă scară de incendiu care mai degrabă ar putea să stârnească un incendiu decât să fie o cale de a scăpa de el. A fost déjuner sur la fausse herbe. Sanda a spus o dată: «momentele există veșnic – ele sunt imune la capriciile timpului și spațiului și nu sunt, în sens absolut, pierdute sau uitate vreodată». Avea un fel, prin ființa ei, de a îndepărta dificultățile existenței, fie efemeritatea vieții sau scările din spate pline cu alarme de incendiu ale locului nostru de picnic, și de a afirma magia primordială care apare odată ce te afli într-un dialog cu adevărat.

Sanda Agalides, îți mulțumesc până la sfârșitul timpurilor pentru dialogurile împărtășite cu mine.”

Jim McAninch, sculptor

„Nu-mi amintesc de ea ca pe cineva care să-și formeze ideile intelectuale ca pe idei intelectuale. Am senzația ca privea în profunzime și cu dragoste la tot și la toți și încerca să găsească înțelepciune și frumusețe peste tot. Am fost asistentul ei la câteva din cursurile sale și încă vorbeam cu ea ca și cum i-aș fi fost student chiar dacă nu îi eram. Nu am văzut-o niciodată în clasă, sau în afara ei, să-și exprime nevoia ca studenții săi să audă idei intelectuale. Interesul său ca profesor nu era de a preda idei intelectuale, nu era interesată de asta. Simt că ceea ce a predat ca profesor, și ceea ce a devenit parte din viața mea, a fost să privesc cu grijă la tot și să găsesc momente speciale, idei speciale, obiecte speciale, experiențe oriunde. Acesta se poate să fi fost răspunsul Sandei la copilăria petrecută într-un spațiu totalitar unde totul este prescris. Poate ca răspuns la asta, ea s-a opus față categoriilor propriu-zise, să exploreze de undeva de jos. Acolo unde sistemul totalitar vine de deasupra cu răspunsuri, Sanda vinde de dedesubt cu întrebări. Într-un sistem totalitar, calea este acolo, totul este determinat. Într-un sistem care nu e totalitar, trebuie să te confrunți cu imperfecțiunea ca mărtuire. Ea avea o aversiune cu privire la finalurile fericite. Certitudinea totalitară era ceva împotriva căruia se lupta. Avea o aversiune profundă față de certitudinea superficială.

Filosofia ei era să fie invizibilă. Ea a realizat ceva foarte important: să fii central, dar invizibil și incert. Cred că a dezvoltat această metodă datorită experienței sale cu totalitarismul. Din câte îmi amintesc, avea o aversiune față de orice arăta prea bine. Avea o aversiune față de orice se potrivea prea bine. Ea trăia în spiritul esteticii anilor ’60 a fragmentelor sparte, a definiției frumosului care nu consta în formulări curate ori în finaluri fericite, ci care consta în bucăți, în complexitate, în nerafinat. Sanda poate fi descrisă drept cineva modest, moderat și atent. Nu era cineva care judeca în mod imediat, dar era cineva care cu siguranță judeca.

A trebuit să susțin un curs de istoria artei la CalArts și am început ca student fără nicio pregătire prealabilă în artă. Aveam anumite idei autoritare despre cum trebuie să fie predată istoria artei, despre canon. Și am vorbit cu Sanda și mi-a spus că modul ei de a preda istoria artei era mai degrabă prin investigare și explorare, decât prin livrare de informație. Ea lua studenții de mână și porneau să exploreze împreună. Chiar și după standardele CalArts, era mai deschisă decât mulți dintre ceilalți profesori. Avea o dimensiune americană mai extremă decât cei mai mulți dintre profesorii pe care i-am avut. Sanda a reprezentat o figură importantă pentru studenți extrem de diferiți. Nu e ceva neobișnuit ca un profesor să fie formator pentru studenții săi, dar nu la un grad atât de mare de diversitate.

Puterea ei consta în felul ei profund de a asculta, care putea să atingă orice student; de aceea a fost atât de importantă pentru atât de mulți dintre ei. Cred că asta este cheia prin care atât de mulți oameni oferă același tip de mărturie: această idee imposibilă de a fi acolo pentru toată lumea. Ca profesor, vrei să rezonezi cu studenții tăi, iar Sanda trăia pentru asta.”

David Reed, profesor

„Cuvântul favorit al Sandei era provocarea. Ea era atentă la felul în crea orice putea crea o interacțiune, dar considera rezultatul ca fiind fără sfârșit, că nu putea fi cunoscut sau că va fi cunoscut în viitor. Ea fractura ce era considerat artă, căutând ceea ce se ascunde dincolo de suprafață. A influențat atât de mulți oameni la CalArts. Sanda nu era deloc politică, era opusul, nu avea deloc răbdare pentru așa ceva și m-a instruit în cum să nu reacționez.

«Dacă vrei să înțelegi pictura, dacă cauți operația semnificației lucrării de artă, urmărește animalele.» Ea se uita după animale. Astfel, mi-a oferit instrumente ca să pot înțelege arta.

