Instalațiile, lucrările video, performance-urile Marinei Albu reprezintă / prezintă gânduri, trăiri generate de experiențe personale, dar și generice care tulbură privitorul prin familiaritatea lor. După întâlnirile cu lucrările ei, reconsideri o serie de sentimente, de comportamente pe care le considerai rușinoase, specifice sferei private, intimității. Marina Albu se angajează, uneori, în nararea existenței biologice a omului, în demascarea vulnerabilităților, a trucurilor la care aceasta apelează pentru a se conforma canoanelor sociale, îl dezgolește de falsitate, îl supune unei radiografii sincere.

În 2012 la Spațiul Platforma de la MNAC-Anexa te angajai într-o acțiune de a relua „un moment din istoria spectaculoasă locală”, un performance faimos al lui Alexandru Antik realizat în 1986. Cât de permisivă a fost această apropriere și reactare a acțiunii „Visul n-a pierit”? Cât de „asemănătoare cu lucrarea lui Antik ” a fost?

Pentru mine nu a fost cu adevărat un re-enacment, ci a reprezentat mai multe lucruri, poate vreo trei lucruri. O dată am vrut să văd cum m-aș simți eu în pielea lui, în poziția lui. Poate și de asta m-a intrigat să intru mai mult în zona asta, să cercetez, să văd ce se întâmpla în aria aceasta performance art. Am făcut-o și pentru mine să văd cum mă simt eu în cușca aia, cum mă simt eu dezbrăcată, cum mă simt eu văzută frontal de toată lumea, singură. Mai făcusem înainte un performance în care am fost goală, dar era împreună cu cineva și atunci nu m-am simțit atât de vulnerabilă. Mai ales că era în acțiune, erau niște ciocniri, un fel de ritual care se făcea în 1600 -1700, undeva în nu știu ce castele. Era pe acțiune, pe lovit, pe ciocnit, nu puteai fi atent la ce se întâmplă cu relația tu – public, pentru că simțeai durere, simțeai interacțiunea cu celălalt, simțeai lumina, întunericul pe tine, pe corp. Nu știu… era mult prea mult senzorial ca să poți fi atent la publicul care era ceva mai departe.

Pe când, la încercarea aceasta de re-enacment a lui Antik, a fost foarte diferit, chiar m-am simțit expusă, vulnerabilă. Chiar m-am simțit total deschisă față de orice privire, gând și, bine știm că la cum e societatea din ziua de azi nu se întâmplă lucruri foarte grave, mai ales când ești într-un context, într-un muzeu, într-o galerie, sală de teatru. Probabil că dacă eram pe stradă nu era același lucru, acolo încă se întâmplă lucruri animalice. Dar într-un context sigur, într-un spațiu care are convenții, acolo este altceva, dar tot e mai mult decât nu știu… a fi împreună cu niște oameni alături. Când ești tu într-o parte și mulți în cealaltă parte, pe același nivel și fără haine pe tine, încercând să spui niște lucruri, să încerci împreună cu ei să înțelegi cu ei niște lucruri care îți sunt necunoscute, cumva e o atmosferă foarte nesigură, tu ești confuz, că nu știi exact despre ce vorbești, despre ce s-a întâmplat mai demult.

Cât de mult a contat ce s-a întâmplat mai demult? Cât de mult a contat formatul acțiunii lui Antik în performance-ul tău?

Cred că a fost mai mult un pretext. Pe de altă parte, am făcut performance-ul, poate am spus mai devreme, și ca să încerc să înțeleg. De asta am creat și scenografia aproximativ similară, halatul, pensula, policioara, niște obiecte mai aveam asemănătoare cu cele ale lui Antik, cum făcuse și el, dedublându-se. M-a intrigat să fac asta pentru că m-a marcat, mi s-a părut un eveniment important. Nu știu să explic de ce… Poate și toată povestea aceasta cu întreruperea acțiunii, poate pentru că era și spre acționismul vienez, care la noi nu prea s-a întâmplat. N-am auzit eu… Din ce am văzut în acțiuni au fost mai cuminți, mai spre relația cu natura. Cumva am încercat să înțeleg psihologia lui, dar m-a marcat pentru că a fost ceva între violență și nevoie de libertate, neînțelegerea lui legată de lumea de atunci. La mine era neînțelegerea mea legată de lumea de atunci, dar și neînțelegerea mea față de multe lucruri legate de lumea de acum. M-am regăsit parțial în el, dar nu în agresivitatea pe care o are el. De aceea la mine am adus prăjituri, în loc de obiecte cu sânge, savarine cu partea aceea roșie, nu avea nicio legătură simbolică sau poate era invers simbolică. Mă intrigă și ideea de sacrificiu, dar nu am apucat să o diger foarte bine.

În cadrul expoziției Până una-alta, suntem vulnerabili și nu e nimic rușinos în asta ofereai un spațiu de întâlnire, în primăvară la ODD în cadrul proiectului În privat invitai oamenii să se alăture la povești, la un ceai, la o cafea și chiar să rămână peste noapte în spațiul galeriei pentru a dormi alături de ceilalți. Toate acestea îmi par încercări de a revitaliza procesele de interrelaționare și de comunicare. Cu ce scop au fost însă înzestrate de tine?

