Anul trecut pe 21 septembrie, am fost bucuroasă să o susțin pe artista Kristin Wenzel în procesul de producție a expoziției The Near and the Elsewhere de la bazinul de înot Dinamo din București. Alegerea spațiului a fost reprezentativă pentru interesul lui Kristin față de infrastructurile sociale urbane și pentru angajamentul ei artistic cu sfera publică. Conceptualizată ca o intervenție site-specific și site-sensitive, expoziția a inclus o lansare de carte și un DJ set de Borusiade (Miruna Boruzescu).

Kristin Wenzel este artistă și în prezent trăiește și locuiește între București și Gotha. A studiat sculptura la Academia de Arte din Düsseldorf, unde a absolvit cursurile de masterat în 2013. Practica ei multidisciplinară implică instalații la scară largă, sculpturi și intervenții în spațiul public, deseori create sub forma unori medii sociale site-specific și site-sensitive. Noțiunea de transformare, fie ea conceptuală sau materială, impregnează întreaga ei practică și conectează trecutul cu prezentul prin procese de colecționare și reinterpretare. Borusiade s-a lansat ca DJ în 2002, fiind una dintre puținele DJ femei pe scena emergentă și alternativă bucureșteană de clubbing. Influențatx de o educație în muzică clasică și de licența în regie de film, fascinatx de sunetele electronice raw, Borusiade a combinat aceste universuri în construcția DJ set-urilor și din 2005 în producția lor muzicală.

Cinci lucrări de sticlă nou comisionate au fost plasate pe terasa piscinei. Ornate cu nisip și realizate din sticlă de mare, colectată de artistă la Marea Baltică, lucrările oglindesc relația artistei cu apa și preocuparea ei de lungă durată cu tema arhitecturii și memoriei. Publicația lansată în timpul evenimentului documentează o instalație de mari dimensiuni, concepută sub același titlu și expusă în 2020 la Galeria Suprainfinit.

Mai târziu în toamnă, eu și Kristin am reflectat împreună asupra proiectului, discutând atât despre ambiția lui Kristin de a lua distanță față de separarea dintre artă și cotidian, cât și despre înțelegerea ei a expozițiilor ca spații ce pot susține experiențele comune și o comunicare deschisă. Interviul acesta reprezintă o conversație prietenească, un mod de a gândi împreună despre spațiul public, artă și formatul expozițional. De la mersul pe jos ca practică psihogeografică, la înțelegerea expozițiilor ca întâlniri vii și activatori de memorie, invităm cititoarele și cititorii să reflecte alături de noi asupra rolului practicilor artistice și curatoriale în contexte și comunități urbane.

Arhivarea arhitecturii în degradare din București prin colecționarea unor ornamente stucco căzute, sub umbrela (Re)Collection, este un proiect artistic pe care îl ai în derulare încă din 2019. Îmi poți povesti mai multe despre cum a început și cum l-ai extins prin intervenția de la bazinul Dinamo?

(Re)Collection este probabil prima lucrare pe care am făcut-o după ce m-am mutat în București în 2017. Am găsit primul ornament căzut în aprilie 2018 pe Strada Batiștei din întâmplare – ieșisem pur și simplu la o plimbare. Plimbatul prin oraș era o activitate zilnică pentru mine, la momentul respectiv. În fiecare zi, mergeam într-o zonă diferită a orașului, fără un scop anume. În una dintre plimbările respective, am găsit un ornament arhitectural căzut de pe o clădire și am decis să-l iau cu mine acasă. Atunci, mi-am zis ah, ce cadou frumos din partea Bucureștiului! S-a simțit de parcă orașul și cu mine comunicam, cumva. Așa a început procesul și, mai apoi, desigur, am început să fiu mult mai atentă la ornamentația arhitecturală căzută de pe clădiri. Am început să descopăr fragmente peste tot. Așa se întâmplă – dacă te concentrezi pe ceva, desigur, dintr-o dată, este peste tot.

