Galeria 29 se afla într-un apartament de pe strada Vergului, la ultimul etaj al unui bloc comunist tipic. Reputația Pantelimonului așa cum este portretizat de B.U.G. Mafia, ca fiind un loc la fel de periculos ca Brooklyn, nu avea nicio legătură cu cartierul de altfel tăcut, prăbușit sub presiunea supraviețuirii tranziției postcomuniste care părea că nu se mai termină. Pantelimonul este un cartier post-muncitoresc, o așa-zisă zonă rău famată a orașului. Îmi aduc aminte de apusul uimitor de frumos care mi-a furat atenția de la semnele sărăciei care arătau viața dură dusă acolo. Ultimul etaj al oricărui bloc comunist arde toată vara. Apartamentul era aglomerat. Îmi amintesc că m-am gândit atunci că nu aș putea să supraviețuiesc o vară toridă în acel apartament. Mircea Nicolae locuia acolo împreună cu mama și sora sa. A organizat 10 expoziții în sufrageria familiei, între august 2008 și iunie 2009. Găzduirea expozițiilor acasă, pentru o singură zi, apoi oferirea gratuită a lucrărilor prin tombolă sau tragere la sorți a venit ca un răspuns lucid la creșterea pieței de artă în cadrul scenei locale. În 2008, Mircea Nicolae era dintre puținii creatori radicali din România, provocator pentru orice minte. Practica sa intervenționistă, care subliniază prin mici gesturi performative răspândirea largă a violenței neoliberale, reprezintă o poetică vizuală personală de sinceritate radicală.

Mircea Nicolae – magazin 42. Vopsea alba si neagra pe fatada unui magazin parasit din Sibiu. Text in romana – “ma gandesc la ea / non stop” mai multe imagini aici.

„După un an de zile de făcut lucruri în stradă, recent am devenit tot mai interesat să produc obiecte pentru o galerie. Motivația mea a apărut datorită numărului mare de artiști pe care am ajuns să-i admir pentru lucrările lor produse pentru spațiile expoziționale. Astfel, am ales să-mi construiesc propria galerie în sufrageria apartamentului meu. Acest spațiu îmi permite să lucrez independent, urmând propriile mele interese. De asemenea, îmi oferă ocazia să funcționez ca artist expozițional și, totodată, în calitate de curator.” (Statementul Galeriei 29). Mircea Nicolae nu a fost doar un fin observator critic al realității, ci și un angajat activ al procesului schimbării. Un exemplu foarte grăitor pentru acest fapt este intervenția sa în istoria queer, în instanțe precum expoziția Oare munții știu?, unde Mircea Nicolae a adus în prim plan cuplul de artiști gay Ion Râmnic și István Mihály. 

Pe 10 iulie 2020, Hortensia Mi Kafchin m-a sunat cu vestea dispariției lui Mircea Nicolae. Ionuț Cioană (1980-2020) a fost găsit mort în apartamentul său. Ștefan Sava a făcut anunțul pe Facebook. Înmormântarea a avut deja loc. Totul este vag. Mie, personal, nu îmi vine să cred. Continui să merg, nu mai ascult ce-mi spune Hortensia. Îmi amintesc ce spunea ea acum câteva zile, că, odată ce ne terminăm cuvintele pe care le avem de spus: murim. Mă întreb dacă Ionuț Cioană și-a terminat cuvintele. El a scris enorm: statementuri artistice și curatoriale, aplicații pentru proiecte și mai noi, începând din 2016, o serie de recenzii expoziționale detaliate pentru Scena9. Ochiul său lucid a pătruns în substanța oricărui subiect, a fost critic fără a critica, contextualizând arta într-un mod simplu. Interesele sale erau diverse, orientate cu curiozitate spre descoperirea istoriei recente a artei românești. Mi-aș dori să văd toate aceste texte adunate într-un volum, a fost o plăcere să le citesc, chiar dacă uneori perspectivele noastre erau diferite.

