Muzeul de Artă Cluj-Napoca a găzduit de curând o expoziție-eveniment de pictură în colaborare cu Universitatea de Artă și Design Cluj și anume T.A.N.G.O. Titlul ei m-a incitat încă din momentul în care am văzut afișul, ca să descopăr că e vorba despre o propunere curatorială inedită, ce cuprinde nouă tinere artiste formate profesional în secția Pictură ce expun alături de cel care le-a fost mentor: Ioan Sbârciu.

În acest context, bineînțeles că subconștientul mi-a proiectat mental – în opoziție – imaginea posterului de la Guerilla Girls în care era trecută statistica legată de Muzeul Metropolitan din New York: “Less than 5% of the artists in the Modern Art Sections are women, but 85% of the nudes are female.” (“Mai puțin de 5% dintre artiștii de la secțiunile de Artă Modernă sunt femei, însă 85% dintre nuduri înfățișează corpuri de femei.”). Nu ai cum să nu te „izbești” de aspecte legate de sexism măcar pentru o secundă când e vorba de acest tip de propunere expozițională sau să nu chestionezi ce presupune o abordare feminină și ce presupune una masculină în pictură. De asemenea poate fi percepută ca un statement despre relația maestru – ucenic.

T.A.N.G.O. se conturează ca o expoziție bine închegată, un roller-coaster tăcut în mijlocul unei serii de lucrări a zece artiști provocatori ca viziune picturală și conceptuală. T.A.N.G.O. (Turning Art Now Gliding Over) le reunește pe Oana Năstăsache, Andrea Tivadar, Teodora Axente, Ioana Iacob, Ioana Olăhuț, Anca Bodea, Alexandra Ioana-Șerban, Anca Badea și Anca Brânzaș alături de Ioan Sbârciu, într-o formulă plastică extrem de savuroasă, complexă ca și „desfășurare de forțe” și incitantă ca traseu vizual. Echilibrul și în același timp contrastul care se reliefează între siguranța și maturitatea maestrului și forța cu care erup cele nouă tinere artiste conferă o trăsătură aparte acestui proiect ce vizează în primul rând virtuozitatea tehnică și rafinamentul cromatic.

Masculinul și femininul în abordarea și tratarea picturală se potențează reciproc, regăsind atât elemente puternice și forță în culoare ce ar putea fi atribuite masculinului, cât și subtilități ce gravitează în jurul sensibilității de ordin feminin, s-ar putea spune. Ceea ce mă surprinde și mi se pare remarcabil la T.A.N.G.O. este că acest laitmotiv al proiectului care transpare pregnant și anume: “pictura bună”, subordonează și domină toate celelalte caracteristici, cea mai previzibil de dezbătut fiind raportul masculin/feminin ca viziune artistică, tratare și asumare a fiecărei lucrări în parte. Sincer, parcurgând expoziția, aproape că nici nu mă mai interesează dacă lucrarea aparține unui bărbat sau a unei femei. În conștiința mea acest aspect se estompează și rămâne într-un plan secund  E pictură la cel mai înalt nivel. Punct. Un proiect expozițional în care femeia e dominantă numeric devine un “statement”, clar. Dar mai întâi să vedem fiecare demers în parte.

Fie că „atacă” o abordare picturală abstractă sau un figurativ asumat, acești artiști propun un univers spectaculos, particular prin atmosferă și registru de interpretare. Nu se poate invoca originalitatea viziunilor, pentru că nu vedem nimic nou cu adevărat în această expoziție, dar până la urmă nu aceasta e miza ei. Într-adevăr, “spectaculos” e termenul pe care l-aș desemna, alături de cel amintit anterior – ca numitor comun în vizionarea ei, fiind definitoriu pentru tango-ul vizual care se insinuează pe parcursul traseului expozițional creat.

