Este entuziasmant să aud povești sau să mă uit la filme despre împărțirea Berlinului și să recunosc un Potsdamer Platz extrem de diferit, acoperit de mizerie și praf. Recent, am vizitat universitatea la care am lucrat ca cercetător și asistent în Ankara, Turcia. Unul din profesorii mei studia in Berlin în 1989. Mi-a povestit cu mândrie despre acea zi: 9 noiembrie 1989. A fost unul din acei oameni care a participat la dezmembrarea zidului. În timp ce vorbea despre idiosincrasiile orașului, a menționat un artist care avea un magazin gol pe Oranienstrasse, unde locuia înainte. Laden für Nichts (Un magazin pentru nimic) scria pe panou. Apoi am început să vorbim despre natura tranzitorie a Berlinului. Un turc, de exemplu, a aparut imediat cu o gheretă mobilă unde vindea Döner, pe lângă ruinele zidului la o zi după ce a căzut, pe 10 noiembrie.

În studiile recente de istorie, amintirile personale capătă importanță. Este mai ușor pentru istoriografia „oficială” să șteargă anumite scene din memoria colectivă. În „Un veac de singurătate” de Gabriel Garcia Marquez, unul din personajele principale participă la o demonstrație împotriva regelui. Fiindcă avea o rană serioasă, personajul este socotit mort și este pus in trenul de deportat printre celelalte trupuri. Cu toate acestea, atunci când se întoarce înapoi în sat viu, nimeni nu își amintește de violența comisă. Povestea lui Marquez este un exemplu perfect de istorie, memorie și timp construite de statul-națiune.

Cronopolitica – un termen asociat mai ales cu scrierile lui Paul Virilio despre război, viteză și viziune – este, de fapt, politica timpului. Termenul este folosit pentru a descrie tridimensionalitatatea geopoliticii și temporalizarea spațiului. Într-o eră în care definiția geografiei se schimbă ca rezultat al digitalizării, timpul capătă mai multă importanță decât spațiul. Potrivit relatărilor heteronormative, trecutul este creat având în vedere viitorul și vice versa pentru a forma prezentul. Poziția superioară a celui care cunoaște timpul (Klinke) și un anumit tip de management al timpului, neagă existența altor temporalități.

Este astăzi loc pentru narațiuni queer care crează o nouă noțiune a timpului în afara hetero-temporalității? Queer folosește timpul și spațiul pentru a realiza anumite opoziții față de instituțiile patriarhale precum familiile nucleare, homosexualitate și biopolitica reproducerii. Conform teoriei eșecului queer a lui Halberstam, unele ființe ale societății nu pot reuși să facă ceea ce timpul straight așteaptă de la ei. Ce este timpul straight? Teoreticieni precum José Esteban Muñoz sau Elisabeth Freeman îl explică ca fiind un ritm si tempo normalizat ce îi exclude pe cei care nu se pot integra în structura capitalistă a mișcării – joburi sau școală de la 9 la 5; așa-zisul ceas biologic al femeilor. Timpul straight nu permite alte posibilități ale viitorului. Merge de la A la B fără excepție. Pe când timpul queer, dimpotrivă, și mai ales în (non)spațiile teatrului și performance-ului, sau în spații queer precum cluburi sau pe scena BDSM, are potențialul să genereze a nouă modalitate de a face schimburi de cunoștințe, obiecte și corpuri. Ca rezultat al efemerității performance-urilor, chiar daca acest lucru nu e intenționat, potențialul de a se îndepărta de zona timpului straight poate apărea. O rearanjare a noțiunilor heteronormative de timp, spațiu sau corp creează posibilitatea și potențialul pentru politemporalitate, spațiotemporalitate și hibriditate. Dansul și performance-ul deconstruiesc și reconstruiesc diferitele coduri de rasă, clasă și gen prezente în reglementările normative.

Fă poliamorie pe scena, bagă twerk; dansează pur și simplu!

