Toamna trecută, Galeria Suprainfinit a demarat proiectul mai amplu de evenimente intitulat „Becoming After Ruin”. Acesta tratează ideile de ruină și, implicit, de reconstrucție și conservare, atunci când vorbim despre patrimoniul construit, dar și despre cel natural pe fundalul războiului de la periferia Europei. În cadrul „Becoming After Ruin” a fost propus și un double bill expozițional compus din artiștii ucraineni Daria Kolțova și Vitalii Iancovîi. Aceștia au fost invitați să se alăture în două expoziții separate în spațiile de expunere ale galeriei Suprainfinit: în spațiul principal și în vitrina dinspre strada Plantelor. Astfel, s-au alăturat “In the splendour of fallen suns” și “Home is where the haunt is / the haunt is in the landscape”. Cele două prezențe se întâlnesc în jurul unei noțiuni de „acasă”, dar pornesc și își continuă drumul în direcții separate: spațiul familiar, patria, natura, pământul agricol, respectiv căutarea unui refugiu temporar, un spațiu care, pe alocuri, imită natura și care, perceput așa cum propune artistul, ajunge în direcții neobișnuite.

Expoziția Dariei Kolțova, „In the splendour of fallen suns”, este o celebrare a naturii și speranța că natura ucraineană își va reveni vreodată după ecocidul stârnit de războiul început în 2022. Artista l-a avut pe bunicul său în minte, genetician și agronom, victimă a opresiunii staliniste stârnite de Trofim Lîsenko, care interzicea genetica ca pe o știință burgheză și care a dus la omorârea sau trimiterea în gulag a peste 3 000 de biologi. Din cauza faptului că nu a putut să-și continue cariera de genetician, acesta a lucrat ca agronom și a încercat să ajute pe ascuns populația în momentele de foamete. Spicele de grâu din expoziție se leagă de poveștile din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, în care familia fugară străbătea lanurile de grâu. „Această imagine e a unei persoane care străbate distanțe mari și această relație intimă cu pământul este baza emoțională a proiectului. Este aproape ca o călătorie spirituală pentru că mergi singur cu tine și te gândești la multe și nu ai cum să zici nimic”, spune artista.

Inspirată de acest drum prin peisajul ucrainean pe timp de război, Kolțova lucrează cu un vitraliu cu peisaj din perioada sovietică. Dacă te uiți la lucrarea care poartă numele expoziției, „In the splendour of fallen suns”, poți să observi soarele deasupra a ceea ce ar putea fi interpretat ca un câmp cu steaguri care flutură, la care ai acces după ce treci printr-un „portal”. De fapt, lucrarea inițială era un peisaj cu multe steaguri, a căror semnificație este ștearsă. Lucrarea inițială avea un soldat în mijloc și era un exemplu de artă de propagandă sovietică, ce, prin mediu și etos, amintește și de arta religioasă vestică. Artista pornește de la ceva ce găsește în arta de propagandă pentru a spune povești personale, iar invitația adresată privitorului de a trece prin lucrare vine și cu invitația ca acesta să facă parte din ea. În locul soldatului, a eroului sovietic, care în anumite lucrări devine cosmonautul, se află acum participantul obișnuit. Sensul propagandistic este înlăturat și nu mai lasă locul niciunui piedestal, fie el și metaforic. Odată ce intră în lucrare, vizitatorul nu e doar înconjurat de peisaj, dar el ia locul soldatului din lucrarea originală. „Am vrut să creez această experiență imersivă în care intri în acest spațiu colorat care are o personalitate și o emoție specifică, în care să ai senzația de câmp deschis, nemărginit și în care te dizolvi cu împrejurimile și devii o parte din acestea”, mai precizează Kolțova. Lucrarea se extinde în restul galeriei, reflecția vitraliilor se imprimă pe pereți ca un „câmp simbolic”, dându-le culoarea peisajului pe care artista ucraineanca îl imaginează.

