Vernisată în octombrie 2024 și încă pe simezele generosului spațiu Kunsthalle Bega până pe 15 martie 2025, expoziția internațională de grup „Țara de foc” / “Land of Fire” se constituie ca un manifest decolonial care, de pe noile poziții ale globalizării culturale (Appadurai) și istoriei orizontale (Piotrowski), solicită regândirea noțiunilor de esențialism identitar, stat-națiune, localizare, excluziune, centru, periferie, exotizare. Proiectul reprezintă un produs colaborativ care a angajat o echipă curatorială puternică, alcătuită din Cosmin Costinaș (premiant Bega Art Prize 2021, curator la Haus der Kulturen der Welt, Berlin, iar în 2022 și al trienalei Kathmandu „KT 2077”) și duo-ul Mona Vătămanu & Florin Tudor, cât și o listă impresionantă de artiști: Claudia Andujar, Florin Bobu, Alex Bodea, Chet Kumari Chitrakar, Tony Chakar, Ana Deji, Megan Dominescu, Mihaela Drăgan, Ion Dumitrescu, Chitra Ganesh, Alexandra Gulea, Loredana Ilie, Sakarin Krue-On, Ivana Mladenović, Nicoleta Moise, Silvia Moldovan, Elisabeta și Emilia Morar, Veda Popovici și Mircea Nicolae, Maria Prodan, Citra Sasmita, Ștefan Sava, Ultima Esperanza, Sana Shahmuradova Tanska, Robel Temesgen, Hans Mattis-Teusch, Mona Vătămanu și Florin Tudor, Mark Verlan, Cecilia Vicuña, Apichatpong Weerasethakul, Cristina Zárraga.

Remarcându-se ca o necesară dezbatere critică în lumea de azi, puternic marcată de derapaje politice în direcția extremei drepte, conflicte armate, relansarea poftelor imperialiste și a politicilor colonialiste, expoziția a fost însoțită de un program amplu de discuții care au implicat curatorii, artiștii și o serie de invitați speciali în abordarea unor teme actuale ale scenei culturale: ascensiunea și declinul mitologiilor naționale, strategii anticoloniale de vindecare, practici artistice, istorie, natură și control, istorii ale artei marginalizate și potențialul lor.

În acest context, valorile asumate de curatori – datorie, integritate, responsabilitate, comunicare, colaborare, solidaritate– aduc aminte de inițiativa lui Dan Perjovschi Generosity, Regeneration, Transparency, Independence, Sufficiency, Local Anchor and most of all Humor de a inscripționa coloanele muzeului Fridericianum cu imperativele lumbung, alese pentru documenta 15 de colectivul curatorial indonezian ruangrupa (primul curatoriat colectiv de la documenta, al doilea curatoriat non-european după Okwui Enwezor în 2002). O privire atentă dezvăluie că „Țara de foc” / “Land of Fire” se apropie chiar de scenariul mai larg al proiectului ruangrupa de la Kassel, atât prin promovarea artei non-occidentale, a lucrărilor artistice non-comerciale precum arhivele de imagini sau documente și a laturii critic-educațională a actului artistic, cât și prin dorința de depășire a imaginii tipic europeane a artistului individualist în permanentă competiție (cu ceilalți, cu timpul).

Expoziția de la Kunsthalle Bega se alătură, de asemenea, ultimelor două programe curatoriale ale Bienalei de la Veneția –„The Milk of Dreams” (2022, curator Cecilia Alemani) și mai ales „Foreigners Everywhere” (2024, curator Adriano Pedrosa)– care au acordat spațiu și voce unor categorii defavorizate asociate cu imaginea așa numitului Celălalt, fie că a fost vorba despre artiste femei, artiști de culoare sau care aparțin Sudului Global, activiști LGBT, migranți, refugiați, exilați etc, ultima încercând și o critică a ideii de expoziție națională în sine prin cedarea pavilioanelor naționale către unele culturi marginale sau comunități etnice minoritare.

Complexul de lucrări și dezbateri asociate cu „Țara de foc” / “Land of Fire” își propune astfel atât inițierea unei critici a esențialismului identitar și a excluziunii cât și deconspirarea relatiilor de putere și a inegalitatilor implicate în discursul culturilor dominante și, implicit, transmis culturilor marginale. Scopul expoziției este depășirea oricărui tip de eurocentrism și revelarea posibilitații articularii identității „locale” în afara cadrelor impuse de discursurile dominante. Se înscrie aici impresionanta instalație Timur Merah VII: Divina Comedia a artistei Citra Sasmita din Bali, o amplă și expresivă pânză tradițională Kamasan pictată în acrilic și însoțită de o neașteptată animație care reia motivele dinamizându-le. Expusă în centrul sălii, în poziție suspendată ce sugerează unduirea unei bărci, pânza poate fi citită ca un simbol al migrației dar și al călătoriilor către ținuturi transcendente. Ea refuză orice exotizare, deconspirând mituri și interpretări forțate ale culturii din Bali, și punând sub lupă preconcepții legate de eroismul masculin și constructul normativ de gender. Putem adăuga aici linogravurile artistei Cristina Zárraga care, pornind de la scene din mitologia yamana, luptă pentru revitalizarea culturii din Țara de Foc cât și stampele pictate manual de Chet Kumari Chitrakar pentru festivalul Nāga Panchami din valea Katmandu, Nepal, formă artistică vernaculară realizată în principal de femei, astăzi ignorată și lăsată să fie înlocuită de printuri ieftine de import.