În trecerea de la modernism la postmodernism, dansatorii și coreografii postmoderni precum Yvonne Rainer, Steve Paxton și Merce Cunningham au transformat puternic formele de balet și dans modern prin punerea accentului pe spontaneitate și acte simple de zi cu zi. Așa cum susține Ramsay Burt în eseul său, un set de comportamente și coduri de conduită care sunt generate prin heteronormativitate și-au găsit cu ușurință locul pe scenă, în lumea dansului clasic și modern. Conform coreografiei clasice și moderne, totul trebuie să fie la timp, fără sa fie permis vreun element incipient: sunt pontificate noțiuni capitale de timp și profesionalitate. Corpurile sunt antrenate să ajungă la mari performanțe. Roluri de gen, modele de mișcare ale corpurilor „feminine” și „masculine”, ierarhizarea valorilor, temporalității, istoriilor, memoriei și a noțiunilor de timp sunt – (ne)intenționat și (sub)conștient – chestionate de coreografi, dansatori și artiști-performeri precum Isabel Schad, Keith Hennessy, Meg Stuart, Jared Gradinger, Jeremy Wade, Boudry-Lorenz, Wu Tsang, Ming Wong, Trajall Harrell, Mette Ingvartsen, Julian Weber, Liz Rosenfeld, Fannie Sosa etc. Pe lângă aceștia, dansatorii anonimi din Berghain nu ar trebui uitați… Spre deosebire de valul timpuriu al dansului, dansul și performance-ul contemporan lasă loc pentru eșec – când vine vorba de trupuri și acte – și provoacă normele acceptate.

Artiștii/coreografii și dansatorii din Berghain menționați mai sus sunt niște ciudați queer contemporani care refuză să asculte de autoritatea timpului și de codurile corpului. Lucrările acestor artiști queer formează o nouă serie de tehnici de înscenare. Jose Esteban Munoz ne spune că o asemenea performativitate ar face loc unor noi temporalități. În cartea sa, „Cruising Utopia: The Then and There of Queer Futurity” (2009), Munoz tânjește după „o modalitate de a face parte din lume, dar și de a o inventa” (121). Scriitorul își imaginează potențialul unui timp extatic care „este semnalat atunci când cineva ajunge la extaz, și anunțat, poate, printr-un țipăt de plăcere” și care contemplează scene din trecut, prezent sau viitor. Prin dezgroparea a ceea ce a fost uitat sau ascuns in narațiunile trecutul și criticarea prezentului, Munoz caută potențialul unui viitor queer al timpului – „deja inconștient” dar „nu încă aici”.

Entitatea întunecată – Fără timp

Într-o sâmbătă în Berghain, în timp ce un om mergea prin jur și biciuia încet dansatorii, o femeie într-un cosum de vrăjitoare s-a făcut deodată remarcată. Deși toți clubber-ii se mișcau după un ritm comun, femeia dansa euforic pe un ritm asimetric, propriu. Datorită acestui tip de individualitate și moștenirii de la generații întregi de ciudații din 1920 până în perioada post-zid, Berlinul nu va putea fi niciodată la fel de agitat ca Londra sau posh precum Parisul. Cum a reușit acest oraș să își păstreze atracția și perversitatea atât de mult timp?

Deși multe clișee au rămas în aer în ceea ce privește istoria queer a Berlinului, de-a lungul existenței sale, Berghain a devenit asociat cu „decadență și hedonism”. Arhitectura, lumina și muzica au facilitat un spațiu în afara timpului așa cum îl percepem în mod normal. Comparativ cu heterotemporalitatea, Berghain crează extaz prin dans constant. Amintind de ritualuri religioase, meditație sau zikr, actele sexuale non-hetero în camere întunecate au permis un model unic de auto-reprezentare. Prin eliminarea unei ordini de timp, negarea unor coduri de gen, aici și acum dispar.

Scena dansului queer și ritmul vieții în cluburile queer au un impact puternic asupra coreografilor și artiștilor din Berlin. Hain este un loc pentru ritual și relaxare – în timp ce unii fac yoga, alții fac Berghain. Scena de dans Berghain deschide un spațiu pentru perceperea diferitelor temporalități care sunt departe de heterotemporalitate. Performance-urile dansatorilor anonimi prin spațiu, lumina perfectă, biciurile, camerele întunecare și outfiturile fetish produc o sexualitate diferită față de ceea ce ne învață soceitatea manistream. Berghain este o entitate distopică-utopică.

Acest eseu face parte din schimbul dintre Revista ARTA online și Berlin Art Link. Redactorii Cristina Bogdan și Alison Hugill au comisionat câte 3 teste fiecare, pe teme relevante scenei artistice ale ambelor orașe. În această serie, contribuitorii noștri explorează natura socio-politică a picturii, muzicii și performance-ului, cât și spațiile DIY/underground din Berlin și București. Toate textele sunt publicate în ambele reviste și sunt disponibile în limba engleză și română.

Textul lui Goksu Kunak este disponibil și aici.