În expoziție sunt prezente și alte două serii de sculpturi, cu o valoare comemorativă pentru artistă, numite Witness: florile soarelui și coloanele cu spice de grâu, inspirate din imagini ale câmpurilor ucrainene bombardate, pline de mine antipersonal, bombe și de substanțe toxice. Sculpturile în formă de flori ale soarelui de culoare neagră sunt inspirate din fotografiile cu florile soarelui arse, o recoltă imposibil de cules, un fel de cimitir agricol. Sculpturile sunt compuse din această sticlă de culoare neagră, care nu lasă lumina să treacă pe partea cealaltă, scutite de una dintre funcțiile principale ale sticlei, dar care reflectă ce e în jurul ei, ele înregistrează ce se întâmplă, dar nu își pot îndeplini funcțiile în întregime. Pământul memorează ce se întâmplă cu el, bine sau rău. Petalele de floarea soarelui sunt transformate în spini, o formulă agresivă, dar care face referire și la grilajele pe care oamenii le folosesc ca să-și protejeze casele. Coloanele cu spice de grâu sunt din ciment, ca o referire la stilul brutalist. Spicele compuse din aceeași sticlă sunt și mai preocupate să întărească aspectul monumental și memorial și împrumută mai mult din imaginarul artistic sovietic. 

Pe un perete se află o serie de trei „vederi” identice. Acestea sunt peisaje ale terenurilor agricole ucrainene sintetizate prin bucăți de sticlă colorată, o temă recurentă în creația Kolțovei. Aceasta se inspiră din sintetizarea peisajului autohton regăsită în steagul Ucrainei: cerul albastru peste lanul de grâu – albastru și galben. Postcards from Home pornesc de la momentul în care ți-a plăcut un loc, poate a și dobândit o semnificație aparte, și îți iei o vedere ca să-i păstrezi amintirea. Aceste vederi din sticlă continuă ideea de a lua o bucată dintr-un loc, care poate fi numit de artistă ca fiind acasă, și de a-l păstra cu tine, chiar și după ce locul acela dispare sau se transformă ca urmare a războiului – memoria locului poate fi protejată. Seria e un proiect mai vechi compus din părți expuse în diferite forme și diferite locuri, uneori ca într-un stand cu vederi, alteori în plic, toate reprezentând diferite peisaje ucrainene. În cazul de față, cele trei „vederi” sunt câmpuri de floarea soarelui, iar acestora li se mai adaugă încă o piesă singulară expusă în partea opusă a galeriei, care reprezintă un câmp de grâu cu o căpiță.

Pentru Kolțova, parcursul expoziției este ca memorarea unui peisaj, a unui câmp, recuperat individual și dus către istoricul familial sau național. O „vedere” cu acest peisaj este ceva pe care îl poți împărți cu celălalt.

Într-o altă încăpere se află suspendate Birds, minimaliste, fără gât, bucăți de sticlă suflată dedicată intelectualilor, artiștilor și oamenilor de știință oprimați, de multe ori, nu reduși la tăcere sau scufundați în frustrare, ci chiar omorâți de către puterea sovietică. Este o lucrare dedicată celor care nu au putut ajunge la potențialul pe care munca lor l-ar fi avut pentru că sistemul i-a subjugat.

Vitalii Iancovîi este interesat de un anumit tip de peisaj, cel sintetic. Ceea ce artistul construiește este un teritoriu nedefinit care poate fi acasă pentru un moment. Artistul este interesat de un peisaj hibrid compus din diferite materiale mereu eclectice și în schimbare și încearcă să caute un adăpost, care poate fi numit acasă, un loc în care temporar vei scăpa de probleme. Peisajul la care face trimitere artistul este eliberat de romantism. Randarea care ocupă întregul perete al vitrinei creează un spațiu al reveriei, conștient de propria sa utopie și de fragilitatea acesteia în fața realității politice. Peisajul lui Iancovîi permite reveria, dar și deconstruirea acesteia în același timp. Ceea ce Iancovîi creează este un peisaj complet inventat, nu redă ceva ce există. Tendința lui Vitaly de a merge spre o direcție de basm, sau chiar onirică, e recurentă și în alte proiecte ale sale, ca atunci când a avut o serie de desene Reflections in a Broken Mirror, inspirate din ilustrațiile cărților de basme est-europene. Artistul caută senzația rece existentă într-un peisaj artificial, fie că vorbim de o reconstrucție CGI dintr-un joc video, fie o dioramă de muzeu sau un loc care aparține spațiului public. Intervenția pornește de la întâlnirea cu necunoscutul, a ceva considerat străin, ciudat sau monstruos, de la contactul cu un obiect ciudat. „E ca atunci când vezi sau auzi ceva și încerci să conectezi cu altceva dintr-o experiență artistică, doar că asocierea nu e cea mai exactă”, spune artistul. 

