Michele Bressan, Lea Rasovszky și Larisa Sitar au expus pentru prima dată în această formulă în 2011, auto-organizându-se în încercarea de a sfida niște norme impuse în perioada studiilor de artă pe care le absolviseră cu puțin timp înainte. Au realizat atunci expoziția Voiaj, în spațiul care din acel moment avea să intre în conștiința publicului de artă ca Anexa MNAC[1]. Au urmat, în 2014, expoziția Pasaj, tot la Anexa, și apoi, în 2015, participarea la Bienala de la Veneția[2], ambele curatoriate de Diana Marincu.

Dincolo de contextul inițial care i-a adus împreună[3], ei sunt legați prin felul în care își construiesc narațiunile personale la intersecția cu lumea. Privirea în interior, auto-referențialitatea subtilă, nevoia de a reflecta asupra propriului trecut pentru a extrage adevăruri din care se dezvoltă ficțiuni fascinante, abilitatea de a imprima expresiei vizuale stări poetice greu de pus în cuvinte, se regăsesc sub diverse forme la toți trei.

Cu toate că termenul bruiaj[4] delimitează un nucleu clar de referințe în cadrul expoziției, coagulând în jurul său vibrații și tensiuni comune sau fracturând abrupt interconexiunile, un alt discurs dominant pare să se cristalizeze în jurul ideii de absență. Aceasta apare sub variate aspecte și în diverse grade de profunzime: de la absențele fizice, imediat perceptibile, cum sunt basoreliefurile fără trăsături faciale (Larisa Sitar, diptic din seria Roboust Boast), mireasa cu fața decupată și personajul masculin cu fața acoperită (Lea Rasovszky & Michele Bressan, How Can You Think Of Fame Or Death), lipsa prezenței umane în fotografiile lui Michele Bressan (Cinema Patria și Timpuri Noi), la absența generată de cenzură, în cazul pseudo-icoanele acoperite cu o catifea roșie (Lea Rasovszky, The Impossibility of Counting That Which is Numberless și God As A Boy) sau a textelor șterse (Lea Rasovszky, Ode to My Left Hand) la moartea ca dispariție fizică (Michele Bressan, Like in One of my Dreams #0 și Like in One of My Dreams #2) și până la absențele care dau o notă sofisticată unor discursuri aparent ușor de lecturat și crează paradoxuri seducătoare în mintea celui care receptează opera, cum este cazul absenței unei abilități transformată în atu suprem (Lea Rasovszky, Ode to My Left Hand) sau a absenței materialității în producerea unor sculpturi fantomatice (Michele Bressan, Overhead Projections).

Continuarea firească a unei colaborări de lungă durată dintre artiști și curatoare, flexibilitatea abordării curatoriale care a oferit libertatea intervențiilor de moment au dat naștere unor lucrări colaborative sau a unor dialoguri consistente conceptual și vizual. Cel mai relevat exemplu în acest sens este intervenția in situ How Can You Think of Fame or Death. Propunerea inițială a Leei Rasovszky a constat în aproprierea unei imagini pe un site dedicat vânzării rochiilor de mireasă, unde cea care vinde rochia dorește să își păstreze anonimatul prin decuparea propriului chip din fotografie. Lea extrage din context această imagine a miresei fără față și o transformă  într-un foto-tapet de mari dimensiuni –  o apariție enigmatică asociată cu un text, How can you think of fame or death while standing in a field of flowers – care poate naște o multitudine de interpretări. În mod spontan, în procesul de montare al expoziției, Michele Bressan completează această intervenție cu alte două elemente. O saltea degradată purtând amprente umane respingătoare, găsită întâmplător pe traseul zilnic al artistului și o imagine found footage. Fotografia unui agent imobiliar cu fața cenzurată provine dintr-un anunț de închiriere al unui apartament și oferă corespondentul masculin al miresei fără chip. Este o punere în dialog a două realități distincte, care nu se vor întâlni niciodată în viața reală, dar care devin posibile și plauzibile în acest context. Dislocarea și asocierea creează o narațiune paralelă, potențată de obiectul-simbol – un fragment de lanț – adăugat de Larisa Sitar. Acesta face trimitere la violență, vehiculează un timp de agresivitate latentă ca și restul elementelor din instalație.

Dincolo de aceste întâmplări, fiecare dintre artiști revine asupra unor proiecte personale episodice sau asupra unor serii care au acumulat noi elemente cu această ocazie. Larisa Sitar aduce în expoziție o serie preexistentă, Roboust Boast, foarte unitară, începută în 2019 în cadrul rezidenței de la WIELS, Bruxelles. Basoreliefurilor, care au ca punct de plecare modul în care nostalgia trecutului se transferă asupra decorațiunilor arhitecturale, li se adaugă un mic ambient domestic, un eșantion din ceea ce a însemnat amenajarea interioarelor în România anilor ‘90. Este vorba despre un ansamblu alcătuit din fotolii de catifea cu imprimeurile tipice pentru acea perioadă, omniprezenta măsuță de sticlă cu accente aurite și faianța cu imprimeu de marmură. Artista rememorează spațiile în care au crescut copiii tranziției, când oferta de mobilier și de materiale destinate amenajării interioare nu permitea decât a da curs gusturilor îndoielnice ale producătorilor care nu-și puneau problema designului, la fel cum stucatura care imită basoreliefurile de factură neoclasică sunt intervenții ieftine la limita kitsch-ului.

