Încercările de arhivare ale artiștilor ce au trăit și creat în era pre-smartphone se remarcă prin neputință, deteriorare, eșec, dispariție. Însă astfel de încercări, dacă ajung să fie divulgate, formează memorii imateriale, devenind indicii pe drumul rescrierii istoriilor. Există o anumită performativitate în ceea ce privește aceste documente; scoase în văzul public, unele doar pentru a doua oară de când au fost create. Generația care are sentimente față de experiența traumatică a totalitarismului, fără a avea însă experiența lui, cei care au crescut printre tonuri de apel polifonice și Snapchat, au avut șansa, prin această expoziție, de a asocia imagini concrete unei istorii a performance-ului underground. În arta est-europeană pre-89, în care totalitarismul le îngrădea indivizilor accesul liber atât la mijloace de exprimare cât și la dezvoltările în tehnologie, underground-ul putea fi o locuință, alte ori strada, sau scrisorile, muzica sau chiar să existe în tăcere. Documentarea era o opțiune secundară scopului principal, astfel că în unele cazuri aceasta a devenit chiar lucrarea. Prima regulă pentru citirea acestor documente: să reținem faptul că anumite condiții difereau de la un stat la altul. Performance-ul, ca o categorie largă, își păstrează bine secretele, rămâne volatil, fluid, flexibil și ascuns, atât în formă cât și în contact cu așteptările publicului. Utilizarea mediului său principal – corpul ca unealtă de exprimare a ceea ce e în mod normal privat – s-a manifestat flexibil și în contradictoriu în diferite contexte politice. Nuditatea primordială, expresivă, înseamnă mai mult decât ceea ce a luat naștere în acei ani revoluționari, ’60, în Vest; găsim în spațiul non-vestic mișcări oficiale de independență care chiar atunci înfloreau – precum Mișcarea de Nealiniere (MNA). În contradicție cu majoritatea surselor pe care le găsim dacă cercetăm istoria performance-ului, sunt unele organisme de mici dimensiuni în spațiile non-Vestice pe care probabil doar martorii direcți le cunosc. Există o nuditate estică, a nu se confunda cu goliciunea, care transfera vise îndrăznețe în formă de happening/ action body/ artă acționistă/ body art. Contrar performance-ului vestic, cel estic aborda diferit problematica contra-instituțională, de pildă, pentru grupurile de performance din anumite țări socialiste, dependența politică nu era doar de fațadă. De asemenea, anumite mișcări underground au luat naștere în instituții finanțate de către stat.

Europa de Est de dinainte de ’89, oricât de dificil ar fi să vorbim despre ea ca o entitate, oferă în expoziția Left Performance Histories expresii artistice, politice și apolitice, excentrice, rebele. Anii ’70 reprezintă ziua zero; avem 25 de artiști celebri și necunoscuți, ale căror încercări comunale și interdisciplinare de exprimare artistică sunt legate coerent între ele. Expoziția nu adaugă puzzle-ului piese lipsă, ci adaugă informație complementară despre formele ludice, sexualizate, jucăușe de negare genului sau binarității de gen heteronormative, libertăți și estetici marcate de diversele socialisme ale Europei de Est. La nGbK, efortul comunal e vizibil în proiectul curatorial de cercetare Action Art Behind the Curtain: Judit Bodor, Adam Czirak, Astrid Hackel, Beáta Hock, Andrej Mircev și Angelika Richter. Împreună cu expoziția, un program public la etajul întâi a oferit o perspectivă mai amplă asupra subiectului.

În ciuda presupunerilor, stânga/stângile era/u reviziută/e; anticomunismul nu reprezenta singura opțiune ideologică, nici scandalizarea singura formă de rebeliune, nuditatea era uneori cel mai puțin interpretabil costum, umorul o necesitate, moda nu era o industrie, sângele era un apel la trezire iar queerness-ul o devenire permanentă.

Rezultatul expoziției arată ca o autopsie pe un înger, la intersecția dintre reprimare și exprimare; vesel dar consecvent. Fie că vorbim de lucrări de artă sau documentări de performance, indiferent de mediu, materialul de arhivă avea nu atât o intenție estetică cât scopul de a servi ca dovezi ale unei genealogii a istoriei în afara canoanelor perspectivei Occidentale. Dar, ca în orice recapitulare, alegerea celui care vorbește sau narează trebuie făcută cu grijă. Dincolo de biroul de la intrare, expoziția arăta ca o revistă care nu a mai intrat în tipar. Privit ca opozițional, scandalos, indecent, performance-ul est-european încerca să abordeze oficial diversele socialisme. Unii din actanți nu s-au prezentat niciodată drept stângiști, ci parte dintr-o nouă avangardă politică uneori căutând alternative în interiorul structurilor comuniste.

