De treci codrii de aramă, dinspre Dristor spre Matei Ambrozie, cu tramvaiele 23 sau 27, și cobori la piața (agroalimentară) Râmnic, exact înainte de Voluntarilor, încă de pe frumosul peron alb-șobolan al stației, ți se lărgește în față perspectiva imediat confundabilă cu altele o mie a bulevardului Liviu Rebreanu, cel care-l leagă pe Camil Ressu de Câmpia Libertății. Imediat pe dreapta, după ce lași în spate rândurile de blocuri posthrușcioviste ce își pasc liniștite și molcome dimineața, începe Parcul Titan. Iar parcul Titan începe cu un gard, de regulă cu gratii, dar pe Liviu Rebreanu are ceva în plus. Are panouri cu graffiti. Panourile cu graffiti sunt „expuse” temporar, cu scopul de a masca aspectul inestetic al macaralelor, buldozerelor și picamerelor ce pun la cale un nou centru rezidențial cu mall, însă care până la darea în folosință ar putea violenta văzul sensibil al comunității pietonale sau auzul delicat al urechilor trecătorilor din zonă. Intervențiile cu graffiti nu par a fi spontane, aplicate ca reacție artistică firească a comunității subculturale ce populează aria, ci mai degrabă opera acelor legal eagles contractați de firma de development.

Exact aceasta e funcția zidului construit de Primărie la Baia Mare, pe str. Horea, Bl. 46A și B, cu ajutorul unei firme de dezvoltare și a partenerilor nelipsiți ai acestora – graffiterii legal eagle. Sigur că verdictul „ghetoizare!” era cel mai la-ndemână, însă acesta, dincolo de faptul că pune în evidență preocuparea obsesivă a instanței care-l dă pentru dimensiunea sau, mă rog, originea etno-rasială a comunității locale, verdictul conferă în același timp gestului primăriei o funcție extrem de nobilă, transcendentală aproape, pe care gestul nu îl are pur și simplu sau nici măcar nu știe că ar putea exista. Se pare că autoritățile locale se confruntau de ceva vreme cu o rată a infracționalității destul de ridicată în rândul hoților români de buzunare, genți și alte bunuri ușoare grație accesului neîngrădit la drumul național, iar fondurile publice alocate pentru soluționarea acestei disfuncții sociale au fost canalizate astfel către preș, mătură și făraș. Sigur că o reformă asistențială ar fi fost mult mai costisitoare și fără garanții prompte privind aspectul (in)estetic al arhitecturii cartierului, în schimb zidul, știm de la developeri, este mult mai eficient, exact ca o formă speculativă de profit pasiv: investiții minime, mână de lucru puțină și ieftină, timp scurt de producție, profit maxim de scurtă și lungă durată la un loc. Metafora, de aceea, dacă e să existe una, nu este a ghetoului, ci a cutiei cu bulinuțe roz care vinde produsul nu mai bine, ci garantat. Îl vinde opiniei publice, comunității artistice, cât și altor forme de comisii care-ar catadicsi să ceară socoteala pe facturi după ce s-a tras zed-ul.

În ce mă privește, n-am să dau verdicte, întrucât acestea responsabilizează, ci am să lansez numai câteva direcții de discuție iresponsabile. Prima, evident, este cea de adineauri. Se pare că pentru autoritățile locale prioritatea nu a fost scăderea ratei infracționalității și creșterea nivelului de trai, ci aspectul. Dacă nu se vede, nu există. A doua, povestea artei comisionate. Artiștii emergenți, săracii, sunt vai de capul lor, într-un fel ei au reprodus și reînscenat pe partea cu DN a zidului exact ceea ce făceau dincolo până atunci concitadinii lor: încercau s-o scoată la capăt de azi pe mâine, iar primăria locală, să fim serioși, nu este nici primul, nici ultimul și nici măcar cel mai semnificativ comisionar public. Discuția ar trebui începută, poate, cu rechinii comisioanelor publice, mai exact cu campionul acestora – BOR. Curatorul ÎPS Daniel, la fel precum criticul de artă Cătălin Cherecheș, se deosebește prin merite remarcabile în acest domeniu, iar dacă nu-l sanctifică antum instituția pe care o conduce, sculptorii sau pictorii de sfinți, monumente și alte efuziuni votive o vor face cu siguranță. Însă chiar și așa stând lucrurile și trecând astfel la cea de-a treia direcție de discuție, poate n-ar strica să ne întrebăm asupra originii comisionului artistic. Ce e mai util pentru comunitatea în care activezi ca artist? O lucrare finanțată din bani publici, chiar dacă având o destinație falsă, de cutie cu bulinuțe roz, sau o lucrare din bani SRL, care să stea cuminte în sufrageria cu jacuzzi a vreunui office supraetajat? În primul caz, lucrarea stârnește discuții, precum cea de față, în ce de-al doilea – nu stârnește nimic, nici măcar indiferența.