Gabriela Mateescu continuă seria de investigații privind spațiile coordonate de artiști din Timișoara și discută cu artistele din grupul h.arta (Maria Crista, Anca Gyemant și Rodica Tache), care au coordonat spațiul h.arta între 2001 și 2006.

„Lucrăm împreună din 2001, când am fondat spațiul h.arta, un spațiu non-profit în Timișoara. h.arta a fost uneori un spațiu fizic, dar de multe ori proiectele sale iau diferite formate, cum ar fi instalații bazate pe text, filme video, sau performance-uri, toate acestea în diferite contexte și locații. Suntem interesate de subiecte cum ar fi producerea cunoașterii, (re)scrierea istoriilor, feminismul și antispeciismul în vremurile urgenței climatice. Grupul h.arta se bazează pe prietenia noastră, pe o negociere de zi cu zi a diferențelor dintre noi. Folosim prietenia ca pe o modalitate de a învăța împreună cum să recunoaștem diferitele nuanțe ale fiecărei situații, ca pe un spațiu sigur, ca pe un model de familie feministă, ca pe o declarație politică despre puterea solidarității.”

Spațiul h.arta a funcționat într-o fostă hală industrială din Timișoara, între anii 2001-2006, în timpul acesta având loc aici diverse evenimente, precum expoziții, dezbateri, prezentări, ateliere, care își propuneau să chestioneze care este rolul artei și care este legătura dintre artă și viața cotidiană. La finalul anului 2006, spațiul h.arta în forma sa inițială s-a închis, dar întrebările și problematicile sale au continuat să fie explorate în alte formate și în alte locații, cum ar fi Project Space în București, în 2007 și spațiul Feminisme în Timișoara, în 2008-2009.

Gabriela Mateescu, artistă, curatoare și redactor revista ARTA, continuă cercetarea începută în 2022 în Revista ARTA numărul 54-55 pe tema spațiilor coordonate de artiști în România. De data aceasta, Gabriela a decis să contacteze mai multe spații din Timișoara și să discute cu coordonatorii lor despre provocările pe care le-au întâmpinat de la înființare și în unele cazuri închidere.

Această investigație își dorește să aducă la lumină o serie de aspecte importante legate de organizarea evenimentelor culturale în astfel de spații, cum au evoluat de-a lungul timpului – evidențiind istoricul lor, de ce s-au închis, cum reușesc să supraviețuiască, sau cum s-au adaptat la schimbările socio-culturale. Și nu în ultimul rând cercetarea urmărește modul în care aceste spații au influențat și contribuit la dezvoltarea comunității artistice din Timișoara, sprijinind artiștii emergenți și proiectele culturale locale. Cercetarea se va materializa printr-o serie de 7 interviuri ce vor fi publicate pe 3 platforme diferite: Revista ARTA, Propagarta și Spam-Index.

Povestiți-ne despre spațiul h.arta pe care l-ați coordonat în Timișoara, care este povestea lui? Cum ați început și cum s-a terminat? 

Am început să lucrăm la spațiul h.arta după ce am absolvit Facultatea de Arte şi Design din Timișoara. Fusesem colege la această facultate, în ani diferiți, la secția de Pictură, pe care am absolvit-o în anul 2000, respectiv 2001. Ne doream să activăm în sfera artei dar nu știam cum să aducem împreună intuiția că arta ar trebui să se refere la viața cotidiană, la experiențele noastre ca femei, la realitatea trăită, cu educația artistică pe care am primit-o și care era foarte detașată de ceea ce simțeam că ar trebui să exprime arta. Spațiul h.arta a funcționat într-o fostă hală industrială din Timișoara, între anii 2001-2006. Am avut acces la spațiu gratuit în tot timpul acesta, dar în afara spațiului fizic, nimic altceva nu era finanțat și întotdeauna improvizam de la un proiect la altul cum să le producem și să le susținem. Aplicam de la un proiect la altul la fonduri publice și uneori private, reușeam să obținem mici sume pentru producție, dar cel mai adesea munca noastră nu era acoperită din aceste finanțări. La finalul anului 2006, spațiul h.arta în forma sa inițială s-a închis, din motive practice, pentru că urma să călătorim în majoritatea anului următor. Am continuat să explorăm problematicile pe care le deschiseserăm, dar într-un mod mai concentrat și mai focusat pe artă politică în alte formate și în alte locatii, cum ar fi Project Space în București, în 2007 și spațiul Feminisme în Timișoara, în 2008-2009. 

Voi ați activat ca grup de artiste mai mult timp. Ce v-a determinat să vă ocupați de un spațiu și ce fel de proiecte se întâmplau în el?