Andrea Tivadar construiește o rețea arhitecturală de forme tubulare ce se detașează și individualizează în cadrul preocupărilor plastice în zona abstractului din pictura clujeană. Universul ei, pe care aceasta îl desemnează ca fiind “pur pictural”, este unul foarte particular prin modul cum folosește culoarea, alcătuiește compoziția și concepe asocierea de volume. În limbaj informal: “o recunoști dintr-o mie”. Oana Năstăsache gravitează tot în jurul abstractului, însă într-o formulă mult mai epurată și mai aerată. Se folosește de elementele de limbaj plastic: punct, linie, pată într-o cheie rafinată, mai puțin spectaculoasă ca Tivadar. Minimalismul compozițiilor ei nu o plasează într-o sferă simplistă a abordării artistice, ci din contră, se pretează la o viziune picturală dusă spre obiect/instalație ca expunere.

Alexandra Șerban se plasează subtil la granița dintre abstract și figurativ, pictura ei fiind una gestuală, cu tușe mari de culoare, vibrante. Peisajul urban, industrial, cu o plasticitate a imaginii a la Tarkovsky, coagulează o lume de preocupări ce vizează dezolantul, însingurarea și dramaticul. Universul pictural al Ioanei Olăhuț  se materializează ca factură între expresionism și suprarealism, artista abordând subiecte ce aparțin psihanalizei și vizează ceea ce ea numește “energie creatoare / energie distructivă”. Având accente satiric-grotești, figurativul interpretat al Ioanei Olăhuț descrie o preocupare pentru inconștientul care influențează și determină relațiile inter-umane. Cu o deviză precum “Arta e libertate personală”, Anca Brânzaș pictează scene intime cotidiene, având ca centre de interes personaje expresioniste. Pictura ei este extrem de particulară, în special ca interpretare figurativă, plasând-o cu ușurință la categoria mai sus menționată: “o recunoști dintr-o mie”. Jonglează puțin și cu instalația, folosind suporturi inedite pentru pictură, de exemplu o farfurie de tablă în lucrarea „Afternoon”.

Lucrările Ancăi Bodea se centrează pe un figurativ intimist, spectaculos ca rafinament cromatic în gamă rece. În viziunea ei, pictura “definește cuvinte și concepte și își este sieși suficientă, având încă forța de a „vorbi” pentru ea.” Subtilitatea compozițiilor Ancăi Bodea dau formă unui univers feminin discret, tăcut, descifrând și încifrând deopotrivă pentru privitor o atmosferă similară cu cea a picturii metafizice. Teodora Axente este una dintre artistele mele favorite din acest proiect curatorial, dar din motive extrem de subiective: am o slăbiciune pentru virtuozitatea tehnică din lucrările ei. Pentru ea, pictura e un joc al conferirii iluziei realității pe suprafața pânzei, jonglând cu materialități și regizând compozițiile asemeni unor cadre de film încărcate de o atmosferă stranie și rece. Decontextualizează figura umană și o recontextualizează într-o scenografie proprie, cu o detașare de regizor. Demersul artistic al Ancăi Badea se centrează în jurul temei iubirii și a manifestării particulare a acesteia în cotidianul contemporan, artista concentrându-se pe înfățișarea unor “instantanee” din  viața de zi cu zi a mai multor cupluri de îndrăgostiți. Seducția pe care artista ne-o propune este duală: vizual-senzorială, prin execuție foate bună picturală și rafinament cromatic la nivel de idee: seducția care are loc între bărbat și femeie. Fie că e vorba de o înfățișare totală a corpurilor sau doar la nivel de detaliu, senzualitatea este discretă, atingerea dintre bărbat și femeie fiind mai mult sugerată, decât arătată explicit. Nu distingem o atmosferă erotică sau sexualizată, de consumare fizică a relației de cuplu, ci mai degrabă un preludiu sau un moment de tandrețe încărcat de sensibilitate și candoare. În schimb în viziunea Ioanei Iacob, erotismul și sexul sunt extrem de carnale, pânzele ei pornind de la cadre de filme porno. Voyeurism-ul, decupajul subtil ce înfățișează scene explicite, descriu viața intimă așa cum e, fără filtre sau construcții vizuale pentru influențarea percepției sau cosmetizarea ei. Naturile statice de mari dimensiuni, deși aparent ca gen cuminți, se detașează prin forța de expresie ce rezidă din centrele de interes ce aparțin universului obiectual feminin: elemente de vestimentație, accesorii, produse cosmetice, alăturate craniilor și  elementelor ce țin de zona artificialului: beculețe colorate, peruci, etc. Folosind lucruri aparținând cotidianului, Ioana Iacob regizează naturi moarte cu valențe metaforice existențiale. Prezența instalației propriu-zise în expoziție alături de pictura care înfățișează o variantă a ei nu frizează un pleonasm de ordin vizual, ci se potențează reciproc într-o manieră proaspătă, contemporană. Pentru Ioana Iacob, sexul, viața și moartea se îngemănează într-un discurs artistic puternic expresiv, bogat ca paletă cromatică, nuanțat ca percepție a realității și transfigurare a ei în pictură. Nu întâmplător am analizat-o pe ea la final, considerând-o prezența feminină cea mai puternică din această selecție curatorială.