Pentru intervenția de la bazinul Dinamo, am returnat cinci ornamente din această colecție în sticlă de mare, pe care am colectat-o în 2020 în timpul unei rezidențe la Nida Art Colony în Lituania. Când a început pandemia eram acolo și obiceiul meu zilnic era să merg la plimbări, mai ales pe plajă. La început, în timpul plimbărilor, căutam chihlimbar, fiindcă acesta se găsește pe malurile Mării Baltice. La un moment dat am hotărât să caut sticlă de mare, pentru că părea mai promițător. Pentru intervenția de la Dinamo, mi-a venit ideea să folosesc această sticlă pe post de material. Pentru mine, avea sens să conectez aceste două locuri și colecții.

Găsesc foarte interesantă povestea originilor celor cinci ornamente și felul în care mersul pe jos a fost implicat ca o practică de cercetare artistică în stadii diferite ale procesului (de la oraș la mare). Mersul reiese ca o modalitate de a avea experiența unui spațiu, dar și de a-l studia prin prisma unei perspective cotidiene, mai degrabă decât prin tehnici cartografice.

Da, sunt foarte interesată de psihogeografie, o practică ce se concentrează asupra explorării în mod particular a mediului urban și fără o rută specifică. Termenul de psihogeografie a fost creat de situaționiști, în contextul parizian din anii 1950. În psihogeografie, accentul cade asupra emoțiilor și relațiilor personale cu spațiul. Eu privesc mersul drept practică artistică, mai ales când mersul este în mod conștient integrat într-un proces și este practicat fără un traseu prestabilit. Așa am descoperit ornamentele, prin această abordare intuitivă de a mă plimba primprejur, fără o destinație, alegându-mi traseul doar în funcție de ce mă impresionează pe moment.

Un alt aspect important al practicii tale cu privire la mediul urban este felul în care lucrezi deseori cu off-spaces în instalațiile tale, cum ar fi chioșcuri și florării dezafectate, și acum piscina publică. Îmi poți spune mai multe despre cum explorezi aceste elemente arhitecturale ale spațiului urban?

Cred că atenția pe care o am, pe de-o parte, față de structurile arhitecturale dezafectate, iar, pe de alta, față de spații publice care nu se află într-o conexiune directă cu lumea artei, provine din aceeași curiozitate. Dacă ești interesată de arhitectură și plimbări, să descoperi locuri, cred că începi să te întrebi unde ai vrea să fii descoperită ca artistă. Mereu mi-a plăcut ideea că poți vedea artă în spațiul public pur și simplu, fără să ai, de exemplu, un interes explicit față de artă sau fără să îți propui să vezi o expoziție. E plăcut să descoperi ceva neașteptat.

În București, sunt multe structuri arhitecturale ce se află între folosiri, spații mici care sunt goale. Găsesc aceste aspecte drept contrastante contextului din Düsseldorf, de exemplu, unde am studiat și locuit înainte. Într-un oraș ca Düsseldorf, totul se simte foarte așezat și finalizat, într-un fel. Bucureștiul se transformă și modifică tot timpul. Are legătură și cu posibilitatea de a te simți împuternicit să modelezi chiar tu un oraș. Este un motiv pentru care îmi face plăcere să lucrez în contextul Bucureștiului. Desigur, mă întreb mult de ce fac artă, ce îmi aduce mie și ce ar putea aduce societății. Intervenind în spațiul public, simt că pot să fac ceva ce e valoros nu numai pentru mine, ci și pentru alții.

La bazinul Dinamo, am vrut să creez un eveniment în care oamenii să aibă timpul necesar de a interacționa cu spațiul, să observe mai degrabă decât să se angajeze într-o activitate precum înotul. O expoziție nu e numai despre ce arăți în materie de lucrări de artă, dar și despre cum le arăți și unde. Intervenția de la Dinamo a reprezentat un mod de a declara tot spațiul drept expoziție și de a invita publicul să stea cu el și să îl observe.

Contribuția adusă de Borusiade a fost ceva ce a încurajat vizitatoarele și vizitatorii să observe spațiul. Ascultând selecția lor muzicală a transformat cu adevărat toată atmosfera și s-a simțit foarte personal.

