Spre sfârșitul lui 2020, în contextul în care mare parte din instituțiile culturale se închideau temporar la nivel mondial pentru a doua oară în decursul aceluiași an, galeria SUPRAINFINIT anunța deschiderea expoziției de grup Despre ritornele și spații liminale în București. Profitând de invitația de a expune din nou într-un cadru instituțional, după luni de limitări și evenimente anulate, mai mulți artiști din portofoliul galeriei, precum și alții invitați, locali și internaționali, și-au găsit refugiu în spațiul din Strada Mântuleasa 22 – Alina Feneș Crasovschi, Apparatus 22, Candice Lin, Jala Wahid, Jimmy Robert, Justin Mortimer, Marius Bercea, Peleș Empire, Simion Cernica, Umar Rashid (Frohawk Two Feathers) și Vlad Nancă.

Planificată din februarie 2020 de Cristina Vasilescu, directoarea artistică a galeriei SUPRAINFINIT, expoziția se învârte în jurul ideii de liminalitate. Termenul e împrumutat din antropologie și, la început, se referea la ritualurile de tranziție din comunități umane atașate unor evenimente precum moarte sau naștere. Un spațiu liminal e unul confuz, de tranziție: e o graniță reală sau imaginară. Acest tip de spațiu poate fi personal sau colectiv; în Despre ritornele și spații liminale, se referă la situația noastră limită și haotică de pandemie, la conflicte politice transnaționale sau transcomunitare, la construirea unui context de renegociere a relației cu „natura”, cu istorii coloniale uitate, sau pur și simplu la momente de răscruce în istorii personale (nu mai puțin politice decât celelalte).

În ceea ce urmează, propunem două trasee prin galerie și două moduri de a vedea expoziția, care însă nu se exclud una pe alta: ne intersectăm în fața vitrinei SUPRAINFINIT, la lucrarea Formula for the big picture (2020), de Marius Bercea. Primul traseu pornește de la nivelul global, colectiv și transnațional, coborând, prin cel de-al doilea, la cel individual și personal.

Traversând granițe discursive

Am rezonat foarte tare cu mesajele social-politice pe care le-am găsit în expoziție și m-au ținut în priză pe tot parcursul vizitei la galerie. Despre ritornele și spații liminale reușește să pună în dialog contexte geografice, istorice și politice diferite fără să recurgă la clișee cosmopolite necritice. Traseul meu începe în (aproximativ) centrul spațiului cu un ansamblu de trei lucrări din jesmonite ale artistei londoneze de origine kurdă Jala Wahid.

 Agățate asimetric pe peretele din spatele camerei principale a galeriei, Nothing Left To Proceed You II (2020), Lying in Your Stream, Breathless Epiphany (2020) și My Heart Inflamed, Burns wild, Beats fast, This love will last (2020) creează un peisaj vibrant cromatic folosindu-se de simboluri kurde, plasate într-un spin-off diasporic. Cultura și ritualul sunt privite ca edificatoare pentru construcția identității naționale – unei „comunități imaginate”, ca să folosesc termenul politologului Benedict Anderson[1]– în contextul lipsei unui stat. Soarele[2], care se regăsește și pe steagul kurd, reprezintă ciclicitatea vieții prin naștere, celebrare, moarte, doliu. Aici, însă, el se vede doar pe jumătate. Deasupra lui stă amuleta Nazar, cu gene lungi și o privire feminină (female gaze) ocrotitoare.

Jala Wahid – lucrări produse în 2020, prin amabilitatea artistului și a galeriei Sophie Tappeiner, Viena. Foto: Sebastian Apostol / Polysemic studio

Rotindu-te la 90 de grade spre dreapta, dai cu ochii de o altă serie de ritualuri „naționale”, care, de data asta, constitutie mitologia colonială olandeză. Dark, haotică și satirică, pictura-bandă-desenată a artistului Umar Rashid (aka Frohawk Two Feathers), Sub Specie Aeternitatis. A philosophy of Dutch colonialism (2020), spune o poveste non-lineară și rizomatică a imperialismului de secol șaptișpe. Figuri istorice precum Spinoza și Erasmus din Rotterdam sunt acompaniate de referințe din cultura pop contemporană.

