În sala de la ISAF tronează pe câte un scaun 6 lucrări de artă. Acestea privesc un ecran pe care se derulează fragmente din filmele cu care fiecare dintre lucrări corespondează. Lucrările de artă privesc filmele cărora au fost atribuite și ele sunt privite la rândul lor de către filme, luând ființă o instalație mixtă compusă din obiecte reutilizate, textil, ceramică, pictură, video și, bineînțeles, scaune, o comunicare între lumea artei și lumea filmului – o singură instalație compusă din lucrări care au fost create pentru sau alăturate sălii de cinema. Proiectul Honey, I got you a Seat al F-Sides, care asociază o selecție de filme făcută de Georgiana Vrăjitoru, cu o selecție de lucrări de artă, comisionate (toate cu excepția uneia), realizată de Cristina Vasilescu, cumva invers față de obiceiul Sarei Maldoror, prezentă și ea în selecția filmică, de a fi inspirată de un tablou pentru realizarea unui film.

F-Sides este o inițiativă cinefilă care a pornit de la popularizarea noțiunii de female gaze și este interesată de noi subiectivități pe care dorește să le afișeze printr-un dialog între film și prezentarea specifică acestuia și lumea artei. Timp de mai multe luni, o dată pe lună, a avut loc câte o proiecție care a fost însoțită la Cinema Elvire Popesco de câte o lucrare de artă așezată în sala de cinema, pe scaune. Inițiativa, și acest proiect în particular, are în vedere educarea unui public cât mai larg (proiecțiile acestora au călătorit prin mai multe părți din țară) despre subiecte precum feminism, abilism, orientalism, decolonialism ș.a.

Primul film din selecție este Compensation (1999, r. Zeinabu irene Davis), pus în dialog cu lucrarea video a lui Dimitrie Luca Gora. Filmul regizoarei afiliate mișcării LA Rebellion redă două povești de dragoste separate în timp între două persoane de culoare: o femeie neauzitoare și un bărbat auzitor. Pe unul din scaune se afla filmul în VHS, proiectat de un televizor cu tub, cu mileu și bibelou în formă de pescăruș. Video-ul lui Gora discută despre dificultățile de a fi hipoacuzic în România, intercalat cu imagini ale unor personalități precum Beethoven, Goya și Marlee Matlin, prima actriță surdă câștigătoare a unui Oscar.

Al doilea film Western (2017, r. Valeska Grisebach) explorează, în viziunea Mihaelei Vasiliu, încercarea de a găsi un limbaj comun între două culturi, dintre care una locală și alta intrusă, chiar colonizatoare, bulgarii și germanii. Plecând de la această idee, sculptura Mihaelei a fost creată cu gândul la comunicarea dintre specii, simbioză, parazitism și comensualism și la rezultatele neașteptate ale unor asemenea interacțiuni. Sculptura a fost concepută ca un intrus complet în “ecosistemul sălii de cinema – un scaun nefuncțional, străin, simbolizându-l pe celălalt”, relatează artista: “am vrut să explorez relații de tensiune, decalaje de comunicare dintre scaunele deja instalate în cinema și cel nou”. Diferența dintre scaunele de cinema și scaunul-obiect de artă al Mihaelei Vasiliu este și o reflexie a celor două specii diferite de personaje colective din film. Artista asociază unui scaun Thonet (produs german popular în rândul clasei muncitoare din România) un instrument balcanic acoperit cu piro-gravuri care ilustrează relaționarea dintre specii diferite precum stăpânirea unei viespi parazite asupra vegetației.

Lorena Cocioni dialoghează cu filmul lui Vaile Export, Adversari invizibili (1977). Artista a urmăritul filmul, a cărui temă este schizofrenia, ca pe o interogare a diferenței dintre spațiul public și privat și a granițelor stabilite de corp și ca pe o aplecare asupra discursului care asociază femininul cu problemele psihice. Lorena pleacă de la disconfortul pe care protagonista, Anna, îl simte în orașul, apartamentul, patul, corpul său, în dialog cu partenerul său. Un alt punct de plecare este invazia prezentă în film, invazie teritorială, personală, corporală, și protecția în fața acesteia. Sculptura Lorenei, un corset-proteză de ceramică, trimite la (ne)siguranța în propriul corp al unei femei, inspirată de o replică din film: „Carnea este rochia mea, dar carnea este prea strâmtă”. Afecțiunea patologică a Annei devine un instrument extern corpului, care poate fi îmbrăcat. Corsetul Lorenei este, după spusele ei, un intrus, prezent într-un mediu ca un pântec – sala de cinema, cu întunericul și texturile sale. După spusele artistei, corsetul este piesa mijlocie dintr-o matrioșka: cinemaul care include scaunul, scaunul care include corsetul, corsetul care include purtătorul, purtătorul care include propriile oase, care acoperă organele etc.

