Baia de aur era un lux legendar, vulgar în cadrul unui stat socialist. „În acest stat al supravegherii care era România, soții Ceaușescu se prezentau publicului în haine simple, muncitorești, însă în spatele acestei fațade se ascundea kitschul opulent de care cuplul dictator se bucura în locuința privată”, scrie Anton Roland Laub în prologul cărții sale foto Last Christmas (of Ceaușescu). Vedem apoi o imagine a băii: mozaicurile aurite de pe cada de baie, mânerul de duș și suportul de prosoape din aur, plus gresia cu model floral și scaunul în stil franțuzesc. Banal, lipsit de gust și o adevărată risipă, material de telenovelă proastă.

La treizeci de ani după evenimentele dramatice ale Crăciunului anului 1989, fotograful Anton Roland Laub, ce activează în Berlin, a vizitat spațiile evenimentelor și le-a fotografiat: vila personală a soților Ceaușescu din București, monstruoasa Casă a Poporului, pentru care cartiere întregi fuseseră dărâmate și a cărei inaugurare dictatorul nu a apucat-o, baza militară din Târgoviște – vechiul centru al Munteniei unde, la data de 25 decembrie 1989, cuplul dictator a fost rapid judecat: „Procesul a durat 55 de minute, verdictul 1 minut și 44 de secunde iar execuția mai puțin de 10 minute”, scrie artistul în cartea sa.

Imaginile execuției, difuzate la televizor, intersecția dintre Crăciun și violență au șocat lumea acum 31 de ani. Ca toți ceilalți români, Laub, atunci adolescent, stătea în fața televizorului, așteptând difuzarea imaginilor. Acest lucru se tot amâna, casetele trebuind editate. O mică ironie face ca regizorul care a editat filmarea să fie același regizor care, cu ani în urmă, realizase filme grandioase glorificând istoria românească pentru studiourile de stat.

În cadrul unui interviu luat în Berlin, Anton Roland Laub ne spune că sentimentele sale ambivalente i-au rămas în memorie: „Când am văzut execuția la TV pentru prima dată, m-am simțit, desigur, ușurat. Însă imaginile m-au tulburat”, povestește acesta. „M-a și durut: doi bătrâni firavi împușcați așa, pur și simplu”. Curatoarea Frizzi Krella amintește de faptul că Herta Müller, laureata Nobel româno-germană care, persecutată de regim, avea toate motivele să își dorească moartea dictatorului, a afirmat la radio, pe Deutschlandfunk, că a plâns amar când a văzut imaginile execuției. Laub își aduce aminte că imediat după eveniment s-a discutat aprins dacă difuzarea imaginilor a fost sau nu justificată.

La treizeci de ani distanță, evenimentele din 1989 rămân nerezolvate. „Revoluția furată” încă nu a fost rezolvată juridic. Cine se face vinovat pentru cele peste o mie de morți în urma bătăilor din stradă, multe petrecându-se după execuția cuplului dictator? „Morții anului 1989 formează trauma colectivă a României postcomuniste”, afirmă Lotte Laub în eseul său din carte. În 2019, o rezoluție EU cerea României să se împace cu trecutul. Anton Roland Laub știe din experiență că tema aceasta nu este neapărat abordată cu interes în România. De aceea este atât de important pentru el ca seria de fotografii sa să fie expusă acolo. Momentan aceasta se află expusă la Institutul Cultural Român din Berlin și, datorită măsurilor anti-Corona, poate fi văzută doar cu programare.

Ce facem azi, treizeci de ani mai târziu, cu aceste imagini și amintiri? Aceasta este întrebarea abordată în carte. Laub lucrează cu imagini de arhivă, ultimul discurs al lui Ceaușescu, mulțimea ce protesta și cuplul dictator în fața tribunalului militar, suprapunând peste fotografii un efect de zgomot, „purici”, la care te puteai uita ore în șir în anii optzeci – erau doar două ore de televizor pe atunci, în principal pentru a-i expune pe soții Ceaușescu. Artistul le contrastează cu imagini ale rămășițelor materiale: luxul grotesc al vilei Ceaușescu, blănurile Elenei Ceaușescu în dulap, seiful deschis, cinemaul privat sau mobila Ludovic al XVI-lea din salon și camera de studiu. Apoi sunt camerele sărăcăcioase ale bazei militare din Târgoviște: două paturi de campanie metalice lipite unul de celălalt, boluri metalice aflate pe masă și două scaune – împinse într-un colț, în spatele unor mese – de pe care cuplul și-a primit verdictul. Al treilea fir narativ este mașina de scris Olympia a tatălui artistului, de pe care acesta trebuia anual să transmită mostre de scris la miliție. Laub o plasează în fața unui ecran verde, scriind, cu ajutorul acesteia, „Alo”, acel alo strigat de Ceaușescu de cincisprezece ori în microfon pe 21 decembrie 1989, în timpul ultimului discurs de la balconul clădirii Comitetului Central – mulțimea încetase să reacționeze, iar dictatorul a fugit cu elicopterul o zi mai târziu.

Acest demers pare abstract, ca o reconstituire, având acea răceală conceptuală întâlnită în reconstituirile unor crime scenes de către artistul german Thomas Demand, acesta recreând, de pildă, sediul Stasi din Berlin-Hohenschönhausen, ascunzătoarea subterană a lui Saddam Hussein sau Biroul Oval din Washington din hârtie și carton, apoi fotografiindu-le. Anton Roland Laub face fotografiile la locație, utilizând însă intenționat unghiuri înclinate, decupaje și linii în picaj; tot ce e cert se năruie. Fotografiile sale sunt conceptuale, operând cu referințe pop, glamour cu aur fals și distorsiuni de imagine; în același timp banale și încărcate, precum un studiu despre ce se poate și nu se poate citi într-o imagine, ce ne poate aceasta revela, cum ne poate înșela. Laub este interesat și de un anumit aspect de cultură pop: o stranie coincidență istorică – faptul că Târgoviște, în care și-a petrecut Ceaușescu ultimele clipe, este și locul în care miticul Vlad Țepeș, alias Dracula, ridicase o „pădure de țepe” încoronate cu capete de turci și alți dușmani – același Vlad pe care Ceaușescu a încercat să-l reabiliteze printr-un film monumental lansat în 1979. Vampirism, cruzime, mituri naționale și traume – istoria se repetă, se reîntoarce asupra sa și se înnoadă.

Observăm acest lucru cu precădere în convergența Crăciunului cu revoluția. Laub deja a abordat tema religiei, prin lucrarea Mobile Churches, prin care acesta urmărește traseele parcurse de bisericile ce au trebuit mutate pentru „sistematizarea” Bucureștiului; acestea au fost ridicate și mutate pe șine în spatele blocurilor. Laub a fotografiat șapte biserici bucureștene ce fuseseră mutate în spatele unor clădiri socialiste, precum niște obiecte alienate sau niște citate postmoderne. Cu ce scop acest proces complicat, această salvare a unor spații religioase de către un stat ateu? Pentru Anton Roland Laub, aceasta este o întrebare deschisă, la fel ca cea a execuției soților Ceaușescu tocmai în ziua de Crăciun: „A fost absurd: de dimineață, la micul dejun, am văzut prima slujbă de Crăciun – până atunci slujbele nu aveau voie să fie televizate. Iar la cină cadavrele, filmarea împușcării cuplului dictator”.

Acest text a fost inițial publicat în limba germană, Alle Gewissheiten geraten ins Wanken. Prin amabilitatea ziarului Märkische Oderzeitung.

Traducere în limba română de Rareș Grozea