La stânga și la dreapta Sub Specie Aeternitatis, dimensiunile (anti)ecologice și medicale, dar și de rasă și de gen, ale discursurilor coloniale sunt preluate de practica interdisciplinară și profund teoretică a artistei Candice Lin. Cele două desene în grafit și cerneală fac parte dintr-un proiect artistic mai larg, realizat de Lin în cadrul unei rezidențe la 18th Street Art Centre din LA, un spațiu dedicat artei angajate social. Cele două lucrări de la SUPRAINFINIT se numesc Sycorax’s Collection (Herbarium) (2011) și Principles of Wastage in Wet Nursing (2009). Numele Sycorax din titlul primei lucrări vine de la vrăjitoarea Shakespeariană din Furtuna, pe care Shakespeare o descria ca fiind „o sclavă sălbatică și deformată”. Inspirată de critica feministă a Silviei Federici, Candice Lin investighează reprezentările „monstruoase”  ale femeilor de culoare în imaginarul alb și colonial, marginalizate de cunoașterea medicală și științifică vestică. Apropriind stilul botanist de reprezentare a naturii pentru a-l critica, Lin vrea să ne reamintească cum cunoașterea despre plante a avut un rol foarte important în rezistența istorică anti-colonială, anti-sclavie și anti-misogină.

Candice Lin – Sycorax’s Collection (Herbarium), 2011, 34 x 38 cm, prin amabilitatea artistului si Francois Ghebaly, Los Angeles. Foto: Sebastian Apostol / Polysemic studio

Vizavi de a doua lucrare a lui Candice Lin, se află printul aphrodite 1 al dubletului artistic german Peleș Empire. Pornind de la tapiseria cu Cleopatra care se află la Castelul Peleș, artistele continuă tema reprezentărilor feminine, suprapunând imaginea reginei egiptene cu cea a zeiței Afrodita. Peleș Empire au fost fascinate de colecția castelului, dar nu în sensul patrimoniului bogat, ci de faptul că acolo se regăsesc numai copii ale unor lucrări originale; sau copii ale copiilor. Pe când statele coloniale și imperiale, ca Olanda lui Umar Rashid, „beneficiau” direct de obiecte de artă găsite de arheologi, sau furate din expediții de pe alte continente, lipsa unor lucrări originale scoate în evidență natura periferică a spațiului est-european și, în același timp, idealizarea și fetișizarea centrului colonial.

(Interludiu)

Ne întâlnim în fața galeriei, unde în spațiul din vitrină ne așteaptă două lucrări făcute special pentru expoziție de artistul Marius Bercea, două lightbox-uri cu decupaje din fotografii din California, care se adaugă peste pictura figurativă cașerată pe lemn. Ansamblul Formula for the big picture (2020) funcționează ca o antireclamă, care nu ajută la setarea unor așteptări clare despre conținutul din interior al expoziției. Ne aduce aminte și de istoria spațiului de pe Mântuleasa 22, care, înainte de SUPRAINFINIT, adăpostise cel puțin două alimentare. Aflăm de la Cristina că a început să folosească spațiul de vitrină acum cinci-șase expoziții, comentând la adresa galeriilor neoliberale de artă londoneze din spații mici și înghesuite, unde se monetizează fiecare metru pătrat.

Marius Bercea – Formula for the big picture, 2020, două cutii luminoase, 190 x 160 x 10cm; dimensiuni variate. Prin amabilitatea artistului și a galeriei Suprainfinit. Foto: Sebastian Apostol / Polysemic studio

Instalațiile sunt însoțite de un cactus viu, în contrast cu natura moartă din lucrarea în ulei și acrilice a lui Justin Mortimer, Hoax 26 (2017). Tematica naturii dezrădăcinate, lăsată să moară în spații creative/comerciale din cauza pandemiei, a căpătat proeminență în ultimul timp și facem ușor legătura cu coperta Artforum mai/iunie 2020. „Spațiul liminal” dobândește semnificație și pentru Simion Cernica, artist român stabilit în LA. Vandalizarea pânzei din lucrarea Untitled (B04 Criminal Banality) coincide cu redescoperirea picturii ca tehnică, într-o perioadă încărcată de schimbări la nivel personal.