Pentru mine cumva de cum am ajuns să fiu cât de cât prezentă în zona artei m-a frapat puțin tipul de interacțiune dintre artiști – public – curatori. Mi se pare că totul este pe repede înainte, ca un fast food, stai câteva minute treci la altcineva. Vezi multe lucrări, n-ai tmp să stai, cumva poate e o oglindă și a lumii în care trăim. Pe de altă parte, mi se pare ciudat că de exemplu cunosc niște personaje de 10 ani și nu am avut timp să stau jumătate de oră. Cumva s-au întâmplat lucrurile de așa natură încât întotdeauna au existat doar câteva minute de interacțiune. Mi se pare că de multe ori evenimentele (fie vernisaje sau conferințe) cam așa sunt, foarte scurte, sunt multe persoane în același loc, în același timp. E cumva și lăcomia noastră intrinsecă să ajungem la cât mai mulți, că e și X, Y, Z, și vrei să ajungi la fiecare. Pe când atunci când creezi un cadru mai larg, cum a fost campingul acesta peste noapte, fiind câțiva oameni care vin pe rând, cineva vine cinci ore, cineva trei ore, mai sunt unii care rămân de la început până la sfârșit, se creează un spațiu intim. Poți simți o apropiere mai reală, mai firească. E ceva ce mi se pare că lipsește în societatea în care trăim. Când te duci la teatru sau la artificiile de anul nou totul este așa. Nu știu de ce…

Absența unei comunicări autentice și instalarea unui sentiment de alienare și de singurătate sunt idei care răzbat în câteva performance-uri, piese video. Anxietatea, ultratehnologizarea, hedonismul sau o combinație fatală dintre acestea le provoacă?

Cred că sunt foarte multe lucruri care formează împreună tipul acesta de trăire. Cumva de la arhitectura unui parc, unde ai băncile care sunt separate și-s puse într-un șir. Vine cineva, se așază pe o bancă ție nu-ți vine să te așezi lângă un necunoscut, așa tam-nesam. Dacă ești cu un prieten pe care-l știi de mult, te duci pe o bancă și nu mai vine altcineva lângă tine. Cumva este o separare și la nivel arhitectural. Sau pe stradă nu poți să te oprești nicăieri dacă mergi, mergi la un restaurant unde ai o masă și masa ta e masa ta. Mi se pare că nu există foarte mult loc de interacțiune. De aceea, am propus, la un moment dat, pentru un proiect de artă în spațiul public, un mic deal care să fie un loc de întâlnire. Pentru că un deal care nu are margini și locuri fixe unde să te așezi, cumva îți oferă posibilitatea să te muți câțiva centimetri mai aproape de cineva la un moment dat, pentru că nu are limite și granițe poți să te așezi de la început la jumătate de metru de cineva și să te apuci să vorbești.

Ce s-a întâmplat cu acest proiect?

A fost refuzat. Poate nu se potrivea cu tema respectivă. Nu știu, nu s-a întâmplat. Dar este ceva ce mi-ar plăcea să văd, să existe. Un deal al întâlnirilor.

Cum te raportezi la diviziunea spațiului în public – privat și a circumscrierii stricte a vieții noastre în acești parametri?

În ultimul timp, m-a deranjat că trebuie să consumi ca să fii în spațiul public cu oameni. În afară de parcuri, nu ai unde să mergi decât la terase, restaurante unde trebuie să consumi. Nu știu, mi se pare că lipsește ceva.

Dar și reacțiile noastre, stările, anumite lucruri pe care le dezvăluim dacă suntem acasă sau dacă suntem în alte locuri.

Am observat că pentru mine contează și cât de puternic sau slab e iluminat un loc. Dacă e iluminat mai puțin parcă te face să spui secrete. Dacă e mai întuneric parcă ești mai mult tu cu tine și mai puțin cu lumea din jur. Așa, când e un spațiu larg și plin de lume, de multe ori te gândești că poate să audă multă lume, să spun, să nu spun, mai bine nu spun.

Cui spui tu secretele tale Marina?

Eu spun tot așa cam oricui. Poate sunt unele lucruri care mi se par science fiction și atunci aleg foarte bine persoanele cu care pot să vorbesc ceva mai ciudat, dar lucrurile care sunt despre mine le vorbesc cam orice cu oricine.

Crezi că în momentul în care dezvăluim lucruri despre noi devenim mai puțini vulnerabili?

Cred că atunci când ești împăcat cu tine însuți poți să recunoști tot ce ești și nu ai nicio problemă cu asta. Într-adevăr, poate că dacă aș fi făcut tot felul de chestii ilegale, bizare, poate că ar fi fost mai ciudat, te ferești de poliție. Dar dacă se încadrează în limitele acceptate de lege, toate lucrurile pe care le faci și le gândești și dacă ești deschis cu tine însuți și ai putut să înțelegi de ce ai făcut, ce ai făcut sau măcar să accepți, cred că poți să faci asta. Dar este greu, pentru că știi că multă lume te va judeca, iar mulți oameni vor să aibă doar păreri bune din jur.

Iei în considerare în lucrările / performance-urile tale rolul transformator al artei?

Da, cred că da. Nu știu dacă doar arta în sine, adică atunci când merge cineva într-o expoziție și vede o pictură, o instalație, pe lângă artă și artiștii cu ceea ce fac și ceea ce comunică în jur, în viața lor. Nu doar ce se întâmplă în zonele delimitate: muzee, galerii, ci și în viața reală. Și sincer, nu numai artiștii, adică oricine poate schimba ceva în momentul în care spui niște lucruri sau arăți cu degetul și începem să ne punem cu toții mai multe întrebări. Atunci da, se pot schimba lucrurile. Da, cred că arta poate schimba lucruri, oamenii pot schimba.

Are performance-ul mai mult potențial decât celelalte medii?

Nu știu, e mai emoționant de multe ori, se pare. Dar nu neapărat, trebuie să existe deschidere în sufletul și în mintea persoanelor care sunt prezente acolo. Poți să fii într-un loc sau într-o baie de revelații, dar dacă tu vrei să te gândești la altceva, o să te gândești la altceva.