Scena de artă românească este în doliu. Eu încă refuz să cred și continuu să caut piesa lipsă a poveștii. Mai aprind o lumânare și încerc să gândesc împreună cu Mircea Nicolae. Îmi propun să mă gândesc la un al doilea adevăr posibil, mai puțin probabil, dar mai puțin dezorientant: moartea unui artist ca practică artistică, ca operă de artă, menținând în același timp iluzia că persoana respectivă este încă în viață. În epoca post-adevăr, trăim cu paranoia indusă de fake news, teoriile conspirației și totuși, de cele multe ori, ne lipsesc instrumentele pentru a distinge între știrile reale și cele false. „Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook, a vorbit despre sisteme tehnice pentru a detecta ce tip de informații vor semnala utilizatorii ca fiind false înainte ca aceștia să o facă, deși nu este clar cât de realizabilă este această ambiție. În martie 2017, corporația a lansat o schemă pilot care alerta utilizatorii ce doreau să raporteze content problematic și îi direcționa către informații suplimentare despre codul de principii adoptat de rețeaua internațională de verificare a faptelor.”[1] Cât de adânc poate pătrunde acest sistem de supraveghere în viețile noastre? Există vreo cale de ieșire din asta, cu excepția morții? Este moartea falsă o cale de ieșire din sistem? Cum supraviețuiește cineva propriei morți? Pandemia Corona a plasat moartea și fake news în aceeași oală, dând astfel naștere la un teren fertil pentru a explora posibilitățile gândirii politice orientate spre Thanatos. În urma doliului exprimat pe rețelele de socializare, cred că este important să luăm în considerare modul în care „preocuparea narcisistă a melancoliei poate fi transpusă în considerare pentru vulnerabilitatea altora”.[2]

În eseul Precarious Life: The Powers of Mourning and Violence, teoreticiana queer Judith Butler mută atenția de la pierderea personală, care este, fără îndoială, dureroasă, spre ceea ce cauzează doliul pentru viață, pentru a porni o politică a morții. Inegalitățile în felul în care murim, eroizarea anumitor morți și ștergerea altora, politicile memoriei reprezintă subiecte rămase în afara dezbaterii contemporane. Dacă privim dinspre nedreptățile morții, obținem o oarecare claritate cu privire la sistemele opresive ale vieții. În vremuri neoliberale, când totul poate fi vandabil, moartea este principalul amplificator al unei practici artistice. O modalitate de a politiza acest proces este de a menține în viață întrebările lui Mircea Nicolae și de a utiliza vocea sa amplificată în moarte pentru a-i face auzită revoluția. Moartea unui artist este trecerea de la amintire la istorie. În timp ce corpul devine absent, urmând propriul său drum spre descompunere, ceea ce rămâne în urmă trăiește mai departe. Încercarea umană de a scăpa de Moarte cu ajutorul Istoriei, dobândind nemurirea în conștiința colectivă, este răspunsul pe care îl avem pentru frica noastră paroxistică față de necunoscut. În zilele noastre, pentru majoritatea oamenilor, a trăi este o chestiune de supraviețuire, iar accesul la plăcerile care fac viața plăcută, o viață ce merite trăită, este rezervată doar unei mici categorii sociale. A fost Mircea Nicolae unul dintre trupuri menite să aibă o viață lungă? Din păcate nu. Din punct de vedere al clasei, moartea lui Mircea Nicolae nu este neașteptată, nici faptul că înmormântarea lui nu a fost un spectacol. Moartea lui Mircea Nicolae este coerentă cu viața sa și este, din păcate, o moarte comună în interiorul clasei sale sociale. Corpurile slăbesc în timp, iar precaritatea slăbește organismele și mai mult. Promisiunea vieții îndelungate costă: artistul ne face să conștientizăm cum este trăită moartea în clasa sa socială. Judith Butler propune o modalitate de a înainta în această perspectivă: „Dacă rămânem cu sentimentul pierderii, oare nu ajungem să ne simțim doar pasivi și neputincioși, așa cum se tem unii? Sau, mai degrabă, ne întoarcem la un sentiment al vulnerabilității umane, la responsabilitatea noastră colectivă pentru viața fizică a altora?”[3]

Un sentiment de doliu politic poate fi răgazul necesar pentru a reflecta asupra diferențelor de clasă care nu au putut fi rezolvate, așa cum a făcut el. Felul în care s-a stins Mircea Nicolae, în circumstanțe necunoscute, într-o vară toridă, în iulie 2020, singur în apartamentul său situat pe strada Vergului, la ultimul etaj dintr-un bloc comunist tipic din Pantelimon, București, este o luptă de clasă.

Acest text este un necrolog. Nu vreau să insinuez că Mircea Nicolae nu a murit, sau că vestea postată de Ștefan Sava pe Facebook este fake news. Aceasta este doar modalitatea mea personală de a ține doliu. Ionuț Cioană (Mircea Nicolae) este un nume ce nu doresc să fie uitat. Munca sa m-a inspirat să devin gânditoarea și autoarea care sunt astăzi. Ogihnească-se în pace, Mircea Nicolae (1980-2020).

[1] Matthew d’Ancona Post Truth. The New War on Truth and How we Fight it Back, Ebury Press, p.118  

[2] Judith Butler “Precarious Life: The Powers of Mourning and Violence”, p. 30

[3] Ibid.