Alex Bodea este una dintre artistele cele mai curioase și incisive pe care am avut ocazia să le cunosc până acum. Acuitatea observației sale fuzionează cu o conștiință critică și în același timp interogativă asupra realității pe care o sondează asiduu. Mediul vizual cu care aceasta operează este desenul, materializând un demers și un limbaj extrem de personal în procesul de explorare, descoperire și înțelegere a lumii în care își duce existența. Aș putea spune că Alex Bodea este un hacker în cotidianul nostru, în obișnuința noastră, căutând noi perspective și înțelesuri acolo unde poate noi ceilalți am „închis” subiectul printr-o concluzie previzibilă și amorfă. Conștiința dublată de o trăire autentică care simte pulsul proximității cât se poate de viu, conturează o abordare particulară în peisajul artei contemporane românești. Ca o extensie a propriului demers, Alex a inaugurat de curând The Fact Finder, un spațiu de artă în Berlin, oraș în care locuiește deja de câțiva ani. Curioasă fiind de evoluția ei, am invitat-o la o discuție despre formarea sa artistică, despre cum și-a închegat explorarea vizuală și conceptuală pe parcursul timpului, ce urmărește în observația și procesualitatea artei și care este miza The Fact Finder.

Povestește-mi despre demersul tău artistic, cum ai ajuns la această abordare și care a fost pe scurt drumul de la o pregătire relativ academică la limbajul vizual pe care îl folosești în prezent.

