Expoziția lui Vlad Dragne, „Cronica prăbușirii anunțate” (de la Galeria Posibilă), e un film. Unul cum nu se prea fac la noi. O metaficțiune istoriografică, un basm angajat politic, (literalmente) un trip. Îmi place să cred că e filmul pe care Sergiu Nicolaescu n-ar fi putut să-l facă vreodată. Zic asta pentru că, deși regăsim o parte din recuzita specifică pac-pac-urilor comisarești (orașul București, legionari, tipografi și deținuți politici), mizele sale sunt infinit mai mari.

Ca să vezi filmul trebuie să explorezi spațiul galeriei, să reconstitui povestea pe baza materialelor care îți sunt prezentate: o suită de fotografii analog atârnate pe diverse cadre din fier beton, pagini dintr-un jurnal, câteva bannere și o imensă hartă a capitalei din anii ‘30 spânzurată pe perete. Absolvent al programului de masterat al UNArte, secția Foto-Video, Dragne se prezintă pe sine în rol de curator al unor fotografii găsite în odaia vecinului său, un anume Victor K. Conform metanarațiunii, el ordonează și contextualizează această arhivă.

„București, 27 octombrie 1932 2024? Este cu putință ca trenul să fi întârziat nu 92 de minute, cum au spus, ci 92 de ani?” Asta notează Victor K. în carnetul său în dimineața acelei zile. Aflăm despre el că este fotograf de meserie și că a venit în capitală pe urmele fratelui său mai mic, care se încurcase cu mișcarea legionară. Ca un făcut, însă, ajunge în Bucureștiul zilelor noastre. În mod bizar, el nu pare surprins sau speriat, mai degrabă siderat. Chiar și așa, pare dornic să-și ducă la bun sfârșit misiunea: „În orașul acesta toate clădirile, oricât de vechi, mă privesc de sus. Asemenea ție, mezin răzvrătit: încăpățânat, repezit, agresiv, însă mânat de o ambiție și dorință de mai bine ce nu pot să nu te înduioșeze”.

Dragne își construiește întreg demersul împrejurul ideii de scindare. Fotograful său interbelic pare chitit să ne arate felurite falii și falduri temporale în realitate. Altfel de ce una dintre primele fotografii pe care le face, după ce iese de la Gara de Nord, are drept subiect ruina hotelului Dunărea? Victor K. pare să se recunoască în arhitectura specifică (deși la drept vorbind clădirea a fost construită în 1935, la câțiva ani după saltul său cuantic). Se identifică cu ea, cu nepotrivirea sa în peisagiu (alipită blocurilor socialiste, măcinată de intemperii și colonizată de puieți de Ailanthus). Ochiul fotografului pare încontinuu atras de anacronisme à la Didi-Huberman^[1]. De aceea fotografiază un bloc de pe Splaiul Unirii care înglobează în structura sa o casă interbelică. De aceea e fascinat de alăturarea Palatului Societății „Adriatica” (1927) cu Palatul Societății „Agricola-Fonciera” (1927) și Casa de pensii a C.E.C. (1939). De aceea se întreabă unde au mutat Spitalul Brâncovenesc sau unde au dispărut jumătățile de sus ale cariatidelor de pe fațada fostei sucursale a băncii Albina.

„Un interes morbid pentru îndărăt poate persista numai într-o lume obsedată de contemporaneitate”^[2]. Și așa este. Prin intermediul fotografului său interbelic, Dragne angrenează un mod defamiliarizant de a privi Bucureștiul actual. Folosind un aparat vechi cu burduf specific acelei perioade, el încearcă să se pună în postura cuiva care suferă de disforie temporală. Astfel, suntem invitați și noi să dăm la o parte straturile succesive de timp, narațiuni și preconcepții de pe epiderma orașului. Și, făcând asta, să-l vedem cu adevărat.

Tot parcurgând orașul și investigând diverse locuri, Victor K. află treptat ce s-a întâmplat cu fratele său mai mic după ce s-a alăturat mișcării legionare. Speră ca totuși să se fi dezis de ei: „În cale mi-au ieșit o mireasă și un stol de berze. Am nădejdea că ai lăsat în urmă cămășile verzi, că te voi găsi cumva și ne vom revedea cu bine”. Din păcate, faptele cam dovedesc contrariul. Nu pare o coincidență – ci un comentariu sociocultural – nici că, și 92 de ani mai târziu, fotograful dă nas în nas cu aceleași pulsiuni fasciste. Într-un fel, Victor K. ne arată contururile timpurilor împăturite sau mai bine zis mototolite de istorie.

În Dysphoria Mundi, Paul B. Preciado spune că: „Timpul nu mai e ce-a fost. […] Derrida ne reamintește că, asemenea lui Hamlet, suntem moștenitorii secolului XX: suntem bântuiți de această istorie politică. Günther Anders merge mai departe și se întreabă dacă nu cumva suntem de fapt copiii lui Eichmann. Timpul nostru, cel despre care credeam că un bloc compact de istorii, a fost spart în bucățele, a luat foc, arde, e fragmentat, ruinat, va exploda”^[3]. Ei bine, cam asta vedem și aici. E aceeași frământare care îl animă pe fotograful Victor K. să pozeze. De aceea notează în jurnal denumirile succesive ale actualei piețe Charles de Gaulle (anterior „Eminescu”, dar și „Hitler”, dar și „Stalin”) sau hașurează cu alb pe harta sa străzile și clădirile dărâmate pentru a face loc Casei Poporului și Centrului Civic. Orașul poartă la vedere suma ideologiilor ce l-au (de)format. Este un fapt pe cât de evident, pe atât de ușor de ignorat. Ceea ce face acest proiect (în esență situaționist) este să ni-l apropie în gros plan.

Și totuși, finalul filmului: fratele lui Victor K. e închis de două ori de comuniști, prima oară la Malmaison, peste câțiva ani la Văcărești. Cel mai probabil, acolo a și murit. Ultima fotografie din suita propusă de Dragne e cu treptele de la Sun Plaza, mallul construit pe urmele mănăstirii convertite în închisoare. Toate instituții totale. E ceva straniu în faptul că o imagine atât de anodină poate actualiza istorii atât de bizare cu doar niscaiva text adăugat. Te face să te gândești că în spatele celei mai mici pietre s-ar putea ascunde povești catastrofale. Oricum ar fi, e important să le cunoaștem.

În textul din ultima încăpere a expoziției, ni se spune despre fotograf că „a plecat cum a sosit, neanunțat și nevăzut”. Însă, doar pentru că nu mai e aici, nu înseamnă că a dispărut cu totul.

^[1] Georges Didi-Huberman, În fața timpului. Istoria artei și anacronismul imaginilor, Editura Tact, 2021.

^[2] Claudia Chirită, $ git reset –soft HEAD^, în Draft Journal, Issue No. 01, 2025.

^[3] Paul B. Preciado, Dysphoria Mundi, Fitzcarraldo Editions, 2025, pp. 65-66.