Lüftung Eins – un atelier

Arhivele, limbajul, intimitatea, iubirea, autoritatea sunt câteva dintre temele discutate de către grup. În stilul lui Gertrude Stein, am vorbit timp de două weekend-uri de-a lungul expoziției într-un grup de zece femei – Petra Beck, Basma Elmady, Christine Eßling, Yayla Höpf, Lena Knäpper, Lena Schubert, Cindy Wegner și Seoyoung Wo, am conceput, înregistrat și montat un podcast radio sub îndrumarea Annei Bromley – parte a grupului de proiect al galeriei nGbK. Acest grup își pune întrebări legate de comunitățile vecine, iar prin Lüftung urmărește difuzarea vocilor atât ale artiștilor cât și ale vizitatorilor. Acest prim Lüftung, care a luat forma unui atelier artistic difuzat la radio, acoperă expoziția de la nGbK care prezintă lucrările de performance de inspirație stângistă din ultimii 50 de ani din Europa de Est, iar acest text este și el un rezultat al lui. Ceea ce emisiunea radio a facilitat este, după cum scrie Achille Mbembe în The Status of Debris, povestea făcută posibilă de către arhivă, ultima destinație a arhivei fiind dincolo de materialitatea sa.

Aici puteți asculta emisiunea, transmisă inițial la Reboot Radio Berlin.

Arhivele

Arhiva ca concept social, utilizarea arhivei ca mijloc de control, putere prin cunoaștere, după cum afirmă Derrida, poate fi în acest caz atât dosarul de la Stasi cât și hârtiile personale ale artistului, trecute în grija galeristului sau familiei.

Posibilitatea de a privi în trecut prin intermediul acestor dovezi deschide diverse interpretări ce permit trecutului să fie repus în scenă și să aibă un rol în actualitate. Diversitatea întrebărilor pe care le pune expoziția permite vizitatorului o călătorie de durată, unde platforma, arhiva, arhivarul, creatorul și curatorul se înscriu împreună într-o entitate ca o comunitate sau un efort comunal, un tipar reconstruind biografiile acestor artiști. Sau o auto-explorare: intimitatea necesară de zi cu zi în fața camerei ca unic spectator, cum este cazul lucrării artistului conceptual Ion Grigorescu, Mirrors, un autoportret cu mai multe reflecții ale corpului gol al artistului asemeni unei cărți poștale care marchează amintirile performance-urilor pe care le făcea de obicei în propria locuință. Alte lucrări de Grigorescu sunt expuse în acest moment la Stedelijk Museum, în Freedom is Recognized Necessity, o expoziție ce prezintă parte din colecția muzeului până la mijlocul lunii august. De o natură aproape arheologică, asamblată din imagini documentând dezvoltarea unui performance, lucrarea Free Angela Davis, de Tamás Szentjóby, este compusă din materiale scanate recent de echipa de cercetare a expoziției. Lucrarea e interpretată ca un punct de legătură între socialism și democrația americană, datorită gestului simbolic al artistului de a arăta opresiunea prezentă în ambele regimuri. Trebuie menționat că mărturiile artiștilor anexate materialelor de arhivă sunt documente vii foarte importante, ce au fost discutate în expoziție și puteau fi accesate în timpul programului de evenimente. Un alt aspect de succes al acestui program a fost  crearea unei experiențe coezive în cadrul spațiului. Lucrările de artă și documentele au fost dispuse aproape arheologic, confundându-se unele cu celelalte.

Însă alegerile de expunere, de conservare, cer o reinterpretare. În cazurile lui Tomislav Gotovac, care a realizat legături aparte între Belgrad și Zagreb, și lui Mladen Stilinović, ambii acum decedați, arhivele le sunt administrate de alte persoane, în principal de soțiile lor, ale căror roluri rămân deseori invizibile în istorii, după cum remarcă curatorii. O exhumare de arhivă este filmul autobiografic al lui Gotovac din 1996, care prezintă o serie rapidă de imagini din viața sa alături de imagini cu documente.

