Încep acest text cu menţiunea că scurtul meu excurs în muzica underground românească nu se vrea a fi, nici pe departe, o teoretizare a ceea ce înseamnă “underground”. În această zona gri e imposibil, poate chiar interzis, să pui etichete ca pe produsele de raft. Cei despre care voi scrie nu sunt produse şi nici nu fac “muzică de radio”, pe şabloane şi folosind reţete. Ei scapă din genurile în care am încerca să-i încadrăm, au influențe din multe zone şi practică o muzică de nişă, cu un public de multe ori auto-educat sau, oricum, care apreciază zonele de conflueţă stilistică.

Voi începe cu Pavilionul 32, punkiști hardcore cu sute de concerte la activ din 2004 până acum şi cu 13 discuri editate pe diferite suporturi. Ei sunt din Timişoara şi au fost etichetaţi de multe ori ca fiind trupa cu cel mai violent mesaj politic şi social de pe scena românească. Ei întreţin critica anarhopunk prin, citez “Ocupat de clădiri pentru a creea centre sociale / squatting, mișcarea Food Not Bombs, demonstrații cu miile împotriva transporturilor nucleare, eliberarea animalelor, sprijinirea prizonierilor politici, mega-demonstraţii”, totul fiind susţnut de o atitudine împotriva violenței politice, corporaţiilor, discriminării și consumismului. Muzica lor are un pronunţat mesaj politic şi social și instigă la auto-organizare (tipică mișcărilor anarhiste de orice fel) şi la do it yourself, de la fanzine-uri la haine. Numele trupei se inspiră din numele unui pavilion al unui spital de boli mintale, rezervat celor violenți sau complet neintegrați social şi la fel e şi in Pavilionul 32: “La 32, ca la nebuni… intră cine vrea – scapă cine (nu (mai)) poate”. Pavilionul 32 poate fi ascultat, de altfel, pe Soundcloud dar cea mai buna introducere a trupei este, evident, live.

Al doilea proiect care mi se pare interesant şi demn de menţionat este Valerinne. Ei se ocupă de un post-rock/shoegaze exclusiv instrumental şi dark, având la bază o chitară (cu ditamai lanţul de efecte procesate pe lămpi), un bas şi tobe. Pînă acum au lansat două discuri înregistrate live la Next Dog Studio, urmînd ca în februarie să-l editeze pe cel de-al treilea, care va conține şi sunete produse de un sintetizator. Valerinne există din 2012 şi sunt ilustraţi şi vizual, formaţia mergând foarte mult pe improvizaţie şi concept, mai mult decât pe structura melodică de tip clasic. Piesele lor sunt atmosferice și trebuie ascultate pe sisteme de sunet care să prindă cât mai bine întreaga plajă de frecvențe cu care cei trei se joacă, variind de la scurte sunete sintetice până la drone sau noise introvertit. Cel care a pornit Valerinne, Alexandru Daş, este la bază grafician şi are și un proiect solo, cu nu mai puțin de 13 release-uri, apropiate ca sunet de tot ce inseamnă dark ambient: Modern Ghosts On The Road.

Environments este un alt trio, de data aceasta într-o formulă instrumentală diferită: Ştefan Panea (chitară, sintetizator și altele), Alex Ghiţă (tobe) și Marius Costache, care vine cu tot felul de zgomote si atmosfere procesate sintetic, unele dintre ele avându-și sursa în field-recording. Desi s-ar părea că ei provin, ca și Valerinne, din zona post-rock, lucrurile stau un pic altfel. Environments merg mai mult pe ideea de stare și de ambianță sonoră, uneori abrazivă, alteori visătoare dar, oricum, conducând la introspecție. Ştefan Panea este cel care vine, de obicei, cu primele idei, pe care le dezvoltă ulterior în studio alături de zgomote şi percuție. Ştefan nu are niciun fel de pregătire clasică în a folosi chitara, totul fiind învăţat și improvizat în casă de-a lungul timpului. E de ascultat şi proiectul lui solo, în care peisajele distorsionate și ambianțele texturate sunt de cele mai multe ori lipsite de vreo formă de ritm tradițional. Unul dintre discuri, „Circuit Drones”, e realizat folosind sunete produse de un mixer, fără vreun fel de input, totul modulat prin pedale de efecte.