Când am conceput evenimentul, era clar pentru mine că ar trebui să includă un aspect muzical pentru a putea construi un spațiu în care mintea să poată cutreiera în diferite direcții. Muzica încurajează oamenii să se poarte diferit față de cum ar acționa într-o expoziție. Colaborarea cu Borusiade a fost foarte entuziasmantă. Le-am spus la un moment dat că mi-aș dori să se poată auzi. Felul în care sunetul traversa de pe terasă jos spre piscină a fost chiar magic.

E interesant cum ai conceptualizat The Near and the Elsewhere ca deopotrivă o expoziție, o intervenție și un eveniment. De la început, asta m-a făcut să mă gândesc la formatul de expoziție într-un fel critic. Chestionează rolul unei expoziții și cum relaționezi cu spațiul într-un context expozițional. Dacă o expoziție e un eveniment, atunci devine ceva viu, o întâlnire dintre mai multe entități și practici, înțelegând nu numai arta ci și curatoriatul ca ceva ce merge mai departe de o practică instituțională.

Să concepi o expoziție ca ceva viu, urmând formularea ta, e ceva foarte important pentru mine. Anumite persoane s-au simțit un pic pierdute când au ajuns la Dinamo, pentru că nu înțelegeau unde era expoziția și nicio bucată de hârtie nu o explica. Sculpturile erau aliniate de-a lungul terasei piscinei, și trebuia să te plimbi un pic pentru a le descoperi, dar și pentru a descoperi spațiul în sine. Câțiva oameni mi-au spus că s-au simțit inconfortabil inițial în contextul de la piscină, dar mai apoi mi-au spus că a fost incredibil când muzica a început și au abandonat ideile preconcepute despre ce e o expoziție și cum trebuie să te comporți în una. Când renunți la ele, se întâmplă ceva. O petrecere sau un eveniment social pot și ele să fie artă.

În acest context, cred că e important să menționez și prima expoziție pe care am prezentat-o sub titlul The Near and the Elsewhere la galeria Suprainfinit în 2020. Pentru acea expoziție, am revocat amintirea piscinei unde am învățat să înot în copilărie, în RDG. A fost prima dată când am pus în practică ceva la care mă gândeam de mai mulți ani – că instalația în sine, sculptura în sine e tot spațiul de expoziție. Voiam să rup acest tip de delimitări: acesta e spațiul, aceasta e instalația, e ceva instalat pe pereți. Să renunț la împărțirea dintre artă, spațiu și cum te miști prin el. Mi-am imaginat o instalație care acoperă tot spațiul de galerie, și odată ce intri în galerie, ești parte din ea. Am schimbat felul în care intrai în galerie construind o platformă înaltă. Vizitatoarea trebuia să urce și apoi să coboare în piscină, cu tot spațiul de galerie devenind bazinul unei piscine. Piesa centrală a instalației a fost o fântână cu apă, iar dispersate în jurul instalației erau diverse obiecte de ceramică ce făceau referire la colecția mea de ornamente căzute.

Parte din expoziție, am invitat-o pe artista și compozitoarea Simina Oprescu să țină un concert mic și intim în instalație. Piesa ei muzicală a explorat sunetele apei, folosind field recordings cu sunete de sub apă și apă stropită. A fost ultima intervenție pusă în practică în timpul expoziției, înainte să plec la rezidența Nida Art Colony, menționată anterior, iar câteva zile mai târziu am intrat în lockdown total din cauza pandemiei de Covid-19.

Regret tare că nu am văzut expoziția ta de la Suprainfinit din 2020! Evenimentul de la Dinamo a construit pe baza acesteia într-un mod așa fascinant. De data aceasta, o piscină „reală”, fără să ai acces în ea, așa cum aveai în expoziția de la Suprainfinit, fiecare iterație producând restricții spațiale diferite asupra formatului de expoziție. Dar evenimentul de la Dinamo a făcut referire la expoziția de la Suprainfinit și în mod direct, prin lansarea noii tale cărți de artist.