Filmul surorilor Wachowski, Bound (1996), va face pereche cu tabloul Hortensiei Mi Kafchin, Gaia in a Bathing Suit, în care feminitatea se află în centrul universului într-o formă bizară.

Filmul Kirei Kovalenko, Unclenching the Fists (2021) dispune de o tensiune surdă, care uneori explodează, în opinia Sabinei Tupan, artista aleasă să dialogheze cu filmul: tensiunea familială, tăcerea apăsătoare de la masă, conversația non-verbală cu fratele, schimbul de priviri tăios între membrii familiei. Subiectul este corpul femeii și întemnițarea acesteia în casnicul traumatic. Prinsă în această relație bolnăvicioasă cu familia care nu o lasă să evadeze, familie compusă din bărbați dependenți de sprijinul său,  familie la care ține, dar  cu care se luptă pentru a evada din ea. Instalația site specific este compusă din catifea roșie, dintr-o nuanță cât mai apropiată de culoarea scaunului din sala de cinema. Sabina a dorit să evidențieze dorința apăsătoare a protagonistei, Ada, de a câștiga independența, dar aceasta este „lipită de scaun”, adică de familia ei, din care vrea să evadeze. Sabina utilizează frecvent în lucrările sale brațul, mâna, piciorul și în special cu motivul propriu prezent în mai multe lucrări de până la această dată al „mâinii de ajutor”, a  unor mânuțe care cresc din propria persoană atunci când trebuie găsite soluții în lupta pentru propria supraviețuire și, eventual, emancipare. The Outward, instalația Sabinei, dorește să transmită publicului senzația de disperare și de luptă pentru evadare în timp real, în timpul vizionării filmului senzația să fie accentuată de prezența lucrării în sala de cinema, încercarea mâinilor blocate sub catifeaua roșie a scaunului în încercarea de a se elibera.

Iulia Toma nu este la prima interacțiune a artei sale cu filmul. În trecut a lucrat la patinarea costumelor pentru film, cea mai remarcabilă activitate fiind cea pentru Aferim!-ul lui Radu Jude, unde a încercat să creeze cât mai chirurgical și mai aproape de o experiență autentică stadiile fictive prin care trece același costum în 13 variante ale sale. “Lucrând astfel cu textilul, m-am apropiat de film de la distanță încercând să-mi imaginez prin ce trec oamenii ăia. Toate secundele trăite de protagonist”, declară artista. Lucrarea Iuliei Toma este compusă din trei bucăți textile de șapte metrii înnodate care compun un singur fir ce se rătăcește în jurul scaunului său. Artista se leagă în răspunsul pe care îl dă filmului Sambizanga (1972, r. Sarah Maldoror) de cele trei fire narative: Domingos, Maria și însăși Mișcărea Populară de Eliberare a Angolei (MPLA) de care cei doi aparțin. Firele narative se intersectează, deși sunt prezentate separat, cele 3 personaje sunt de fapt unul singur pentru Iulia Toma, unul care prin opreliștile care ii se impun își caută calea eliberarea. Artista este atașată de o viziunea poetică a filmului politic de la care Maldoror se reclamă, o viziune criticată de stânga europeană care nu acceptă ideea de răbdare revoluționară.

Lucrărilor care și-au făcut prezența succesiv la Elvire Popesco și care au revenit, de data asta împreună, în fața publicului la ISAF li se adaugă alte două instalații de Dimitrie Gora și Sabina Tupan. Prima este o piscină cu apă colorată cu acrilic roz în formă de ureche. Lucrarea este o simplificare a vieții autorului: apa care îi umple urechile și îi blochează auzul, lumânarea ca așteptare căreia a trebuit să îi se supună în eforturile de a vorbi cursiv și culoarea roz, omagiul adus mamei, Ecaterina Vrană, care l-a susținut în a duce o viață cât mai aproape de obișnuit. În „urechea roz” a lui Gora, lumânarea, poziționată acolo unde sunetul intră în ureche este o ironie și la adresa persoanelor cu auz obișnuit, pentru că asemeni lumânării care se topește și se micșorează, așa și auzul lor scade cu vârsta, în timp ce auzul artistului va rămâne, cel mai probabil, la fel. Sabina Tupan, la rândul ei, nu se depărtează de subiectul evadării din ițele casnice și continuă același laitmotiv al mâinilor de ajutor, spre deosebire de Gora, ea păstrând referirea la film și în această a doua lucrare. Chiuveta existentă în spațiul este căptușită cu catifea roșie și din ea ies aceste mâini care încearcă să iasă din infernul femeii oprimate de familie. Chiuveta este aleasă ca referire la momente în care protagonista filmului Kirei Kovalenko își dovedește forța propriei eliberări (atunci când varsă cu calm parfumul de la tatăl ei și atunci când toarnă apă peste telefonul fratelui său).

Expoziția care închide 6 luni de activitate a putut fi vizionată în clădirea ISAF în perioada 26 octombrie – 14 noiembrie.