Expoziția investighează, în acest sens, ce genuri, limbaje, medii și genealogii artistice au fost excluse din istoriile dominante ale artei folosite pentru a construi imaginea de sine a unor națiuni. Exemplelor internaționale li se pot adăuga cel al icoanelor pe sticlă ortodoxe din Transilvania secolelor XVIII și XIX, multe realizate de artiste femei, într-o epocă în care acestea au fost, în general, excluse dintr-o profesie rezervată pe întreg continentul european bărbaților, cât și istoria covoarelor transilvănene produse în țări musulmane, colecționate în Transilvania și reprezentate în picturile occidentale europene, ce atestă complexitatea circuitelor de schimb ale economiei coloniale globale.

O serie consistentă de lucrări ale artiștilor români se alătură celor descrise mai sus, sondând atât tendințe recente ale auto-colonizării cât și posibila participare românească la programul de colonizare european. După cum declară curatorii, expoziția pornește de la câteva episoade istorice mai puțin cunoscute, pentru a cerceta o dublă linie de excluziune ce vizează atât discursul istoric cât și cel propriu istoriei artei. Sunt ridicate astfel întrebări precum: ce grupuri au fost excluse, împreună cu poveștile, imaginile și perspectivele lor, din procesul de auto-imaginare a României? Ce evenimente din subsolurile istoriei continuă să fie trecute sub tăcere? În acest context, sunt aduse în discuție capitole ale istoriei României, precum secolele de robie romă, colonizarea Cadrilaterului, ocuparea Transnistriei, genocidul romilor și al evreilor. În ceea ce privește grupurile vulnerabile adresate, comunităților etnice (urmărite în lucrările artiștilor Ștefan Sava, Mihaela Drăgan, Alexandra Gulea etc) li se alătură grupuri sociale, precum cel al minerilor ignorați sau instrumentalizați (vezi aici un al doilea film al Alexandrei Gulea și pictura lui Mattis-Teusch).

Centrul de forță îl reprezintă însă cercetarea asupra implicării românești în contextul proiectului colonial european, pornind de la figura exploratorului Iuliu Popper, apreciat în manualele școlare și celebrat de regimul socialist în anii 1980 prin emiterea unui timbru, în ciuda faptului că a fost participant la genocidul populației indigene Selk’nam din Țara de Foc. Din dublul rol de curatori și artiști, cuplul Mona Vătămanu și Florin Tudor participă aici și direct cu filmul Cu toții deveniră păsări, inspirat de un puțin cunoscut album dedicat Țării de Foc, în care Popper apare în fotografii la „vânătoare de indieni”, cu pușca în mână, alături de o mică armată. Artiștii deconspiră subtil o serie de fapte trecute de regulă cu vederea, cum ar fi că instantaneele ce redau grupul de conquistadori, realizate la finalul secolului XIX, nu pot fi altfel decât construite, înscenate. Un alt fapt seminificativ este că în întregul album nu apare nici măcar o singură imagine a unui nativ viu. Cei doi identifică astfel reiterarea interpretării coloniale a continentului american ca teritoriu al nimănui și critică justificarea legală găsită de europeni pentru deposedarea teritoriilor indigene potrivit așa numitei „doctrine a descoperirii”. Pe urmele lui Edward Said, proiectul deconspiră strategiile de construcție discursivă potrivit cărora superioritatea și raționalitatea colonizatorului însoțește minoratul, primitivismul culturii colonizate și, nu în cele din urmă, respinge exotismul ca narațiune străină, înscenată, impusă de fantasmele conquistadorului (tentația escapistă, fascinația aurului etc).

Tema este reluată de proiectele situate în vecinătate, precum ironicele tapiserii manuale ale lui Megan Dominescu ce au ca subiect portretul lui Popper si al altor exploratori demni de mândria națională, astfel punctând necesitatea mai generală a re-citirii critice, în grilă postcolonială, a întregului program de descoperiri geografice și expediții europene în jurul globului, inițiat în Renaștere și continuat până în secolul XX.