La kilometrul zero al acestui proces stă un moment din adolescență. Atunci când am ajuns, nu mai știu cum, la concluzia că între vizual și verbal nu există reconciliere, nici motive de colaborare și că trebuie să aleg doar unul din cele două. Până atunci fusesem în egală măsură interesată de poezie și desen, dar mă simțeam ca două persoane diferite de câte ori le practicam (pe rând, niciodată împreună). Percepeam desenul așezat lângă cuvânt ca pe o retrogradare a sa la rolul de ilustrație, un ajutor de fundal (îmbrățișam, desigur, un sistem ierarhic stabilit de alții). Invers, un text introdus într-un desen, îl consideram o soluție facilă de clarificare, dacă nu chiar vulgară. Și fiindcă citisem undeva că „imaginea este mai puternică decât cuvântul“ (așa cum se mai spune că muzica este mai puternică decât orice alt mediu) am decis să „rămân” la vizual. A durat ceva până să reconsider totul. Dar când s-a întâmplat, s-a întâmplat foarte repede. Eram în ultimul an de facultate la Universitatea de Artă și Design din Cluj, interesată de pictura figurativă, când s-a întâmplat să petrec 7 ore într-un aeroport, în Baku. Cineva îmi dăruise, cu câteva zile înainte, un notebook și un pix, pe care le aveam atunci la mine și ca să treacă vremea am conceput un joc în care, pentru fiecare cuvânt care îmi trecea prin minte, desenam ceva. Până la decolare, am umplut caietul. Am rămas cu o puternică impresie a cât de natural îmi vine să fac asta, cât de bine mi se potriveste jocul găsirii unei imagini- cheie pentru un cuvânt (și invers). A „da nume” și „a arăta”. Încă pe când făceam exclusiv pictură aveam o tendință spre sinteză, simplificare, reducere la „un cuvânt“ – abordări care, în climatul de la Cluj de atunci, erau mai puțin explorate. Când făceam un semn cu pensula îmi doream să râmână așa, să nu se schimbe, doar că pictura cere adiție, nu „înghețare“ și nici substracție (cu excepția tehnicii scracciato, singura care mă mulțumea, aceea de a lăsa urme într-un fond și care, acum văd, este tot un fel de desen). Mă frustra faptul că simțeam că pictura pe care o făceam era toată acolo, în primele două, trei gesturi și nu în ceea ce urma; tot ce făceam ulterior era să acopăr ceva ce deja finalizasem. Astfel, după experiența cu Baku, nu m-am mai uitat în urmă. Rămânea o chestiune de a-mi mai căuta instrumentul. Mi-am dat culorile de ulei colegilor și am trecut la guașă pe hârtie, pe care o amestecam cu gesso să o pot întinde gros, mat și cât mai plat. Pe acest fond desenam cu pensula. Tematic, am trecut de la documentarea realist-fotografică pe care o practicam aproape toți din școală la a lucra exclusiv din imaginație. La fel ca în aeroportul din Baku, aveam mai întâi cuvântul căruia încercam să îi creez o realitate vizuală. Îmi notam tot ce îmi trecea prin minte și, de câte ori concretizam ceva, tăiam de pe listă, ca la birou. Am făcut sute de guașe în două, trei luni, multe dintre ele ludice, absurde, dada: „Jumătate de mustață“ „Mongol la ușa unei biserici“ „Visul unei vulpi în albastru“ „Sclavul modei“ . Spre sfârșitul seriei de guașe redusesem totul la un fond negru sau alb, pe care desenam cu pensula sau creta, in linie pură. După care am descoperit, într-o librărie, un album Keith Haring. Am fost uimită să vâd cât de aproape a adus el desenul de scris și m-am simțit ca și cum mi-am găsit familia (unchiul din America). De aici încolo am simplificat și mai mult, aproape până la caligrafie (trecând de la pensulă la penițe și markere caligrafice) ceea ce mi-a permis să mă desfășor tematic, să devorez idei, scene, narațiuni. Jocul acesta interior a culminat cu o instalație făcută în spațiul Laika, compusă din mii de desene decupate, o cornucopie-dioramă numită „Imagine de protecție“. Ceea ce am remarcat între timp a fost cât de ușor se poate ajunge la un „traseu în cerc“. Atunci se lucrează strict din imaginație: pe de o parte pare eliberator, pe de altă parte se ajunge repede la manierisme, obișnuințe de gândire, ticuri chiar, abordări monocorde. Aveam să trec printr-o nouă transformare, de la reciclarea continuă a unui bagaj ideatic interior, la observație activă, cu ascuțirea atenției la ceea ce nu știu, nu am experimentat încă, dar aș dori să încerc, atenție la celălalt, la lumea „mai mare” din afară. Aceasta s-a întâmplat, și a fost firesc să fie așa, odată cu mutarea mea în alt oraș, în „întunecatul Berlin“ cum îi spun eu. Un oraș care îmi pare a fi compus din zeci de orășele de provincie, ca niște păpuși Matroschka, cu diferența că toate sunt cam de aceleași mărimi. Ceea ce nu sunt la fel însă, sunt oamenii și stațiile de metrou. Ambele m-au fascinat. Cu logistica minimalizată (spațiul de atelier s-a transformat, sub vraja marelui oraș cu resurse multe dar greu de accesat, într-o masă de scris) și mereu aflată într-o deplasare de la a la b am început să colectez observații a ceea ce vedeam în jur, pe care seara le transformam în desene și text. Așa au început „notele vizuale“, la care lucrez și astăzi, o arhivă a orașului, a oamenilor, a instituțiilor, în care, în ultimii trei ani am inclus și alte proiecte, cum ar fi reportajele grafice pe care le fac în cadrul unor colaborări, pe diferite teme și în diferite contexte. Acestea au la bază tot note vizuale, ansamblul e compus altfel, fiind construit ca o proză. Câteodată devine postare tip blog, alteori carte, de multe ori performance-lectură. Acum sunt într-un nou demers, în care caut să reconsider și să recontexualizez observațiile din acești ani, sub formă de carte (artă secvențială tip graphic novel), desene de mari dimensiuni, instalație, și, surpiză, pictură, la care mă regândesc din perspectiva experienței acumulate. Toate acestea, continuându-mi observațiile zilnice. Iar dacă se ivește ocazia, mi-ar plăcea mult să colaborez cu cineva din teatru, pentru scenografie sau cu cineva care face performance și e interesat de realitatea augmentată.

Ce reprezintă pentru tine desenul?

Verb, adjectiv, un semn de punctuație. Un test dummy pentru viață. În desen poți încerca orice posibilitate, poți specula și simula. Poți crea realități virtuale. Cu risc minim. Desenul este pentru artă ceea ce matematica este pentru știință: o structură fundamentală pe care se poate construi și testa. Și bineînțeles, desenul transcende de atâtea ori arta, îl aplicăm zi de zi, fără să ne mai dăm seama. E bine când uit că fac desen, că fac artă, îmi confirmă că fac ce trebuie.

Cum ai descrie diferențele între reportajul vizual și ilustrație? În ce măsură acestea interferează sau se resping?

Aș fi dorit să mă întrebi care este relația dintre reportaj desenat și desen, în sensul larg.