Escapism 1:1

În această traiectorie pe care o propun, m-a interesat explorarea legăturilor care se pot trasa între diferite gesturi de reprezentare a omului (figură umană și corp) și felul în care acestea repun în discuție dimensiunea curatorială a expoziției Despre ritornele și spații liminale.

La intrarea în expoziție, mă măsor reciproc cu o siluetă rotativă extrasă din planurile de arhitectură modernistă de secol 20, readusă la viață prin mărire la scara 1:1, dar nu interacționăm. Recontextualizat în climatul galeriei, reconvertit în a treia dimensiune, avatarul e materializat în fier sudat, păstrând raportul cu gestul minim de reprezentare într-o singură linie din desenul original. Corpul lipsit de trăsături fiziologice, păr, gen, rasă, simțuri, emoții și opinii nu e nici bătrân, nici tânăr. Bântuie ca o fantomă colțul camerei cu pereți albi.

Vlad Nanca – Rotating Silhouette, 2018, 60 x 60 x 200 cm. Prin amabilitatea artistului și a galeriei Suprainfinit. Foto: Sebastian Apostol / Polysemic studio

Astfel de observații structurează în mare măsură capitolul Designing a ghost, despre prezența absentă a personajelor protoumane/postumane din imaginile fotorealiste generate prin randare, din textul Are we human? Notes on an archaeology of design (2016), scris de arhitecții și teoreticienii Beatriz Colomina și Mark Wigley. Depășit de propria modernitate, umanul rămâne suspendat într-o stare de amețeală produsă de mișcarea de rotație, care îi orientează receptarea cadrului ca fiind străin. Rotating Silhouette (2020) este semnătura lui Vlad Nancă, artist român care trăiește și lucrează în București. În prima participare a galeriei SUPRAINFINIT de la ARCOMadrid în 2020, lucrarea a atras atenția juriului de la târgul de artă contemporană, expoziția solo a artistului fiind premiată pentru cel mai frumos booth (stand) în secțiunea dedicată galeriilor emergente

Din locul în care mă aflu, detectez și alte prezențe umane (dezumanizate) în spațiu și mă îndrept pe diagonală către instalația masivă de la fereastră. De data asta, fac eu o mișcare de rotație în jurul corpurilor fără capete, dar cu trei picioare. Îmi revine imediat în memorie un cadru văzut recent cu David Lynch așezat într-un scaun, oferind cugetarea meteo pentru ziua de vineri, 28 august 2020: „Ce vremuri minunate să fii în viață dacă îți place teatrul absurdului”[3]. Semi-ascuns într-o încăpere care vrea să semene cu un buncăr secret (scăldat în lumină naturală), D. Lynch și-a reluat anul trecut activitatea de meteorolog amator începută la mijlocul anilor 2000 în același birou din veșnic însoritul LA.

Revin la „frământările chintesențiale” articulate de grupul de futurologi români (eșuați)[4], pentru că merită analizate mai atent. 2020 a fost anul introspecției și al multiplelor evadări din cotidian pentru colectivul transdisciplinar de artă Apparatus 22, manifestat prin reîntoarcerea în SUPRAINFINIT, un spațiu afectiv, univers utopic imaginat și construit în urmă cu cinci ani de membrii actuali, Erika și Dragoș Olea și Maria Farcaș.

Instalația TRINITY, TRIANGLE, THREESOME/ no.2 (2020) continuă o lucrare mai veche și, deși ar putea lăsa impresia unor demersuri paralele, lucrurile nu sunt atât de polarizate. Din unghiul meu, siluetele-trepied funcționează ca niște proteze care susțin conținutul (carnea), camuflat în straturi noi de piele naturală încropite din jachete vintage reciclate. Apparatus 22 explorează reprezentări radicale ale corpului uman pus în legătură directă cu o serie de constrângeri care țin de pretențiile (absurde) ale timpurilor noastre. Instalația mă proiectează într-o realitate comună care ne apropie de un viitor până nu demult abia speculat.