Critica geografiilor verticale, subiective este reluată, într-o cheie mai poetică, și de reușita lucrare textilă a tinerei artiste timișorene Loredanei Ilie. Este vorba despre o hartă imaginară de mari dimensiuni (4 x 8 metri), cu simboluri și însemne medievale, al cărei titlu –Hic Svnt Dracones– invocă practica exploratorilor europeni de a asocia necunoscutul cu pericolul și, în particular, teritoriile încă necartografiate cu dragoni și alte animale fantastice înspăimântătoare. Încă o dată este deconspirată valorizarea negativă a așa numitului Celălalt, diferit și necunoscut, în baza schemei de gândire tipic occidentală bazată pe primatul raționalității, pe ierarhii și tipologii impuse culturilor indigene. Expusă în centrul sălii, în simetrie cu lucrarea Timur Merah VII din Bali, ce simboliza o călătorie pe tărâmurile, reale sau imaginare ale necunoscutului, Hic Svnt Dracones evocă la rândul său o pânză de corabie și simultan se poate interpreta ca o metaforă a spațiilor mentale necunoscute și a fricilor colective.

Metafora călătoriei și migrației readuce în dezbatere atât noile moduri de interpretare a identității (ca entitate multiplă, fluidă), cât și cele ale locului și localității, cea din urmă devenită, în opinia lui Arjun Apadurai, mai curând o calitate fenomenologică şi relaţională, aptă a caracteriza viața socială, decât o trăsătură geografică stabilă și o caracteristică spaţială, de ordin scalar.

Multiplicitatea și multiculturalismul marchează și instalația cu fragmente de vase și cilindri de ceară a lui Ștefan Sava, ce aduce în discuție figura reputatului etnolog german Leo Frobenius, explorator al continentului african care și-a petrecut un an în România, între 1916 și 1917, călătorind alături de armata germană. Aflăm de asemenea că, din poziția de arheolog amator, Frobenius, asistat de o echipă de prizonieri africani, a condus săpături la Slobozia, descoperind o serie de artefacte din cultura Gumelnița, vândute ulterior unui muzeu din Berlin.

Cele zece obiecte bizare care compun instalația, cilindri de ceară cu dinți de ceramică, locuiesc un teritoriu apărut la intersecția obiectelor industriale cu fosilele și obiectele artistice, hand-made. Structura lor hibridă amintește concepția lui Frobenius asupra culturii ca organism viu și meta entitate, deconspirând, în paralel, ceara, material organic versatil, care respiră și își schimbă ușor proprietățile, ca revelație metafizică (cine ar putea uita experimentul lui Descartes cu bucata de ceară, așezată la rădăcina tuturor raționalismelor) și totodată unică metodă de a înregistra sunet în vremea lui Frobenius. Nu în ultimul  rând, instalația atrage atenția asupra lipsei de raționalitate a istoriei, ducând narativele naționaliste la absurd: un arheolog german a folosit mână de lucru africană pentru a săpa în Bărăgan după artefacte preistorice ale unei culturi locale, pe care apoi le-a dus în imperiu unde s-au pierdut într-un bombardament.

Ultimul pas, de la multiculturalism la diferență culturală și hibridizare a culturii, este făcut de Ion Dumitrescu într-un proiect intermedial ce însumează, sub titlul Balcanibalim, un eseu și o lucrare de video-dans. Critica modului în care genurile hibride de muzică reprezintă și azi, în România, un subiect controversat este susținută aici de un exercițiu de articulare a unei identități inter-balcanice, trans-frontaliere, ce depășește orice încercare elitistă de a defini particularități culturale etno-centrice. Proiectul promovează în acest sens o critică mai largă privitoare la exotizarea forțată a Balcanilor și la denigrarea muzicii lăutărești, vizat fiind și filosoful Constantin Noica, a cărui interpretare „expediază orice formă de democratizare a artei, pop sau muzică de nuntă, și asociază fals lăutăria cu diletantismul.”

Spațiul expoziției se relevă astfel a fi unul al diferenței și hibridizării, ce inițiază disoluția limitelor, ierarhiilor și dihotomiilor, redefinind identitatea culturală în spiritul lui Homi Bahbah, ca produs fluctuant și eterogen, apărut la întâlnirea a mai multor culturi. În epoca post-colonialismului, a post-cinemaului și a post-fotografiei, hibridizarea se mixează cu transgresiunea și transmedialitatea, justificând prezența unor cineaști în expoziție: Alexandra Gulea, Ivana Mladenović și, nu în ultimul rând, Apichatpong Weerasethakul, deja un obișnuit al galeriilor, invitat inclusiv la Bienala de la Veneția. Fantasticul scurtmetraj cu care acesta participă la „Țara de foc” / “Land of Fire”, Fantomele din Nabua, invocă dubla dimensiune creator-distrugătoare a focului  în contextul unui joc cu mingi incandescente al localnicilor din Nabua: loc al confruntărilor dintre guvernele de dictatură militară din Thailanda și comunitățile agricole comuniste. Fără îndoială, lucrarea instalată chiar la intrare, poate servi atât ca prolog cât și ca epilog al discursului.