Am început să lucrăm ca artiste în contextul spațiului h.arta, la care ne raportam ca la un proiect artistic. În contextul specific acelor ani, principalul scop al evenimentelor pe care le-am desfășurat la h.arta, evenimente care au constat în expoziții, discuții, ateliere, prezentări, a fost acela de a folosi arta ca pe un instrument de învățare, analiză și critică. 

Am dorit să facem din h.arta a fost un loc de întâlnire care își propunea să găsească prin dialog posibile definiții temporare ale artei, definiții care să transcendă formulările sale oficiale și rigide, un loc pentru discutarea modului în care arta poate fi conceptualizată și pusă în practică ca fiind strâns legată de viața cotidiană, de emoții și de analiza și critica relațiilor de putere. Ne-am dorit să declarăm privatul, emoționalul, banalul și cotidianul ca fiind parte îndreptățită din discursul public, ca fiind demne de a constitui un conținut pentru artă. Am putea menționa câteva proiecte, pe care le considerăm definitorii pentru ceea ce căutam să exprimăm în acea perioadă. În 2003, a avut loc proiectul Media, art and gender, conceptualizat împreună cu Danica Minic, un proiect în care analizam, prin intermediul unor ateliere, prezentări și a unei expoziții felul în care se construiește genul și felul în care sunt reflectate relațiile de putere între genuri în spațiul public și în mass-media. În 2004, am conceptualizat și pus în practică proiectul Usually I do this, care analiza muncile pe care le fac artistele/artiștii în afara sferei artistice și cum interacționează diferitele feluri de muncă în ceea ce privește producția artistică. În 2003, am organizat proiectul Brend, în care am strîns de la publicul nostru și de la colege/colegi fotografii cu lucruri mărunte, cotidiene, care sunt definitorii pentru proponentele/proponenții lor într-un mod simplu și nepretențios și care au constituit pretextul pentru discuții despre legătura dintre artă și viața cotidiană. 

Cum făceați selecția proiectelor?

Spațiul h.arta din Timișoara (spre deosebire de următoarele două spații, Project Space în București, în 2007 și Feminisme în Timișoara în 2008-2009, spații care au existat pentru o perioadă limitată și care au avut un plan elaborat de la început pentru evenimentele lor), a funcționat de la un proiect la altul, în funcție de contextul momentului, de persoanele pe care le întâlneam, de subiectele care deveneau importante pentru noi. În acea perioadă, la începutul anilor 2000, când mainstream-ul era încă pictura neo-ortodoxă, eram interesate să înțelegem ce este „arta contemporană”, care sunt formele pe care le-ar putea lua aceasta, care sunt subiectele relevante. În funcție de aceste criterii, stabileam programul spațiului, lăsând foarte mult loc pentru spontaneitatea unor întâlniri.  

Povestiți-ne despre spațiile Project Space și Feminisme, cum s-au format și ce tip de program aveau, cine le coordona, dacă au fost rezultatul muncii de la spațiul h.arta.

Project Space a fost dezvoltat în cadrul proiectului Spațiul public București/Public Art Bucharest, curatoriat de Marius Babias și Sabine Hentzsch, în 2007. În contextul acestui proiect, am creat și pus în practică programul unui spațiu unde timp de o lună, au avut loc evenimente în fiecare zi. Programul spațiului a fost împărțit în patru module conceptuale, intitulate Postcomunism, Feminism, Educație și Display. În 2007, România tocmai finalizase procesul de aderare la U.E., și discursurile mainstream declarau sfârșitul Istoriei, un moment în care capitalismul părea singura alternativă posibilă. Bineînțeles că acest proces era însoțit și condiționat de o demonizare a perioadei socialiste, care era (și este în continuare) prezentată fără nicio nuanță, cu o completă ștergere a potențialului ei emancipator. În contextul acesta, am fost interesate să cunoaștem inițiative și persoane care aveau o practică anti-capitalistă, feministă, queer, anti-speciistă, voci critice din diferite domenii care încercau să facă o ruptură în discursul dominant, care încercau să aducă modificări practice la nedreptățile cotidiene. În evenimentele zilnice, care au constat în prezentări, discuții, ateliere, expoziții, am vrut să intrăm în contact, noi și publicul nostru, cu teorii și practici care constituiau o alternativă la capitalism, la mainstream-ul conservator. În cadrul spațiului Feminisme, care a fost deschis la Timișoara timp de un an, în 2008-2009, am continuat să explorăm problematicile de la Project Space, axându-ne în principal pe diferitele fațete ale feminismului. Am organizat spațiul ca pe un loc de întâlnire și dezbatere, cu o puternică latură pedagogică. Au avut loc expoziții, ateliere, prezentări dar și multe întâlniri informale în cadrul spațiului pe care l-am gândit ca pe un amestec între public și privat, între o bucătărie, o bibliotecă, o galerie. În ambele proiecte, în Project Space și în Feminisme, am folosit experiența pe care am dobândit-o în munca la primul spațiu h.arta, atât în aspectele practice, de organizare, cât și în modalitățile de a conceptualiza un program și de a colabora și a crea condițiile pentru cele/cei care contribuiau la acest program. Dacă la spațiul h.arta am fost în mod primordial interesate de potențialul artei de a vorbi despre viața cotidiană și de formele pe care le poate lua arta, în următoarele spații ne-a interesat care este puterea politică a artei, dar aceste problematici au decurs organic una din cealaltă.  