Artistul Ioan Sbârciu prezintă în T.A.N.G.O. lucrări monumentale, atât ca dimensiuni, cât și ca atmosferă și tratare picturală, din serii precum „Răpirea Europei” și „Don Quijote”. Vigoarea, dramatismul și intensitatea tușelor picturale sunt mijloacele cu care pictorul, ajuns la deplină maturitate stilistică și conceptuală, operează în interpretarea contemporană a unor teme cunoscute din istoria artei și literatură, relevante ideatic în prezent. Sobrietatea subiectelor,  în antiteză cu îndrăzneala gestuală și cromatică, aproape ludică, chiar lirică pe alocuri – conturează un demers foarte bine închegat prin contrast. Spectaculosul e numitor comun și aici, atât prin abordarea picturală, cât și prin dimensiunile lucrărilor propriu-zise și maniera de interpretare a subiectuluT.A.N.G.O. este o expoziție de pictură viscerală, organică, despre trăirea intensă a realității și transfigurarea ei în vizual. Nu o percep ca pe un discurs care se centrează pe opoziția masculin / feminin, ci  mai degrabă pe completarea lor metaforică într-un tango, dacă vreți, pasional, într—un context muzeal. Se simte influența profesorului asupra studentelor lui, însă la modul extrem de evident, fiecare dintre acestea și-a găsit propria formulă picturală și individualitate artistică. Apartenența la un anumit tip de formare profesională răzbate din maniera picturii acestor femei tinere, încă în proces de maturizare artistică. Ioan Sbârciu, atât în calitate de curator, cât și de artist, face un “statement” când propune un proiect în care femeile-pictor domină numeric într-un mediu vizual consacrat bărbaților. Și anume că arta, ca demers în sine, nu are sex. În ce privește perspectiva asupra realității și interpretarea ei, acolo e o diferită polemică. În altă ordine de idei, m-aș amuza teribil dacă acest catalog i-ar fi trimis lui Georg Baselitz, care și-a exprimat deschis perspectiva misogină asupra femeilor în pictură și anume că acestea știu să se vândă bine, dar nu și când vine vorba de artă.

T.A.N.G.O se configurează ca un proiect îndrăzneț din punct de vedere curatorial, în care viziunile artistice dialoghează într-un mod firesc și coerent, indiferent de așa-zisa apartenență la o școală de pictură, de invidualități artistice, de sexul autorului sau de raportul de dominare / supunere între masculin și feminin.

T.A.N.G.O a avut loc în perioada 20 mai – 30 iunie 2015 la Muzeul de Artă Cluj-Napoca.