Limbaj

Lucrarea lui Stilinović, The Dictionary of pain, are în vizor în primul rând chestiunea abundenței limbii engleze și a limbilor vernaculare și, în al doilea rând, ordinea și clasificarea. Lucrarea lui Stilinović care nu este prezentă în expoziție, An artist who cannot speak English is no artist, din 1994, aparținând Van Abbemuseum în Eindhoven (momentan expusă cu scopuri de chestionare istorică similare în cadrul Hello World. Revising a Collection la Hamburger Bahnhof, Berlin) marchează astfel de suprasolicitări lingvistice. Această lucrare merită menționată în acest context, fiind o bună trimitere la mișcarea din Vojvodina, în cadrul căreia mai mulți artiști publicau în maghiară, limba lor maternă, și în alte limbi locale, minore, pe vremea uniformizării culturale a lui Tito. Una din aceste platforme a fost publicația Symposium. Iar una din artiste a fost Katalin Ladik, poetă, artistă de performance, la origine din Novi Sad, capitala Vojvodinei. Biografia ei e plină de întâmplări paradoxale (ceva comun în practica socialistă); de exemplu, a fost dată afară din Liga Comuniștilor din Iugoslavia, însă a rămas vedetă de televiziune după acest eveniment. Performance-ul ei pentru expoziția de la nGbK, Alice in Codeland, de pe 17 februarie 2018, și-a păstrat asemănarea cu lucrările ei precedente. Artista a intrat în și a ieșit din saci de plastic, făcând zgomote în registre sonore foarte diverse, dansând cu bucăți de țesături și cu legume. Ladik a pus în scenă cu succes o lume al cărei fundal era făcut din coduri QR și ale cărei coloane sonore sunt acte dintr-o operă comico-inteligentă, unde râsul este permis, iar Alice nu mai este o fetiță. Poezia lui Katalin a perforat hârtia, limbajul, senzualitatea, abstracționismul și sunetul de-a lungul carierei sale. Uneori împreună cu grupuri de performance – Bosch+Bosch, sau grupuri muzicale – Acezantez și Spiritus Noister.

Intimități

Lipsa granițelor între spațiile public și privat în regimele totalitare, care nu mai este demult surpinzătoare, reprezintă o cheie de citire importantă pentru multe dintre lucrările celebre ale artiștilor din această categorie. Colajul foto al Sanjei Iveković, Triangle (1979), expus și la documenta 12, reprezintă un act vital prins la mijloc între privat și public, un punct de cotitură în chestionarea limitelor intimității pe vremea lui Tito, dansul și lupta cu și împotriva supravegherii. Mai exact, în mai 1979, în Zagreb, când Sanja, contrar regulilor pentru perioada paradelor, a stat pe balcon citind și mimând că se masturbează în timp ce convoiul conducătorului trecea pe lângă.

Lipsa de intimitate și întâlnirea inevitabilă dintre viața intimă și actul politic sunt clar vizibile în lucrările semnate de Vlasta Delimar. De-a lungul expoziției, aceasta se folosește de nuditate într-un mod foarte puternic. Într-un coridor mic, o imagine mare cu artista ne invită într-o cameră întunecată unde sunt proiectate, printre alte lucrări, Taking a stroll as Lady Godiva (2001), documentarea unui performance din centrul Zagrebului. Personajul istoric Lady Godiva se spune că a mers dezbrăcată pe un cal printr-un Coventry în evul mediu pentru a-i elibera pe oameni de povara dărilor. Acțiunea Vlastei pe un cal alb în Zagreb arată solidaritatea ei față de cetățenii croați în vremurile dificile de tranziție: un eveniment important de atunci a fost hotărârea oficială a Croației de a colabora cu tribunalul internațional de la Haga, pentru investigarea crimelor de război săvârșite în timpul Războaielor Iugoslave.

O altă lucrare de auto-erotism a Vlasdei e Visual orgasms (1981), unde aceasta pozează plină de seducție și atracție în 12 portrete făcute la momentul orgasmului. În timpul zilelor programului discursiv, Vlasda a interpretat performance-ul Right to an orgasm at over 60, care atinge trei problematici: lipsa sexualizării corpului trecut de 60, absența educației sexuale publice în Iugoslavia despre dreptul femeii la plăcere sexuală și posibilitatea personalizării oricărei cereri în vremea democrației. Expunându-se la vitrină ținând în mână o hârtie cu titlul lucrării, acțiunea sa poate fi sintetizată ca raport între senzualitate și moralitate, contra-vizibilitate și suprimare, auto-expunere și control.

Iubire (instituțională)

Problematicile căsătoriei sunt înrădăcinate în legile ce îngreunează avortul, în avantajele familiilor cu copii, în politicile pronataliste ce hrănesc structurile patriarhale, suprimând orice încercare de emancipare.