Pentru mine, evenimentul de la Dinamo a fost ca încheierea unui ciclu. Cartea de artist, design-ul fiind realizat în colaborare cu Alin Cincă, detaliază instalația de la Galeria Suprainfinit din 2020. Include și un text scris de Cristina Vasilescu despre practica mea artistică și cum relaționează cu arhitectura. Coperta arată un basorelief de Milița Petrașcu de la intrarea unui bloc de apartamente modernist al cărui arhitect a fost Marcel Iancu. Blocul se află în proximitatea galeriei. O replică a aceluiași basorelief a fost parte și din expoziția de la Suprainfinit, iar zona în care se află ambele spații are o semnificație emoțională foarte importantă pentru mine. La fel și Bazinul Dinamo și împrejurimile acestuia. Am descoperit piscina cu un grup de prieteni când m-am mutat în București și mi-am petrecut verile din 2018 și 2019 acolo. E un loc special și din punct de vedere arhitectural, dintr-o perioadă mai târzie a modernismului arhitectural din București decât basorelieful Miliței Petrașcu. Bazinul a fost construit în 1963 și nu a fost niciodată renovat. Tot complexul sportiv de la Dinamo era conectat la noul cartier din zonă, planificat urbanistic să dispună de o infrastructură socială și culturală solidă pentru locuitori (incluzând un parc, școli, și cinematografe).

Concepută ca o piscină olimpică, dispune și de o tribună unde oamenii pot sta și urmări competițiile și, în contextul evenimentului, tribuna a devenit un spațiu de reflecție și percepție senzorială. Când intrai în expoziția din 2020, puteai să iei un loc pe marginea piscinei, adică pe marginile instalației. În timpul vernisajului, spațiul era foarte aglomerat. Faptul că aveai oportunitatea să iei loc în instalație a însemnat că oamenii au petrecut mai mult timp în expoziție, vorbind unii cu ceilalți. În general, la vernisaje comunicarea tinde să se petreacă în afara spațiului de expoziție (de obicei, la o țigară).

Proiectul îmi reiese ca adresând amintiri individuale și colective, de la piscina din copilărie, la expoziția de la Suprainfinit și cartierul galeriei, de la Bazinul Dinamo la plimbările de pe plajă la Marea Baltică. Cum raportezi memoria la spațiu și la mediul construit în practica ta artistică?

Da, revocarea unor amintiri este și motivul pentru care am numit proiectul The Near and the Elsewhere. Tot ce ai menționat e deja în titlu. Amintirile sunt confuze. Ele sunt aproape de noi pentru că sunt pline cu povești din viețile noastre personale, dar ele se situează și altundeva, într-un loc intangibil–mai ales atunci când te muți dintr-un context în altul. Amintirile sunt deseori conectate cu anumite locuri și momente în timp. În contextul evenimentelor istorice din 1989 și proceselor de transformare care încă persistă în urma lor, aceste amintiri și sentimente ale oamenilor, mai ales ale celor din est, au fost deseori tratate superficial. Multe clădiri și locuri care aveau însemnătate pentru multe generații au fost demolate, dispărând în liniște. Ce se întâmplă cu amintirile atunci când acele locuri nu mai există? Mă gândesc de ceva timp să încep o cercetare și un proiect de expoziție despre amintiri care au devenit fără loc. Piscina din orașul meu natal, unde am învățat să înot când eram mică, a fost demolată în 2013. Proiectul The Near the Elsewhere, cu formatele și modurile lui de expresie multiple, a fost și o modalitate de a adresa această pierdere. Pierderea e parte din viețile tuturor, fie că e vorba de lucruri mici pierdute pe drum, un loc care nu mai există, sau cineva drag. Și deseori trebuie să facem față acestor lucruri singuri. Ca artist, văd ca pe un privilegiu oportunitatea de a transforma acele pierderi în imagini, de a le găsi reprezentări vizuale, de a vorbi despre ele–de a le transforma într-o sculptură, instalație sau carte.