Apparatus 22 – TRINITY, TRIANGLE, THREESOME/ no.2. Prin amabilitatea artiștilor și a galeriei Suprainfinit. Foto: Sebastian Apostol / Polysemic studio

Navighez pentru câteva momente între prezent și viitor și mă agăț de pictura Alinei Feneș Crasovschi, Apusul soarelui (2020),  expusă pe peretele opus, o lucrare care pe mine m-a preocupat în mod constant de când am văzut expoziția. Artista locuiește și lucrează în satul Petru Vodă. Mă frapează pictura pe hârtie milimetrică și coexistența mutuală între silueta depersonalizată, mărită la scară umană, și vecinătățile sale. Mă opresc în fața personajului dezumanizat, suspendat în atemporal, și studiez proporțiile corporale. Mi se pare că, deși izolat, e lăsat să comunice cu un context mai larg. Provincializarea nu înseamnă irelevanță din punct de vedere artistic, dimpotrivă, există în această pictură o interogare foarte acută. Prezența umană nu mă solicită, așa că hotărăsc să rămânem împreună o vreme. Peisajul cu munți funcționează ca un fototapet de dormitor pentru cineva care își trăiește acum viața în orașe mari, îmi dă o stare de liniște și mă pune în postura de contemplator. Simt o familiaritate care face experiența foarte intensă. Îmi prind brațele de linia imaginară care taie imaginea oblic și las greutatea corpului să atârne. Mi-am propus să iau distanță de tot ce am trăit în ultimele luni. Vreau să văd unde mă situez, care-mi sunt granițele.

Alina Fenes Crasovschi – Apusul soarelui, 2020. Prin amabilitatea artistei și a galeriei Suprainfinit. Foto: Sebastian Apostol / Polysemic studio

În completarea acestor observații, reflectând la 2020 ca la un an (pentru mulți) pierdut din viață, mă întreb în ce măsură prezența neangajată a acestor personaje fictive indică și un sentiment de criză încercat la nivel personal și colectiv în contextul sanitar actual, în care ni se cere să dăm noi sensuri timpului și spațiului privat.

Din camera din spate, artistul Jimmy Robert îmi vorbește de la distanță despre invizibilitatea corpului. Foarte simplă în mișcări, documentația video a performance-ului, A clean line that starts from the shoulder (2016), îmi prelungește și accentuează reflecțiile cu privire la reprezentarea corpului și observ la începutul înregistrării o trimitere la colajul Untitled (Agon) (2015) din camera principală. Mă apropii de colaj ca să descifrez narativa stratificată. Mă atrage plasticitatea foii și îmi place destul de mult faptul că hârtia nu e dreaptă. Lucrarea reia titlul primei reprezentații de balet în New York cu un bărbat afro-american din anii ‘60. Imaginile suprapuse, în schimb, sunt ale unor bărbați congolezi, desenați de Idel Ianchelevici, care a emigrat în Bruxelles în 1928.

Expoziția Despre ritornele și spații liminale mai poate fi văzută până pe 20 februarie 2021. Agenda SUPRAINFINIT poate fi consultată pe site-ul galeriei suprainfinit.com în format triptic – past, present, future. Până la o notificare oficială ulterioară, viitorul rămâne doar o pagină albă în care ghicim promisiunea că va urma și altceva.

[1] În: Anderson, B. R. O. 1. (1991). Imagined communities: Reflections on the origin and spread of nationalism (Rev. and extended ed.). Verso Books. London/New York.

[2] Motivul soarelui se regăsește și în alte lucrări de-ale Jalei Wahid. Vezi expoziția Newroz (2019). Recenzie: Hastings, T. (2019). ‘Newroz’: Artist Jala Wahid’s Poetic Celebration of Kurdish New Year.  Frieze Magazine.

[3] “What a great time to be alive if you love the theatre of the absurd”, David Lynch în Weather Report 8/28/2020.

[4] Apparatus 22 se consideră un colectiv de visători, cercetătoti, activiști poetici și futurologi (eșuați).