Ce au ilustrația și reportajul grafic în comun este ceea ce le și separă: relația lor cu textul. O ilustrație nu poate exista fără textul pe care aceasta îl ilustrează, un reportaj însă poate fi mut, compus exclusiv din imagini. Dacă ambele sunt în relație cu un text, atunci le diferențează raportul pe care îl are acest text cu o realitate/experiență pre-existentă. Ar trebui aici să vorbim despre diferența între scris, în general, și scrisul perceput ca fiind jurnalism. E o chestiune foarte complexă. Evident, granițele nu sunt așa clare pe cât se pare la o primă vedere.

Dacă ar fi să mă gândesc la diferența dintre reportajul desenat și desen în general aș da următorul exemplu: să zicem că avem, unul lângă altul, un reportaj desenat având ca subiect un bolovan și un crochiu după natură al aceluiași bolovan. Ceea ce le face să se distingă unul de altul este că cel care a făcut reportajul desenat s-a dus în acel loc ca să descopere un bolovan. Cel care a făcut crochiul s-a dus să îl deseneze.

Povestește-mi puțin despre experiența Art Encounters 2017.

Am ajuns în Timișoara imediat după teribila furtună care a făcut, din nefericire, victime și a lăsat orașul fără iluminare stradală, în mai multe zone. Prima preocupare a fost să găsesc o strategie de a pune cap la cap materialul vast pe care mi-l oferea bienala, cu multiplele ei locații și un program de pregătire care presupunea câte o nouă acțiune, de la o oră la alta. Știam că urmează să am experiența unui curier, așa că, first things first, mi-am făcut rost de o bicicletă. După care mi-am negociat sediul editorial, locul în care să mă opresc între două misiuni, în care să pun cap la cap materialul și să culeg noutăți despre program. Am primit un birou în același spațiu cu organizatorii, care m-au ajutat mult și cu care am avut o relație colegială, aproape de insider. Este un vis de al meu ca artiștii să fie incluși în mediul office (cu titlu foarte larg, însemnând orice loc unde se conduce o activitate, cum se spune, „lucrativă”), să fie activi în același loc cu majoritatea locuitorilor acestei planete. Apoi am trecut la a stabili cât timp voi petrece în fiecare spațiu (lăsând posibilitatea unor improvizații și schimbări de plan ), optând pentru a merge sau nu a merge undeva în funcție de intuiție, ceea ce a dus inevitabil la o experiență fragmentară. Aveam însă iluzia, datorită pedalării line a bicicletei, că parcurg un timp liniar, care se desfășura și foarte repede. Am trăit, timp de o săptămână, un high geografic, acela de a putea fi oriunde, numai să vreau. Cât privește materialul în sine, acesta a fost modelat de alegerea mea inițială de a sosi cu aproximativ două săptămâni înainte de deschidere, pentru a urmări munca tehnicienilor și organizarea internă, care oferă un spectacol operatic în sine. O lume „în mic” unde poți urmări lumea „în mare”. Cu interelaționările, ierarhiile, cooperările, problemele, ritualurile, absurditățile și soluționările ei. Tehnicienii sunt, în general, o specie foarte generoasă, în ciuda defectelor cu care sunt asimilați în cultura muncii, în special în România. Ei au un spirit upbeat, cum sunt cei care lucrează pe salvare. Ei sunt cei care își lasă, până la urmă, amprenta energetică pe structurile proiectate de alții. A petrece timp cu ei, înainte sosirii artiștilor, duce la conturarea unei dulci complicități. Am văzut așadar cum s-a finalizat scenografia bienalei, cum s-au adus și panotat lucrările. După care au venit artiștii, ceea ce a însemnat o altfel de relaționare. Până la Art Encounters, cu una sau două excepții, dacă am făcut reportaje desenate despre artă, le-am făcut în mediul teatrului. Actorii, prin natura meseriei lor, sunt obișnuiți să fie priviți și este, în general, este o plăcere să îi privești, dacă nu fiind aceasta câteodată poate prea ușor. Cu artiștii vizuali este adevărata provocare, mulți dintre ei neîmpăcându-se prea bine cu a face public un proces nefinalizat, fie ea și o panotare, așezându-și toate cărțile pe produsul final. A fost nevoie de diplomație și flexibilitate, am avut însă și relaționări fără ocolișuri, cu artiști ca Pusha Petrov, Sorin Vreme, Dan Beudean, George Crângașu. Cum îmi place mai mult însă, să fie îmi fie greu sau ușor?