Sanda își alegea studenții cu care voia să-și petreacă timpul. Niciunul dintre acești oameni din jurul său nu erau similari, dar cu toții erau geniali. Unii au avut succes în carierele lor, alții nu. Importanța pe care am simțit-o în a o cunoaște pe Sanda este aceeași importanță pe care o recunosc în alți oameni despre care știu că o cunosc pe Sanda. Este aceeași!”

David Allen Burns, artist

„Sanda a fost profesoara mea cât timp am fost student la CalArts. Am urmat, în principiu, cursurile sale de istoria artei între 1988-1990, dar am cunoscut-o și mai târziu, când eram la masterat între 1996-1998. Dacă îmi amintesc bine, ea preda istoria artei din Grecia antică până la perioada modernă. Ea ținea cursurile într-unul dintre auditoriile principale și prelegerile ei erau mereu însoțite de diapozitive cu imagini. Ca tânăr student, cursurile ei erau o parte importantă din program, era singura care preda istoria artei, din ce îmi amintesc. Deci oricare student care trecea prin programul de licență o avea pe ea ca profesor. Nu-mi pot imagina câți studenți a atins.

Uitându-mă în urmă, cred că unul dintre lucrurile minunate de la cursurilor sale era cum încerca să ofere o bază pentru ceea ce însemna să devii un artist contemporan. În timp ce mulți alți profesori se focusau cu totul asupra problemelor contemporane, asupra conceptualismului, asupra politicilor identitare, era ceva ieșit din afara timpului cu Sanda, și asta datoria accentului său extraordinar! Cred că noi, ca tineri studenți americani, eram un pic fermecați de misterul său, ea venea de undeva de departe, dintr-un loc despre care nimeni nu știa nimic (la un moment dat, după începerea cursurilor ei, studenții cumva aflau că este o țară numită România, care invoca imagini întunecate cu păduri și lupi, castele și, bineînțeles, vampiri, și ceva despre comunism – scuze pentru clișee! dar cam așa a fost).

Stând în auditoriul întunecat, privind diapozitivele cum se scurg și privind-o pe Sanda vorbind printre umbre cu orele era o experiență hipnotică, care conferea o anume vrajă intelectuală și performativă experienței educaționale. În afara cursurilor sale, Sanda era o figură izbitoare, se remarca din fundalul californian al unei mulțimi bine bronzate, ultra-optimiste și cumva jubilante, în același timp surprinzându-te cu zâmbetul ei dulce și felul de a se uita timid printre ochelarii ei, ca și cum ar știi ceva ce tu nu vei putea înțelege niciodată, ca și cum ar proveni dintr-un loc și dintr-un timp dinafara ta și ar purta toată cunoașterea lumii cu ea (ca un limbaj al artei care era transcendental…).

Pot să-mi amintesc de asemenea, atunci când într-o anume zi luam parte la cursul ei, Sanda ne-a surprins anulându-l. În schimb, am urmat-o la cafenea, la salonul unde studenții puteau să-și piardă timpul, să bea o cafea și să se uite la televizor. Sanda era extrem de animată, era extrem de copleșită de ceva, asta era clar, ceea ce nu era neobișnuit pentru ea. Nu-i vedeam prea des partea emoțională în clasă, așa că ne întrebam ce se întâmplă. Ne-a condus către cafenea și a arătat pur și simplu către TV: era un program de știri despre revoluția din România. Îmi amintesc că vedeam clădirea Parlamentului și oamenii de pe acoperiș, erau mulțimi și steaguri și multă mișcare și mai era și Sanda care privea cuprinsă de venerație și entuziasm, bănuiesc că nu-i venea a crede ce se întâmplă. Nu ne-a spus multe, dar îmi amintesc că vorbea cu alții în cafenea, spunând lucruri pe care nu le puteam urmări, dar înțelegând că ceva drastic s-a schimbat, în special pentru ea. A fost un moment emoționant, fiindcă cred că am văzut o parte din Sanda cea reală, nu doar pe profesoara noastră de istoria artei, ci pe cineva plin de emoție și preocupare și istorie. Și mai era ceva cu adevărat înduioșător în faptul că ea voia să împărtășească asta cu alții, să ne facă să vedem ceea ce se întâmplă, să fim martori cu ea la acest moment istoric. Nu ne-am întors în sala de curs în acea zi; în schimb, am stat și ne-am uitat la știri, ascultând-o pe Sanda cum vorbește cu toată lumea (sincer să fiu, nu sunt în totalitate sigur dacă ceea ce am văzut la TV era în direct sau ceva mai târziu, dar îmi amintesc intensitatea acestui fapt și cât de important Sanda simțea că a fost).

