În micro-universul satului istoria este alcătuită din grădini, case și obiecte transmise din generație în generație. Obiectele dragi adăpostesc istorii și povești de familie. Istorii supuse dispariției atunci când nimeni nu rămâne să le păstreze. Toate sunt urme materiale și imateriale ale trecerii noastre prin lume. În mod natural se naște întrebarea: cum ne împotrivim uitării? Cum definim noțiunea de „acasă” într-un context social și economic dinamic, fluid, în continuă transformare?

Imaginează-ți că închizi ochii, iar pentru câteva momente ai putea vizualiza casa copilăriei tale. Care ar fi primele elemente care ar apărea în minte? Ai vedea poate ușa și scările de la intrare. O față de masă și farfurii cu feluri de mâncare. Poate ai vedea un acoperiș, sau poate un coridor. Oricare ar fi răspunsul, memoria casei în care fiecare am crescut rămâne aproape fizic imprimată în noi. Urmele pe care spațiul construit le lasă asupra memoriei sunt ceea ce antropologul Gaston Bachelard numește o poetică a spațiului locuit. ^[1]Expoziția Vremea Recoltei  a artistei Ioana Sisea și curatoriată de Anca Verona Mihuleț și Iris Ordean reprezintă un exercițiu de întoarcere către imaginea casei ca și construct mental. Reprezintă casa ca memorie- supusă degradării, schimbării și transformării.

Prezentată la Kunsthalle Bega începând de pe 2 septembrie 2022, expoziția este compusă din două părți: o instalație artistică și un scurt film documentar. Instalația se dezvăluie în straturi, fiind alcătuită din ziduri multicolore formate din zeci de mii de mărgele legate în șiraguri, fără un punct de început și unul de sfârșit. Instalația acoperă toată suprafața sălii, astfel încât, ca vizitator, devii parte din ea, o poți examina, atinge și privi îndeaproape. Lucrarea începe să capete valențe mai profunde în momentul când afli că ceea ce vezi este la propriu casa bunicilor artistei, casa copilăriei. Printr-un proces meticulos care s-a derulat pe o perioada de cinci ani, obiectele au fost astfel topite, traforate și tăiate în forma unor mărgele. Scaune, paturi, covoare, aparate electrocasnice, facturi, ziare, căni și pahare. Tacâmurile argintate pentru ocazii speciale, hainele de duminică. Toate au devenit una și aceeași printr-un proces aproape alchimic de conservare și reciclare. Cameră cu cameră, material cu material, obiect cu obiect.

„Voiam să păstrez casa fără a păstra casa.” spune artista într-un interviu acordat revistei Igloo. ^[2]

În această cheie de interpretare, lucrarea devine în sens propriu materializarea reverberației unui spațiu cândva locuit. Procesul de lucru în sine este astfel completat de memoria activităților domestice, din jurul casei, de la îngrijirea și curățarea spațiului până la obiceiurile  agricole care necesită muncă fizică susținută zi de zi. De altfel, titlul este o referință către tradiția prezentă în zonele din sud-estul Europei de a usca fructele și legumele toamna și a le agăța de zidurile casei sau de tavan. Asocierea dintre modul de reprezentare al instalației și activitățile agricole tradiționale este o trimitere către procesele care implică muncă fizică, atât în artă, cât și în viața zilnică.

Din punct de vedere socio-economic, casele abandonate nu mai au o utilitate imediată, iar ele sfârșesc prin a se degrada până la distrugere, sau prin a fi vândute. Generațiile trecute, ale bunicilor și străbunicilor, se raportau la casele lor precum o sursă a identității personale și un context de istorie trăită împreună. În momentul în care locul devine marfă tranzacționabilă pe piața imobiliară, acesta își pierde din sensul său existențial, precum punctează Sarah Robinson în cartea Nesting: Body, Dwelling, Mind. Sarah Robinson oferă un studiu asupra multiplelor feluri prin care mediul nostru construit ne formează în mod egal în felul în care noi îl formăm. Autoarea descrie cum căutarea încă existentă a idealului „acasă” este puternic influențată de statutul casei ca marfă și consecința libertății de-localizării:

„Ceea ce credem despre relațiile noastre și despre noi înșine este faptul că totul este înlocuibil… dislocați de țesutul comunității, oamenii sunt forțați în mod curent să pornească de la tabula rasa.”^[3]

Instalația devine astfel, conștient sau inconștient, un simptom al acestui fenomen. De altfel, aspectul autobiografic si punctul declanșator al demersului artistei este casa dintr-un sat de lângă Giurgiu lăsată moștenire odată cu moartea bunicilor ei. Obiectele au devenit bunuri perisabile și în consecință golite de valoare odată separate de contextul locuirii și vieții în sat. Lucrarea le smulge astfel din circuitul vânzare-cumpărare predestinat oricărui obiect.