Multiplele direcții pe care le explorează Lea Rasovszky, în cazul cărora s-a optat pentru o expunere grupată, – desenul cu mâna stângă, portretele în care investighează tipologii masculine, interesul mai recent pentru transpunerea acestora în ceramică – sunt atât de dense în conținut și în expresii vizuale încât ar putea funcționa ca micro-expoziții per se.

Relația Leei Rasovszky cu desenul, felul în care folosește acest mediu pentru a fixa un imaginar hibrid născut din conexiuni bizare, se bazează pe extrase din memorie sau captări spontane. Textele care însoțesc aceste desene sunt uneori derutante, alteori revelatoare, dar implică aceeași doză de subiectivitate total asumată. Lea este ea peste tot în desene și texte, dar, în același timp, te lasă și pe tine ca privitor să fii tu, să-ți folosești propriile mecanisme imaginative ca într-o ședință de terapie psihanalitică. Nu există narațiuni dominante, nimic nu constrânge la o lectură impusă.

Proiectul Ode to My Left Hand se concentrează asupra direcțiilor pe care le poate deschide un experiment în care îți autoimpui obstacole, creând situații incomode, provocări în rezolvarea cărora poți ajunge la rezultate neașteptate. Pentru artistă este o modalitate de a rupe legăturile nevăzute cu moștenirea educației artistice dobândite în timp îndelungat, de a reprima forțat ceea ce obișnuința nu te lasă să reprimi în mod natural pentru a-i da voie mâinii neantrenate și nesigure să te surprindă. Seria Coșmar la Olimpiada de desen funcționează, de asemenea, ca un comentariu acid la adresa modului în care educația artistică ucide creativitatea. Desenul academic, studiul după mulaje de gips devin pretexte pentru a deconstrui o experiență clasică de învățare a desenului.

Transpunrea unor subiecte în diverse medii de expresie este o altă particularitate a creației Leei. Unul din personajele desenate cu mâna stângă s-a materializat devenind obiect sculptural compus dintr-un cadru pe care atârnă inertă figura transpusă în latex, un tegument livid, abandonat de vitalitatea pe care o avea în desen. Portretele masculine prezente în picturi sunt transpuse în ceramică într-o manieră experimentală. Busturile din seria Criers sunt animate prin introducerea unor elemente dinamice, cum sunt lacrimile continue ale personajelor. Un plâns perpetuu care lasă urme în pigmenții fețelor. Încadrarea lor între flori uscate fortifică nota de sentimentalism și nostalgie pe care lucrarea o are.

La rândul său, Michele Bressan revine cu ocazia expoziției Bruiaj asupra unui subiect mai vechi. În lucrarea Like in One of my Dreams #0 înfățișează o machetă cu un dric funerar, ca răspuns la o machetă realizată în 2014. Ca fir narativ se produce însă o cronologie inversă, prima lucrare din serie prezentând un episod ulterior, cel al înmormântării.

Tot ca o revenire asupra unei preocupări anterioare poate fi interpretată și intervenția din exteriorul spațiului expozițional. Obiectul sculptural plasat în fața sediului Fundației Art Encounters reprezintă o secțiune printr-un bunker din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Intervenția este strâns legată de proiectul RAPI (Romanian Archaeological Photography Index) realizat în colaborare cu Bogdan Gîrbovan, care a constat în investigarea fostelor zone de război, excavarea și fotografierea obiectelor găsite acolo.

Unul dintre meritele expoziției Bruiaj este acela de a problematiza într-o manieră profundă conceptul de memorie. Dacă macro-istoria ca știință tinde să recupereze memoria factuală, înregistrată sub diverse forme, pentru micro-istorii memoria ficțională este esențială. În conturarea unei identități personale sau a identității grupurilor restrânse nu mai este suficientă rememorarea faptelor, ci și a ficțiunilor născute din evidențele faptice. Majoritatea lucrărilor din expoziția Bruiaj au această calitate, testând posibilitatea unui reglaj fin între nevoia de a articula stări foarte intime, trăiri subiective, senzații abia perceptibile, fără însă a explica obsesiv fiecare gest artistic, dând posibilitate ideilor să se cearnă singure din straturile succesive de perturbare. Limpezimea funcționează ca echivalent al coerenței, mai degrabă decât al clarificărilor redundante.

Expoziția BRUIAJ, curatoriată de Diana Marincu, cu artiștii Michele Bressan, Lea Rasovszky, Larisa Sitar a avut vernisajul pe 28 februarie 2020 la Fundația Art Encounters, Timișoara

[1] Anexa MNAC a funcționat între 2011 și 2015 în clădirea de pe Calea Moșilor a Muzeului Național de Artă Contemporană. Expoziția Voiaj, deschisă cu ocazia ediției din 2011 a Nopții Albe a Galeriilor, a creat un precedent, având astfel un rol important în transformarea spațiilor din respectiva clădire în spații de expoziție.

[2] Expoziția Inventing the Truth. On Fiction and Reality  a avut loc în Galeria ICR Veneția, spațiu colateral al Pavilionul României din Giardini della Biennale. Alături de Michele Bressan, Lea Rasovszky și Larisa Sitar au mai fost incluși în expoziție: Carmen Dobre-Hametner, Alex Mirutziu și Ștefan Sava.

[3] Cei trei au fost colegi în cadrul secției Foto-Video a Universității de Arte din București.

[4] Diana Marincu argumentează astfel, în textul curatorial, alegerea titlului expoziției:„Acest bruiaj conduce traseul experienței vizuale spre multiple ramificații, deturnări și surprize apărute pe tulpinile unor teme precum: estetica spațiului domestic, grotescul cotidian, ritualul funerar, arsenalul militar, ruina și dispariția.”