O anumită lucrare trezește sentimentul de urgență: documentarea de performance a Ewei Partum, Women, Marriage is against you, din Poznań, 1980, a fost filmat în timpul festivalului de artă feminină, și spune multe despre inegalitățile de gen din Polonia acelor ani. Performance-ul ei conținea un manifest și o respingere fizică a instituției căsătoriei, prin tăierea unei rochii și apoi distribuirea ei publicului. O poetă și artistă prolifică, Ewa Partum a împrăștiat scrisori prin toată Polonia în tinerețe, folosindu-se uneori de nuditate, hainele putându-i deteriora mesajul. Schimbarea sa de direcție către critica căsătoriei a reprezentat un moment important în acel context. O artistă care și-a folosit biografia ca exemplu în care nu îți puteai da seama unde începe și se termină performance-ul, Judith Kele s-a căsătorit și a divorțat în cadrul practicii sale de mai multe ori. În 1979 și-a prezentat corpul dezgolit drept operă de artă, la un an după ce s-a oferit pe sine spre licitație la Bienala de la Paris, în speranța solidarității față de crizele ce se petreceau în țara sa. Pe 16 februarie 2018, Judith s-a căsătorit cu sine și a invitat publicul să sărbătorească împreună un act auto-amoros împlinitor.

Autoritate

Lideri totalitari, Lenin sau, în secret, Dumnezeu. Bálint Szombathy este unul din membrii fondatori Bosch + Bosch, un alt artist progresist din Vojvodina. De un 1 mai în Budapesta, Szombathy s-a hotărât să fluture portretul lui Lenin în loc de cel al liderului comunist János Kádár, practic opunându-se unui sentiment celebrator al unui socialism impus. La deschiderea Left Performance histories, Szombathy s-a plimbat sărutând oameni printr-o mască cu fața lui Lenin.

O femeie cu păr și pleoape roșii fumează mai mult de 5 țigări odată, fumurile rapide și intense dându-i o plăcere orgasmică, apoi naște o minge aurie și o bucată de material roșu, afișându-și durerea primordială ca spectacol pentru doi bărbați la costum. Povestea continuă în stop-cadru cu personaje din acuarelă pe pânză de mari dimensiuni, o metodă recurentă în opera artistei. Christine Schlegel în Supper îi are la masă pe Iisus Hristos, Moartea, un om bogat, o prostituată și un politician, vorbind despre necesitatea unei renașteri a canoanelor, printre care, cel mai important, al socialismului. Christine Schlegel este o artistă din Berlinul de Est care se folosește de pictură, dans, proiecții de film și muzică live în performance-urile ei.

O piesă de teatru știe că este un film care știe că este un performance – Dzsan Panoptikum, un film de El Kazovszkij, e lucrarea ce domină sonic spațiul. Construit ca o serie de performance-uri, Panoptikum e un univers de recuzită non-binară, transmițând semnale sexuale contradictorii. Lucrarea folosește estetici ale subculturii gay internaționale într-un carnaval politizat în care El Kazovszkij însuși dă viață personajelor. Fizic, lucrarea deschide apetitul pentru opoziția normelor culturale și de modă pe genuri, la doar un pas de Red dress a lui Tamás Király, artistul care a organizat performance-uri non-comerciale de modă, piperate cu parodie politică, în condițiile în care moda în Est era inexistentă.