Interesant de observat este faptul că în aceeași perioadă în care Vremea Recoltei a avut loc, o altă expoziție prezentată la Timișoara la META Spațiu a artistei Andreea Medar s-a concentrat asupra tematicii spațiului casei copilăriei. Solarium. The forever garden, curatoriat de Mălina Ionescu, pornește tot de la un fir autobiografic: casa de la sat a bunicilor artistei și grădina care a rămas abandonată odată cu moartea bunicului ei. Expoziția se diferențiază puternic însă de Vremea Recoltei prin modul de reprezentare al spațiului casei, precum și prin discursul pe care îl propune. Solarium. The forever garden prezintă casa copilăriei într-un univers distopic futurist, în care materialele naturale organice sunt înlocuite de plastic și silicon. Artista a recreat casa precum o seră în care plante de silicon fluorescent se nasc și cresc. O instalație imersivă, care ocupă întreaga sală expozițională.

Expoziția integrează referințe la practica grădinăritului și abundă de un imaginar vegetal. Grădinăritul este în acest caz înțeles prin prisma tradiției pe care bunicul artistei a practicat-o din generație în generație, precum și ca pe o metaforă pentru legătura dintre generații și păstrarea rădăcinilor. De asemenea modul în care artista a cusut manual sera din fire de plastic preluate de la foliile de solar este o referință directă către practica femeilor din spațiul rural de a-și țese manual vestimentația, precum și alte obiecte domestice. Expoziția vorbește  despre nevoia păstrării în prezent a practicilor și obiceiurilor pe cale de dispariție (precum grădinăritul sau cusutul) și despre importanța de a-ți cunoaște propria istorie de familie pentru a te putea construi din punct de vedere identitar.

Ambele expoziții pornesc așadar de la căutarea trecutului și relația fundamentală dintre sine și casa copilăriei, însă reprezintă două moduri distincte de a înțelege această relație. În mod natural, se naște întrebarea: oare recuperarea artistică a spațiului domestic originar este un simptom al recuperării relației dintre sine și mediul înconjurător, relație dematerializată tot mai mult în era digitală? Este oare un semnal de alarmă către faptul că lumea trecutului dispare, iar noile generații simt nevoia de a umple golul pe care trecutul îl lasă în urmă prin a crea un liant imaginar între generații?

Contrariile care co-există în momentul prezent la nivel identitar continuă să fie reflectate pe deoparte în căutarea unui „acasă” atemporal și libertatea de mișcare dintr-un colț al lumii, și, pe de altă parte, de infinitele posibilități de a alege ceea ce vrei să devii.

Revenind la Vremea Recoltei, experiența emoțională pe care o ai ca privitor în urma explorării instalației este completată de filmul documentar în care este prezentată casa așa cum i-a fost încredințată Ioanei de către bunici. Fără să conțină un fir narativ, cadrele îți prezintă o lume domestică despre care știi că nu mai are corespondent în realitate. Camera de filmat pătrunde în fiecare încăpere, unde fiecare obiect se arată așa cum era inițial: cuverturile cu flori de pe pat, fețele de masă, dulapurile din bucătărie, televizorul cu mileu alb, goblenuri înrămate pe perete, șifonierul cu stickere cu Avril Lavigne și filmul Titanic lipite pe uși.

Simple obiecte de decor interior desemnează, din perspectiva memoriei personale, straturi de sentimente, gânduri și comportamente adânc înrădăcinate. Privești casa și simți că privești un loc familiar, un loc care ar putea fi al tău. Recunoști fragmente ale unei culturi materiale familiare și îți recunoști astfel și o parte din trecutul tău.

Prin discursul pe care îl propune, Vremea Recoltei nu este un demers nostalgic asupra casei înțelese precum un paradis pierdut. Reprezintă deconstrucția unei imagini idealizate asupra trecutului personal și propune moduri posibile de a înțelege statutul unui obiect de la bun comercial care se demodează odată cu timpul, la memorie care are puterea de a reverbera.  Este un demers care răspunde întrebării: „cum ne putem împotrivi uitării?”

^[1] Gaston Bachelard, The poetics of space, edit. Beacon Press Books, Boston, 1994

^[2] https://www.igloo.ro/harvest-time-sau-conservarea-prin-distrugere-interviu-cu-artista-ioana-sisea/

^[3] Sarah Robinson, Nesting: Body, Dwelling, Mind, edit. William Scout Publishers, 2011