Când m-am întors la CalArts pentru a urma masteratul, fiind un pic mai mare, am început să o cunosc pe Sanda ca pe o prietenă, nu chiar ca pe un egal, dar pe undeva pe aproape. Era bună prietenă cu o altă profesoară, o scriitoare pe nume Bonnie Engdahl (încerc să-mi amintesc cum se scrie…) care preda literatura. Bonnie era coordonatoarea mea și uneori o vedeam pe ea și pe Sanda la vernisaje și la evenimente și, astfel, am ajuns să o cunosc mai bine pe Sanda. Prin aceste întâlniri, am văzut o altă parte a ei, cât de incredibil de deșteaptă și cunoscătoare era și cât de implicată era în înțelegerea scenei de artă contemporană din LA. Totodată, era foarte amuzantă și plină de spirit! Dar oricum, nu și-a pierdut niciodată acea aură, unicitatea ei.”

Brandon LaBelle, artist, scriitor și teoretician al sunetului

„Birourile noastre erau unul lângă altul, deci am fost in contact în permanență. Pot recunoaște în Sanda alienarea pe care am văzut-o la părinții mei care erau emigranți germani. După 12 ani în care am fost colegi, am mers împreuna prin tot ce ținea de CalArts.

Într-o zi, am venit pe la ea, a luat niște whisky și a spus ceva neașteptat: «Acum o să-ți spun povestea vieții mele.»  Mi-a povestit despre mama și tatăl ei. Tatăl său a fost denunțat de cineva din apropierea sa și închis. Avea, de asemenea, o aventură cu o altă femeie. A ieșit din închisoare, iar mariajul său eșua. Când avea 11 ani, ea și-a obligat tatăl să se mute înapoi cu mama ei drept răzbunare (era foarte furioasă pe amândoi). Soțul ei, în schimb, era gay. Dansa la Paris și a dezertat, iar ea s-a trezit singură la București. Când el s-a sinucis, ea s-a decis să vină la Paris să descopere de ce a făcut-o. Apoi, a fost invitat de unchiul său, inginerul de nave spațiale, în California, unde a venit în încercarea de a înțelege Vestul. Unchiul său a fost singurul membru al familiei pe care l-a iubit. A locuit la el 10 ani și atunci când a murit, s-a simțit iar singură.

În San Diego l-a întâlnit pe David Antin, care a fost un intelectual formator și, totodată, ca un membru de familie pentru ea. Sanda avea un mod foarte atent de a vorbi despre marxism (ca și David). Era o formalistă, era atentă la forma lucrurilor, procesele prin care treceau pentru a lua formă și diferitele semnificații ale acestor procese. O lucrare de artă nu însemna niciodată un singur lucru, ci era o soluție la un set de întrebări, întrebările de care artistul era conștient și întrebările dinafara artistului în sine (întrebarea existențială, întrebarea formală, întrebarea politică). Exista multă politică în școală, la CalArts. Sanda era pesimista, dar mereu cu un dram de optimism, după câte o ședință ea avea tendința de a spune: „A fost prost. A fost foarte, foarte prost. Dar putea fi mai rău”.

Când a plecat, mi-a dat o icoană de sticlă cu o spărtură în ea. M-am uitat la ea și m-am gândit că Sanda este o iconoclastă, din moment ce mi-a dăruit o icoană spartă. Știu că era foarte interesată de religiile orientale, de energia corpului și de energia Universului. Era foarte interesată de performance-uri despre întrupare.

Sanda a fost o istorică de artă. Atunci când vorbea în fața clasei avea o masă mare pe roți cu un diapozitiv. Proiectorul acela avea un rol antic. Era unul dintre obiceiurile ei antice, parcă prins în timp, în Univers și care într-o zi nu va mai fi necesar. Obiectul era atât de conectat la prezența ei încât Jim McAninch a făcut o sculptură după el și i-a dăruit-o.

Sanda era foarte diferită de alți profesori de la CalArts, care aveau o mentalitate foarte americană, foarte pragmatică. Sanda adesea revenea dintr-una din călătoriile sale în România și avea mereu aceeași conversație cu cea mai conservatoare dintre profesoare. Aceasta o întreba mereu cum e acolo. Sanda mereu răspundea: «A fost rău. Opresiv. Economia e proastă. A fost greu să-mi văd familia». Cealaltă profesoară mereu spunea: «Dar va fi mai bine», iar Sanda răspundea: «Nu, nu va fi mai bine». Acest schimb repetat a avut loc până când, într-o zi, profesoara cea conservatoare a spus: «Doar spune cuvintele: VA FI MAI BINE», gândirea magică americană. Iar Sanda a oprit conversația cu: «Nu, nu va fi mai bine». Asta a cristalizat pentru mine cum felul de a gândi al Sandei era diferit de cel al oamenilor din jurul său. Dar Sanda avea un interes profund pentru California ca studiu de caz, ca loc unde lucrurile erau mereu în schimbare și, totodată, părea mai mult conectată cu Asia, decât cu Europa.

Ea era foarte frumoasă, foarte subțire, dar se îmbrăca foarte original, nu la modă, dar cu atenție față de modele, de forme și de culori. Își tundea singură părul și nu mergea niciodată la stilist. Era foarte distinsă în apariția ei, dar rămânea întotdeauna focusată pe minte și nu pe aspect. Nimeni nu era ca Sanda.”

Matias Viegener, artist, scriitor și critic

Multe mulțumiri lui Marjam Oskoui.