Nostalgiciștilor, nostalgicilor, retro-nostalgicilor, ostalgicilor și celorlalți fani ai vremurilor de demult li s-a servit o bucată super progresistă de trecut, inducând teama de a nu fi pierdut ceva. Publicația expoziției va aduce niște perspective extra-canonice asupra stângii și va servi, sperăm, nu doar ca o cercetare ci și ca o sursă de inspirație. Activitățile colective în Europa de Est par astăzi inexistente, ele nemaifiind impuse. Oamenii se adună în date, cadre, dar nu neapărat după propria voință. Individualismul ca scop este pâinea pentru care nu mai trebuie să stăm la coadă. Prinși între două puncte cardinale, nici vrednici de milă, nici de a fi acuzați – total derutați. Ceea ce, deși posibil, se întâmplă tot mai puțin este auto-organizarea colectivă înspre construirea memoriei colective, tratarea psihozei colective prezente, cel puțin în gând dacă nu prin acțiuni colective. Cuvântul „colectiv” are nevoie de un lifting, o haină nouă, ceea ce nu se poate întâmpla decât prin bunăvoință și cu cunoaștere. Lipsa de grijă pentru individ și în același timp promovarea individualismului sunt două din problemele intersecționale ce ne fac incapabili să acționăm împreună și să ne susținem reciproc atunci când nimeni și nimic, centralizat sau nu, nu-și asumă responsabilitatea. În interiorul și în afara Europei de Est, atât colecțiile de artă cât și populațiile nuanțează aceste teritorii gata făcute. Tot în mod colectiv, trebuie să rescriem istoriile scrise de cei mai puternici, mai zgomotoși, deseori chiar făptașii. Asta reprezintă o invitație. Sau o practică de auto-introducere împotriva precarității noastre, ca rezistență, dacă nu ca producție de putere. Expoziția de față nu rezolvă, ci propune soluții la astfel de probleme, și cu siguranță adaugă litere în plus unui alfabet sărac în care A, B și C sunt Fluxus, Beuys și Abramović (cărora de-asemeni nu le-a fost ușor). Face ceea ce arta ar trebui să facă mai des, însă e nevoie de un apel la acțiune, căci aceste exhumări nu vor face nimic singure.

Bibliografie:

Eva Partum (2012) „Active Poetry” [online] (accesat 26 aprilie 2018).

Batycka, D. și Gravenor V. (2018) „«Left Performance Histories» at nGbK in Berlin”, blok magazine [online] (accesat la 24 aprilie 2018).

Bryzgel, A. (2014) „Continuity And Change: Performance Art In Eastern Europe Since The 1960s” Idea Nr. 45 [online] (accesat la 24 aprilie 2018).

Maria Paula Erizanu (2016) „Culture, alcohol and propaganda in Eastern Europe”

(accesat la 26 aprilie 2018).

District (2014). The Forgotten Pioneer Movement – Guidebook. Hamburg: Textem Verlag.

Domonkos, I. (2009) „The Language Switch of István Domonkos. Translation as a Metaphor of Being” Szövegek között (13/2009) [online] (accesat la 24 aprilie 2018).

Tate Shots (2017) „Ewa Partum – «It is the Obligation of Every Woman to be a Feminist»” online (accesat la 26 aprilie 2018).

Stedelijk Museum, „Freedom is Recognized necessity”, [online]  (accesat la 24 aprilie 2018).

Grosz, E. (1994) „Chapter 1. REFIGURING BODIES,” Volatile bodies Toward a Corporeal Feminism, Bloomington: Indiana University Press.

Jacques J. (2013) „On «Triangle» by Sanja Iveković”, News Statement, 29 May 2013 [online], (accesat 24 aprilie 2018).

documenta14, „Katalin Ladik”,  [online] (accesat la 24 aprilie 2018).

Kürti, E. (2017) KATALIN LADIK: SCREAMING HOLE. Poetry, Sound and Action as Intermedia Practice in the Work of Katalin Ladik, Budapest.

nGbK, „Left Performance Histories” [online] (accesat 24 aprilie 2018).

Mbembe, A. (2016) „The Status of Debris”, în Tali M., Rander T. Eesti. Archives and disobedience: changing tactics of visual culture in Eastern Europe. Kunstiakadeemia Kirjastus, 2016.

Gregoric, A. și Milevska S. „Inside Out: Critical Art Practices That Challenge the Art System and Its Institutions”, în catalogul de expoziție Inside Out – Not so White Cube, Mestna galerija, Ljubljana, 2015.

Varga, N. (2014) „Budapest: Tamás Király and the Hungarian fashion revolution”, Not Just A Label, 18 noiembrie 2014 [online]  (accesat la 24 aprilie 2018).

Ludwig Museum, „Szombathy, Bálint: Lenin in Budapest (1972-2010)” [online] (accesat la 24 aprilie 2018).

Mulțumiri Annei Bromley și lui Gwen Mitchell, care au fost de acord să citească acest text înaintea publicării.

Mulțumiri speciale echipei Lüftung Eins: Petra Beck, Basma Elmady, Christine Eßling, Yayla Höpf, Lena Knäpper, Lena Schubert, Cindy Wegner și Seoyoung Wo, cu care am discutat majoritatea ideilor care m-au motivat să scriu acest text.

Traducere de Rareș Grozea.

Left Performance Histories, o expoziție a Neue Gesellschaft für bildende Kunst, Berlin, despre gen, identitate și naționalitate, a avut loc din 3 februarie până în 25 martie, 2018