Spațiul conceput de artist ar putea fi neîntrerupt dacă nu ar apărea și obiecte precum bucata de metal pe nume Marius, care perturbă reveria. Sculptura metalică realizată cu ajutorul lui Albert Kaan este inserată în expoziție, un cadru de scaun, este ceva care reprezintă circulația unor produse la scară largă care devin aproape biomorfe și populează peisajul. Aceste materiale și medii care se intersectează pun în derivă granița dintre ce este real și ce este simulat. Efectul căutat este ca de la distanță să nu-ți poți da seama la ce fel de „materie” te uiți, dacă vorbim despre un obiect real sau o randare. „Este important să ne dăm seama ce putem să mai credem atunci când folosim multe instrumente digitale ca să privim imagini, ca să capturăm imagini și să selectăm ce ne interesează într-un peisaj”, mai zice Iancovîi. Acest obiect care se află la capătul circuitului de producție (deja dezasamblat de obiectul mai mare pe care îl compunea, își trăiește propria viață. Obiectul se aseamănă cu un exemplu oarecare de design industrial, dar, la fel de bine, ar putea fi interpretat ca având o componentă arhaică. În peisajul expus am putea, la fel de bine, să găsim excavări după materii prime, dar, de fapt, atunci când „pășim” pe acest teritoriu, descoperim că are o viață proprie, ciudată, rezultată, la rândul ei, din activitatea industrială umană. Interpretarea poate fi liberă pentru că Iancovîi vrea să vorbească despre experiența de a întâlni ceva ciudat în ceva oarecum familiar. Interpretarea personală vine atunci când combini ce vezi cu experiențe din trecut, cu educația ta, cu referințele tale etc. „Acela e momentul care mă interesează, interpretarea imediată de după momentul de întâlnire”, precizează Vitalii. 

În vitrină este afișat și un video, An island, a tent, a haunt, care subliniază aspectul de butaforie al reveriei la care artistul face referire. În video se află diorame de la Muzeul Antipa și continuă reflecția asupra mediilor construite care se folosesc de vegetal, fie de vegetație artificială sau de plante propriu-zise. Artistul meditează asupra unor spații construite care se folosesc de natural sau de imitarea acestuia pentru a alcătui un alt fel de spațiu, așa cum e cazul scuarurilor publice și ale „părculețelor”.

Semnul „NOWHERE”, în ciuda sensului evident (care construiește și deconstruiește peisajul expus), este un mod de a lega intervenția de împrejurimile galeriei, pentru că fontul este același ca la neonul restaurantului Izvorul Rece. La Iancovîi se poate observa această tendință de a construi un concept, dar de a nu-l articula până la capăt, permițând mereu să lase un spațiu din care să se construiască speculațiile privitorului. El inserează subtil concepte care nu domină lucrarea, dar lasă loc unei „marje” în care acesta să se contrazică astfel încât să fie interpretate în noi moduri. home is where the haunt is / the haunt is in the landscape are în centru nomadul, a cărui casă e unde acesta se află, nelegat de un loc anume, ci de clipa prezentă, un apatrid a cărui existență e în afara comodificării sau a capitalizării.

Pe 5 și 19 octombrie, pornind de la expoziție, Vitalii a organizat niște plimbări colective ca o extensie a preocupărilor sale față de public. Plimbarea era prin spații verzi și scuaruri din apropierea galeriei Suprainfinit care au fost concepute urbanistic să aducă împreună oamenii pe lângă niște verdeață. Prin filtrul perceptiv al artistului, aceste spații funcționează și în afara scopului în care au fost concepute. Un astfel de loc e micul Parc Mântuleasa, din fața galeriei, conceput să te oprești o perioadă, dar nu una prea lungă, invadat de porumbei, în care accesul e dificil, e pe un platou pe care de obicei lumea se cațără, cu un bust (al lui Mircea Eliade), un spațiu care funcționează destul de ciudat. Un peisaj construit de oameni, cu mulți porumbei și copaci, care, prin forma lor, creează o senzație stranie atunci când e mediat de prezența artistului. Punctul comun pe care aceste spații l-au avut cu dioramele de la Muzeul Antipa expuse în video este interesul pentru peisajul fabricat. Spațiile pe care le-am vizitat în turul lui Vitalii au o logică comună, a unui spațiu planificat, care permite și haos, precum și faptul că sunt spații concepute să ofere o noțiune de confort, dar care uneori ajung să aibă ceva inconfortabil. Spațiul de joacă de la Sf. Ștefan, cu gardul și copacii din jur, dau, spre exemplu, senzația de scut față de realitatea din jur. Efectele pe care un spațiu le are asupra celui care îl frecventează nu pot fi mereu controlate.