Ne apropiem astfel de zona electronică din undergroundul românesc, cu Somnoroase Păsărele. Alter ego-ul lui Gili Mocanu (artist plastic) are până acum peste 28 de conturi de soundcloud (ILER, de exemplu) fiind extrem de productiv în ceea ce ține de sunet sintetic. Post-industrial și dadaist ca abordare, artistul se joacă pe partituri inventate și/sau improvizate, totul fiind electronic ca sunet și nealterat. Dintr-unele piese nu lipsește nici măcar ritmul, sincopat și nu tocmai de dans, dar invitând la călătorii cerebrale. El nu se ferește nici de zonele întunecate, dar cu umor și cu o abordare suprarealistă, cu metode avangardiste. Cel mai bine este descris de Octav Avramescu într-o prezentare a discului său de debut, editat pe casetă de cehii de la Baba Vanga: „De jur împrejur, dune muzicale pentru Fata Morgana, Yeti în telescaun, Sisif îl impinge pe Prometeu cu decapotabilă, Gili face ‘patafizică tehnoulipo’ pentru gimnastica astrelor de pe boltă și alte didascalii macrotonale care rămân de demonstrat.”

Suferind de ADHD cultural, Bogdan Marcu este cel mai de seamă reprezentant al zonei de mash-up pentru care nu contează nici sursele nici paternitatea sample-urilor. Fiind vorba de folosirea intensivă a citatelor sonore şi de un re-re-remix continuu, îmi permit să mă autocitez dintr-un text scris despre el: „Bazându-se ca surse de sampling pe orice i se pare relevant dintr-un unghi subiectiv, și bun să fie reciclat cât mai repede, muzica lui Bogdan Marcu e supraturată, ca o cursă de montagne-russe în care nu prea ai timp să te pregătești pentru curba următoare. Totul se desfășoară la o viteză ce amintește uneori de breakcore, happy hardcore sau hard-techno. Fără ca vreunul din beat-urile folosite să fie tributare în vreun fel genurilor clasicizate, şi fără ca rezultatul final să fie doar un megamix infuzat cu multă adrenalină. În imaginaţia lui Bogdan Marcu nu rezistă niciun element în forma sa inițială. Totul este trecut printr-un laborator în care mutaţile suferite de sample-uri sunt atât de puternice, încît de multe ori nici autorii nu-și recunosc creațiile. O adevărată manifestare a diseminării, cu rădăcini de regasit atât în inceputurile avangardei, cât și în estetici contemporane.” Mai multe de ascultat pe Soundcloud și de văzut pe site-ul lui Bogdan.

Ultimul şi totodată cel mai ciudat și atipic din scena românească este greu de găsit live, ci mai degrabă în galerii de artă și performance-uri exclusiviste: Dyslex. El face parte din grupul kinema_ikon, unde se ocupă de diferite zgomote şi instalaţii, având și un MySpace cu două discuri auto-produse. Orice ai avea înregistrat, însa, cu experimentele sonore ale lui Dyslex, experiența e irelevantă: trebuie să îl vezi live. S-a apucat de muzică prin 2001, cântând într-o trupă de metal, dupa care într-un proiect (NOXE) de IDM foarte glitch, care a fost editat pe CD într-un singur exemplar. Sonoritățile lui Dyslex sunt extrem de atipice și greu de încadrat chiar și în noise, el folosind ca surse de sunet orice i se pare interesant într-un context, de la micro la macro: „de la bataile inimii, viermuiala larvelor de muscă, mișcările unei balerine acvatice într-un bazin de înot, sunetul produs de gândaci de bucătărie pe/în diverse medii, furtuni înregistrate cu microfoane de contact puse pe geamuri, microfonii controlate, scrijelitul vopselei de pe sticlă cu un cui conectat la un microfon de contact, vibrațiile unui cablu care ancorează un ponton etc”.

Evident că scena românească underground include mulți alți artiști, unii specializați pe performance-uri, alții pe sub-genuri de muzică electronică sau „post-something”, colecționari de scule sau mixtape-iști de casă. Cei descriși mai sus mi se par cei mai cerebrali și mai „gri” ca stiluri/concepte muzicale abordate. Sunt de urmărit cu orice ocazie. Aștept comentarii dacă am uitat ceva.

Acest eseu face parte din schimbul dintre Revista ARTA online și Berlin Art Link. Redactorii Cristina Bogdan și Alison Hugill au comisionat câte 3 teste fiecare, pe teme relevante scenei artistice ale ambelor orașe. În această serie, contribuitorii noștri explorează natura socio-politică a picturii, muzicii și performance-ului, cât și spațiile DIY/underground din Berlin și București. Toate textele sunt publicate în ambele reviste și sunt disponibile în limba engleză și română.