Cum s-a împăcat munca de artiste cu munca de curatoare, organizatoare. Cum reușeați să susțineți financiar un spațiu, aplicați la finanțări, sau era o muncă bazată pe comunitate și voluntariat?

Nu am fost foarte preocupate de rolurile diferite pe care ni le-am asumat în cariera noastră, nu am considerat că ceea ce am făcut atunci când am lucrat în diferitele spații de proiecte intra în contradicție cu munca noastră artistică. A fost întotdeauna un continuum între cele două, acestea hrănindu-se una din cealaltă. În privința aspectelor foarte practice, cum ar fi finanțarea acestor proiecte, lucrurile au stat diferit de la un spațiu la altul. Spațiul h.arta din Timișoara a avut asigurat gratuit spațiul fizic și utilitățile pe toată perioada funcționării lui, dar finanțarea proiectelor a fost de fiecare dată o muncă de improvizație, cu mici sume obținute mai ales din fonduri publice și cu mult voluntariat din partea tuturor celor implicate/implicați. Project Space și Feminisme au fost proiecte finanțate de la bun început, cu un program stabilit și cu un timp limitat de desfășurare.

Ați reușit să găsiți un echilibru între munca personală de artiste și munca dedicată altora? Funcționa spațiul și ca atelier propriu sau era strict destinat proiectelor?

Ne-am raportat la spațiile pe care le-am conceptualizat ca la munca noastră artistică. Întotdeauna aceste spații au fost pentru noi ocazii de învățare, modalități de a intra în contact cu oameni și cu idei care să ne clarifice intuițiile, care să ne ajute să înțelegem mai bine modalități de a exista și de a acționa în lumea în care trăim. Am învățat despre feminism lucrând la primul spațiu h.arta, am intrat în contact cu anti-speciismul în cadrul Project Space, aceste lucruri reverberând nu doar în munca noastră artistică ci, mult mai important, în felurile în care ne trăim viața de fiecare zi. Astfel, la un nivel simbolic, spațiile au fost și un fel de „atelier”, deși nu au funcționat niciodată ca atare pentru noi. De asemenea, nu am considerat munca la aceste spații ca fiind dedicată altora, a fost întotdeauna la fel de mult pentru noi cât și pentru publicul nostru. În multiplele colaborări pe care le-am avut în toți anii în care spațiile au funcționat, prea multe ca să le enumerăm aici, ne-am considerat adesea noi însene public pentru ideile care au fost aduse în discuție de către cele/cei care lucrau cu noi pentru crearea conținutului.

Cum ați evoluat după închiderea spațiului, vă mai gândiți la redeschidere sau reorganizare (cum s-a desfășurat evoluția organică a voastră ca grup, artiste și spațiu după închidere)?

Spațiile pe care le-am conceptualizat au fost momente din cariera noastră. Am continuat să lucrăm împreună în diferite proiecte și formate, alegând uneori să ne raportăm la munca noastră ca la o muncă artistică, hotărând alteori că există mai mult potențial atunci când ceea ce lucrezi e la granița dintre artă și atitudine cetățenească, la granița dintre artă și viața cotidiană. De la închiderea spațiului Feminisme, ultimul spațiu pe care l-am coordonat, am scris, am fotografiat, am cusut, am făcut filme video, am cultivat o grădină, am continuat să găsim modalitățile de a trăi împreună ca o familie alternativă. În munca noastră ca profesoare, am continuat să includem practicile, ideile, felurile de a interacționa pe care le-am învățat lucrând în cadrul spațiilor de proiecte. Posibilitatea ca munca noastră să se desfășoare în viitor într-un alt spațiu rămâne deschisă, dacă circumstanțele vor fi de așa natură. Până atunci, uneori munca noastră este declarat artistică, alteori ea se integrează organic în felul în care ne trăim viețile.