Prinsă în această lume (bulă) a bienalei, mi-ar fi fost ușor să uit de lumea de afară, dacă nu aș fi zărit, într-o zi când ieșeam de la Muzeul Transporturilor (una din locații),

preatrista figură a unei femei:

Un reality check legat de starea de spirit a României.
În ce privește modul în care am prezentat ceea ce am cules, am optat pentru două experiențe diferite. O dată, să arăt, pentru prima oară (mă gândisem mai de demult la aceasta și așteptam ocazia), partea de laborator a muncii mele. Atunci când ies pe teren notez expeditiv ceea ce observ, urmând ulterior, în „redacție”, să pun cap la cap materialul, desenând din memorie, încercând multiple variante. La Halele Timco, unde am primit un perete cu un mare „x“ de metal de-a curmezișul, am organizat într-un fel de grafic toate aceste variante preliminare, fixându-le cu magneți pe barele de metal. În spate, pe perete, am scris în dreptul fiecărui desen motivul pentru care le-am respins din reportajul final. Am numit instalația „Desene refuzate (și de ce)“. Reportajul propriu-zis l-am prezentat în seara de preview, cu public, sub forma unei lecturi cinematice. Am editat reportajul și ca un album digital, care a fost prezentat, pe restul duratei bienalei, pe un monitor.

Per ansamblu, a fost o experiență bogată și apreciez curajul Dianei Marincu, curatoare a bienalei împreună cu Ami Barak de a aduce în prim plan o practică ca a mea, alternativă și imprevizibilă.

Care consideri că au fost cele mai importante proiecte ale tale de până acum și de ce?

Nu știu dacă e să gândesc în termeni de „important“ dar pot spune că am proiecte care m-au satisfăcut mai mult ca altele, ca întindere, dificultate și diversitate. Printre acestea sunt „Notele vizuale ale unui non-turist în Londra“ în colaborare cu Central Saint Martins, reportajul întins pe două luni realizat în Porto care a inclus o colaborare cu Fundația Santander, reportajul despre Festivalul internațional de literatură Berlin 2016 (care a fost inclus ca performance în festival) și, deja menționat, reportajul pentru Art Encounters.

Cum te poziționezi ca artist în raport cu scena de artă berlineză? Dar în raport cu cea românească?

Arta contemporană pare a fi un efort de a reconsidera și recontextualiza vechi forme de expresie, chiar și în new media, unde tehnica poate fi nouă dar demersul este puternic influențat de ce s-a acumulat până acum. Din acest punct de vedere, indiferent la ce comunitate artistică m-aș raporta, fie ea în Berlin sau în România, fac parte din acest efort. Pe de altă parte aș putea să spun că sunt un „lonely wolf“, încercând să fac totul în termenii mei, nu fără să fiu comunicativă și foarte curioasă de demersurile și particularitățile celorlalți. Un lonely wolf care vizitează satul. Și care speră să construiască unul nou.

De unde a venit ideea acestui artist-run space – The Fact Finder? Care este legătura dintre The Fact Finder și art practice-ul tău?

Ideea vine din practica mea. Căutam un context, un spațiu fizic, în care să comunic rezultatele cercetărilor mele, un fel de „birou“ și loc de întâlnire. De aici a mai fost doar un pas către a oferi și altor artiști cu practici apropiate un context care să le pună în valoare specificul. Știam ce nu doresc: un studio izolat, în care să mă închid. Așa că am căutat, în Berlin, un spațiu cu ieșire direct în stradă, nu la interiorul unora din acele Hof-uri ale orașului. Într-o primă căutare, nu am găsit ce îmi doream, după care am plecat într-o călătorie in Italia, peste vară. Acolo, într-una din zile, după ce urcasem și coborâsem de nenumărate ori pantele Genovei, mi-a trecut prin cap să mă uit peste anunțurile cu spații pentru artă, împrospătate în acea zi. M-am oprit peste anunțul unui spațiu aflat pe Kurfürstenstraße, colț cu Potsdamer Straße, într-o activă zonă de galerii. De unde credeam că e vorba de încă o resursă imposibil de obținut, mai ales de la o așa distanță, m-am decis să telefonez (fără să am garanția că cineva îmi va răspunde, în Berlin existând oameni care sunt reluctanți la a răspunde la telefon, chiar și atunci când își fac public numărul în cadrul unui anunț). Mi s-a răspuns și, în câteva săptămâni, am obținut spațiul. Am obținut dreptul de a plăti o chirie (surâs intern). Luna august am petrecut-o amenajând interiorul așa cum mi-am dorit. Am construit o nișă în perete, prevăzută cu sertare de arhivă, care să servească, în viitoarele expoziții, unei meta-comentariu al proceselor artistice prezentate. Am deschis în septembrie 2017, în timpul Berlin Art Week, cu o expoziție de grup în care am adus artiști nou întâlniți și alții cu care mai lucrasem.

