Expoziția „Muscle B(r)each” de la galleria Suprainfinit e un fel de Wunderkammer californian all inclusive, în ciuda numărului relativ puțin de exponate: memorabilia tribut adusă mișcrării Light and Space și în general artei moderniste vest-americane din anii 60, relicvar pentru noile accesorii sportive prostetice de augmentare a funcțiilor corpului și a materialelor industriale ușor aderente la suprafața pielii, entuziasm infantil à la Silicon Valley și accesorii din subcultura surf. Și la nivel conceptual expoziția aduce împreună un cocktail de problematici care nu ocolesc noul hype postumanist in jurul dezbaterii corp-tehnologie-dezmembrare și estetica protezelor completată de noua (și predictibila) turnură afectivă.

Expoziția recheamă în memoria latentă Muscle Beach Venice, plaja vedetelor de talia lui Arnold Schwartzengger și a lui Hulk Hogan, care a dus la popularizarea culturii fizicului fit, body buildingului și esteticii Baywatch. Dacă numele nimeni altului decât T e r m i n a t o r tocmai a fost menționat, trebuie adăugat că expoziția nu ocolește neliniștile generate de astfel de specimene augumentate ale corpului uman imaginate ca asamblaje hibrido-androide laolaltă cu temerile tehno-colonialiste de dispariție a corpului prin autonomizarea tehnologiei.

Cromatica pastelată și metalizată împumutând parcă din surfer girls’ candy glam e foarte înșelătoare. De fapt impresia care mi s-a lipit de retină mai ceva ca o peliculă hidrotransferică e una de sală de antrenament cu design hi-tech, casă a unor fetișuri încă neclasificate și bântuită de neliniști tehno-colonialiste. Tema transformării accesoriilor sportive în fetișuri fashion nu ocoloește discursul expozițional care resemnifică la nivel estetic tehnica industrială a hidrotransferului și ulilizarea benzilor kinetice. Suprafețele lucioase inspirate din sculpturile supradimensionate ale lui John McCraken și suprafețele glazurate ale lui Wayne Thiebaud induc o percepție sensorial-senzuală a exponatelor care seduc prin glamorizare. Expoziția este împânzită de brațe umane libere de corp care amintesc de „meat pieces/Technological Reliquaries” ale lui Paul Thek, deși aici trebuie să treci de seducția aurala a extensiilor kinetice pentru a le privi critic.

Expoziția este suspendată între un idealism de silicon dot com pentru posibile extensii ale umanului și angoasă tentaculară marca Crash! pentru rezultatele mutante ale împreunării om-mașină. Ca spectator m-am trezit balansându-mă conceptual între entuziasm și panică, care dacă mi amintesc bine era ceva foarte aproape de definiția sublimului în sensul cel mai romantic al termenului. Tehno-sublim și tehno-colonialism reprezintă poate cel mai sintetizat temele constitutive ale expoziției. Textul de deschidere, dar și brațele feminine prezente în lucrări, direcționează receptarea expoziției înspre o estetică a prosteticului (Prosthesis Aesthetics), noul hype în discuția despre contactul dintre tehnologie și corp, mai ales pe fundalul noilor experimente cu protezele care reusesc de acum sa comunice cu muschii si nervii crorpului uman. Prosteticul, înțeles ca mijloc de extensie și refuncționalizare a unui organ lipsă, este locul de întâlnire, nu rareori tensionată între biologic și tehnologic. Pe de o parte, estetica protezelor și extensiilor umanului identifică prosteticului ca nimic altceva decât un nou fetiș, posibil rezultat al unei traume fizice sau psihice ca în romanul lui Ballard „Crash!” în care personajul dezvoltă o obsesie morbidă (symphorophilia) pentru împreunarea mebrelor dezmembrate ale omului și mașinii din timpul accidentelor. Ballard însuși vedea hibridizarea om-mașină ca fiind exemplul ultim de pornografie și voyeursim provenit din dezgust al sinelui, visuri infantile de consum și moartea afectului. Pe de altă parte, estetica protezelor cade într-un vis utopic de transcedere a limitelor corpului sau de amplificare a funcțiilor lui existente. Este ceea ce în multe privințe promovează revista WIRED și proiectul Grindhouse Wetware care, deși susțin și avansează tehnologii fringe progresiste, râmân ancorate în idei destul de conservatoare ca individualismul radical și ideea de transcedere a limitelor umane prin tehnologie.