Cum se contextualizează The Fact Finder pe scena de artă atât de complexă a Berlin-ului?

The Fact Finder este unul din spațiile tinere care se conturează pe scena Berlineză prin faptul că are un concept curatorial foarte precis definit, fiind o platformă pentru artiști care pornesc, în practica lor, de la cercetări de teren, experiențe directe și pun un preț mare pe modalitatea în care își comunică descoperirile. Cercetare de teren/ jurnalism imersiv/ flâneur-ism / tehnici de arhivare / călătorii/ empatizare și narare sunt câteva dintre procesele pe care le considerăm misiuni fact finding.

Cum se echilibrează activitatea ta artistică cu cea de coordonare a acestui spațiu de artă contemporană?

Specificul practicii mele, același cu al spațiului, fac ca acestea să meargă mână în mână. Aproape că nu este o graniță între munca propriu-zisă de creație și cea de coordonare a spațiului, ambele presupun muncă de teren, atenție, empatie, improvizație.

Cu ce fel de artiști ești interesată să colaborezi?

Orice artist care are un excelent simț al observației și este un foarte bun povestitor.

Ce expoziții au avut loc la The Fact Finder până acum?

Am avut o expoziție de deschidere cu artiști pe care i-am cunoscut recent și alții cu care mai colaborasem și în alte contexte (Anne Metzen/Standard Euro, Matthias Beckmann, Karine Bonneval, Alina Andrei, Sibylle Hofter), la care am contribuit și eu și care a fost o expunere a mai multe modalități de a face „fact finding“. A urmat apoi o expoziția „Have you seen my newest one?“ ( George Roșu și Theodor Schmidt), cu accente biografice și expoziția „Bridgescratching“ a duo-ului Kg Augenstern (Wolfgang Meyer, Christiane Prehn), descriind, pe cale audio, o sinuoasă călătorie cu vaporul pe râurile Europei.

În cea mai recentă expoziție, prezentată în timpul Gallery Weekend, am adus două proiecte de film (spun proiecte datorită complexității procesului de realizare și a intenției autorilor de a depăși mediul filmului printr-o abordare interdisciplinară). Unul dintre acestea este „Expression of hands“, un eseu cinematic de Harun Farocki detaliind prezența mâinilor în cinema, o pagină din lexiconul cinematic la care acesta a lucrat o viață. O particularitate a spațiului nostru este de a arăta, în detaliu, și procesul de concepere și transformare a unei lucrări, pentru care am construit o nișă specială în perete, cu sertare și compartimente de arhivă. În nișă am expus, printre altele, un voluminos dosar de corespondență între Harun Farocki și toți cei care au contribuit la film, note, schițe și idei.

Celălat proiect „Touch me not”, de Adina Pintilie, câștigător al Ursului de Aur 2018 (din care noi am prezentat un fragment înaintea lansării filmului în cinematografe care va avea loc, probabil, acest an) este o încercare de redefinire a intimității, un film de ficțiune împrumutând (foarte distant) din tehnicile documentare, redefinite și ele aici. Acest film este o primă parte a unui proiect multiplatformă (film/instalație video/performance/website) ce va putea fi urmărit, în curând, în mai multe centre de artă din Europa.

Am avut cu această expoziție, mai mult de 300 de vizitatori în cele trei zile ale Gallery Weekend care este, în general, o perioadă de mobilizare în masă în lumea artei, care arată foarte clar cum este nevoie de un consens pentru a crea o realitate: un centru artistic, o școală, un mare artist.

În următoarea expoziție (pe care o vom face într-o altă perioadă de consens, Berlin Art Week 2018) voi monta câteva din instalațiile/scenografiile mele făcute din desene decupate, un joc cu personaje descoperite pe străzile orașului, cu titlul de „Un-seen people”.

Care este miza acestui artist-run space și cum îl vizualizezi în viitorul apropiat?

Miza este de a facilita dialogul între artiști cu practici similare. Îmi doresc să fie cunoscut drept un generos context în care aceste practici se pot desfășura.

Dacă ar fi să îți sintetizezi activitatea într-un singur cuvânt, care ar fi acela?

Comunicare.

Puteți urmări un reportaj desenat de Alex Bodea pentru bienala Art Encounters 2017.