Tensiunile inerente expoziției traduc de fapt și existența unor direcții opoziționale similiare în noua paradigmă post-umană. Spre exemplu postumanismul lui Carry Wolfe insită pe acceptarea limitărilor biologice și abandonul viselor cu cyborgi și terminatori, care de altfel nu sunt altceva decât supraviețuiri ale unor vechi iluzii umaniste, religioase chiar: asumarea imperfecțiunii și finitudinii corpului și dorința de a avea experiențe superioare celor strict senzoriale. O astfel de direcție nu mai admite ideea dematerializării corpului. O direcție opozițională a fost formulată de Freud care gândea omul ca pe un magnific zeu prostetic și spera ca epocile viitoare să aducă avansuri technologice și mai uimitoare (pe când scria aceste rânduri el însuși avea un planșeu bucal artificial din cauza cancerului, care nu se îmbinase perfect și îi cauza dureri îngrozitoare). Hydrotransferul și benzile kinetice sunt literalizări punctuale ale noțiunilor de adâcime și de suprafață. Cuplarea excitație-contracție în fibra musculară și terminațiile nervoase libere din structura pielii conceputalizează intensități organice, biologice, naturale. Răspunsurile electro-senzoriale ale corpului sunt în schimb redefinite de contactul de suprafață cu aceste accesorii sportive. Maestrul suprafețelor, Lyotard, în manuscrisul scenariului său la filmul „The Great Ephemeral Skin” își imagina aceste intensități ca fiind liber plutitoare, impersonale și definite de un tip special de euforie, o euforie căreia îi lipsește un context emoțional. Între afect și suprafață se instalează alienarea și fragmentarea subiectului, dar si o tensiune erotică. Euforia tensiunii de suprafață care se degajă din decupajele lui Adrian Dan este tranferată într-un hedonism fetișistic pentru extensiile umanului prin glamorizarea lor în obiecte ale dorinței și beautificare a corpului. În schimb paranoia și eroticul cyberpunk supraviețuiesc încă în lucrarea din centrul galeriei reprezentând o placă de surf și un costum gol de scafandru.

Submersia senzuală a mâinii din instalația video, la fel și surfingul pe pelicula oceanului, delimitează o tensiune de suprafață literală și simbolică. Însă lichidul adeziv poate degenera rapid in verarofilie: fetiș și angoasă în același timp prin care un angrenaj străin corpului tău te poate devora. Ca de exemplu cel al unui rechin răbdător și cinic dând târcoale unui surfer înotând pe suprafața densă dar adâncă a oceanului.

Contactul intim cu obiectele prostetice și suplementale aduce cu el anxietăți noi sau fetișuri până acum necategorizate. Lumea lor poate fi descrisa ca fiind una vampyrotheutică în sensul dat de Flusser. Prosteticele construiesc sisteme auto-referențiale care depășesc capacitatea omului de a le decoda, cu toate că ele au devenit parte din corpul său (evoluție post-biologică) și i-au modelat deja procesele cognitive. Astfel, ele se transformă într un fel de Vampyrotheusis Infernalis, caracatiță subacvantică gigantică încă greu de studiat și de observat care bântuie adâncurile oceanelor reci. Expansiunea accesoriilor prostetice poate lua forme tentaculare și incremental autonome. Ceea ce Catherine Hayles descrie ca fenomene de feedback loop, acele procese care ajung să încorporeze și să reproducă proprii factori originairi și șă-și contureze singure o estetică proprie posibil superioară celei umane – autopoesisul.

Mai departe de o simplă referința la arta lui John McCraken și la arta moderinstă californiană, placa de surf din a doua încăpere a expoziției și acesoriul sportiv semnalează absența corpului, iar metafizica plasturelui la care se face aluzie în expoziție cade într-un hedonism aproape masochistic acum că dependența de organe artificiale devine incontestabilă și deplin acceptată. Interacțiunea dintre mușchii umani și fibrele sintetice, la fel ca cea dintre pelicule fine de compuși industriali și biodermă, generează noi forme de relații experimentale neclasificate ce delimitează noi arii de intensitate, codificate aici ca fiind de natură erotică sau afectivă. Practic afectul este redirecționat înspre non-uman, mai cu seamă înspre accesoriile de augmentare a funcțiilor biologice.

În „Copii lui Curie”, Vilém Flusser se întreba de ce câinii nu sunt deja albaștri cu picățele roșii și de ce caii încă nu radiază în culori fosforescente peste luminile nocturnale ale pământului, mai ales acum că microbiologii sunt în stare să mânuiască pigmenții tegumentari cu dexteritatea pictorilor ce mânuiesc uleiurile și acrilicele. Nu numai că peisajul ar fi mult mai colorat, dar s-ar îndeplini astfel un scop crucial: acela de a ajuta omul să scape de propria plictiseală. Doar de am reuși cumva să accelerăm artificiul. Benzile kinetice împreună cu patternul hidrotransferic reușesc chiar acest lucru.

Pentru cei care vor să se lase prinși în discuții interminabile de genul euforie tehnologică vs tehnocolonialism, pornografie vs sublim, expozitia poate fi experimentată ca pur spectacol imersiv al suprafețelor transparente, translucide și reflective ca în sculpturile monumentale ale lui McCracken.

Expoziția „Muscle B(r)each” are loc la galeria Suprainfinit între 18 martie – 1 aprilie 2016
Artist: Adrian Dan
Cu intervenția lui Pierre Alexandre Mateos

* All Watched Over by Machines of Loving Grace este titlul unei serii de documentare BBC regizate de Adam Curtis.