Între 22 și 26 iunie 2022 a avut loc la București cea mai mare conferință de cinema și studii media din Europa. Reunirea principalei rețele academice a studiilor din domeniu, European Network for Cinema and Media Studies (NECS), a adus în incinta Politehnicii sute de cercetători din toată lumea, dar în principal afiliați universităților europene. Evenimentul a fost organizat de Universitatea Națională de Artă Teatrală și Film, alături de numeroși parteneri: Centrul de Excelență în Studiul Imaginii (CESI), Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Sapientia, Institutul Goethe și Institutul Francez din București. Prezentările cercetătorilor au fost grupate în jurul temei Epistemic Media: Atlas, Archive, Network, congresul întrunind un total de 109 panel-uri, desfășurate cel mai adesea câte 10 în același timp. Prezente au fost dintre cele mai diverse subiecte, de la utilizarea materialelor de arhivă care privesc Europa interbelică sau Indonezia colonială, la mijloace de tracking, de la montajul rusesc, la NFT, de la Alexander Kluge, la Apichatpong Weerasethakul, de la hartă, la suprafață. Conținutul unui asemenea eveniment este imposibil de mapat de către o singură înțelegere. Orice încercare de sintetizare va scăpa mereu elemente importante și va fi însoțită de prezența unei gimnastici între sălile de conferințe și culorile badge-urilor, între un lecture și altul. Pe lângă panel-uri, fiecare zi a fost celebrată cu câte un keynote în generoasa aula magna a UPB: Stefanos Levidis de la Forensic Architecture, Georges Didi-Huberman, Sybille Krämer, Lev Manovich. Ultima zi a fost ținută la Cinemateca Eforie și a constat în prezentarea unei selecții de filme științifice realizate de studiourile Sahia. Calupul de filme Sahia a fost urmat de vizionarea filmului Pays barbare (2013) de Yervant Gianikian & Angela Ricci Lucchi și o discuție pe marginea acestuia despre memoria istorică și arhivare între regizorii Sousana de Sousa Dias și Radu Jude. Christian Ferencz-Flatz, cu care am stat de vorbă mai jos, a coordonat echipa de organizare a acestui eveniment, din care au mai făcut parte Andreea Mihalcea, Andrei Rus, Gabriela Suciu și Irina Trocan, de la UNATC, precum și Andrea Virginas, de la Universitatea Sapientia din Cluj-Napoca.

Având în vedere momentul în care discuția a avut loc, unele din mențiuni pot părea deja în urmă cu realitatea pe care o trăim acum, la o distanță de doar câteva luni, ceea ce întărește de fapt unele din ideile de bază exprimate mai jos. Subiectul propus pentru 2023 al următorului colocviu NECS care va avea loc între 13-17 iunie la Oslo va fi Care (grija).

Cât consideri că formatul unei asemenea conferințe-mamut își îndeplinește funcția epistemologică și nu se restrânge doar la networking?

Nu mi se pare totuși de neglijat funcția de networking. Sigur, conceptul are în lumea academică o reputație proastă pentru că e asociat cu o formă de arivism, cu figura individului care se promovează academic prin felul în care își fac conexiuni și nu prin meritele în cercetare, prin ceea ce publică etc. E deci mai curând o formă mondenă, care sugerează un parcurs ilicit, și evident că există și sensul ăsta al networking-ului. Pe de altă parte, există însă și un sens mai important pentru viața academică și care se leagă de existența rețelelor extra-instituționale, care sunt vitale în viața disciplinelor și care asigură o parte din funcționarea colaborărilor dintre specialiștii și instituțiile dintr-un domeniu, care asigură o formă de comunicare ongoing a unor grupuri de lucru și fac ca rezultatele unei cercetări să fie văzute de oamenii interesați de domeniul respectiv. Povestea asta e în genere importantă pentru rețelele de cercetare și pentru felul în care funcționează disciplinele științifice astăzi, și cred că e în mod special determinantă și pentru NECS, care se definește din capul locului ca o rețea (European Network…). Și, de altfel, ideea de rețea ținea de tema mare a acestui colocviu, care se numea Epistemic Media: Atlas, Archive, Network. Acel network avea un sens ambiguu: se referea la tehnologiile legate de conectivitate, la felul în care Internetul și noile platforme influențează activitățile noastre epistemice, dar și la rețelele umane, ale cercetătorilor, și la felul în care aceste instituții sociale determină activitatea de cercetare. Și firește că prima o influențează și pe a doua, care arăta diferit înainte de avansul Internetului, dar ce vreau să spun cu asta e că networking-ul e nu doar mai important decât pare tocmai din punct de vedere epistemologic, ci și că anul acesta el a fost chiar parte a temei dezbătute.

În ce măsură observi schimbarea de focus în zona studiilor media de la un an la altul? Cât de capabil e un asemenea eveniment să țină pasul?

E greu de evaluat în ce măsură genul acesta de eveniment poate să producă mutații într-o disciplină. El răspunde mai curând unor transformări ale disciplinei. Acestea poate se văd mai puțin la noi, unde studiile de film și media au avut o prezență destul de discretă în zona academică, ceea ce sigur că are de-a face cu multe lucruri, de pildă cu dezvoltarea lor, pretutindeni în țările socialiste, în cadrul unor universități „vocaționale”, a unor universități practice de pregătit lucrători în domeniul cinema. Cert e, însă, că dacă te uiți la evoluția disciplinei în Occident, aceasta a trecut printr-o serie de lărgiri succesive. În primă instanță, în centrul ei se găsea, foarte brut spus, analiza autoristă, a cinemaului cu C mare, se făceau studii estetice ale cinema-ului văzut ca artă. Ulterior, s-au adăugat studiile despre industria de masă, radio și televiziune, și într-o bună măsură asociațiile profesionale și-au schimbat denumirile apărând film & television studies, radio studies etc. până la ceea ce numim azi media studies. Situația la care încearcă să răspundă și acest colocviu este că în ultimele decenii au început să prolifereze tot felul de utilizări ale filmului care nu mai au nici în clin nici în mânecă cu esteticul și cu divertismentul în genere. Se vorbește în acest sens despre filmele utilitare, precum filmele educaționale, industriale, dar și științifice etc., care au rămas multă vreme un subiect de nișă – ele de altfel sunt și adesea păstrate în arhive în condiții improprii sau chiar refuzate de la păstrare, motiv pentru care unele dintre aceste producții erau numite și „filme orfane”. Cert e însă că, de unde asta era până la un punct o producție marginală, lipsită de interes, situația a basculat totuși gradual în condițiile în care o mare parte a activităților profesionale – și nu doar profesionale – din cuprinsul societăților contemporane produc într-un fel sau în altul imagini filmice și se folosesc de ele în activitățile lor. De la CCTV, la cercetarea științifică, de la munca medicală și până la industria militară etc., avem deci o masă de producție video care nu mai e marginală în niciun fel, ci e prevalentă în cadrul societății, și pe care cercetătorii din studiile media au descoperit în ultima vreme că e relevant să o studieze și ei, că au ceva relevant de spus despre aceste materiale, sau mai precis: că aceste materiale au ceva relevant să ne spună despre medii, despre ce anume este filmul, de pildă. Fiindcă, într-adevăr, nu mai avem de a face ca pe vremuri cu niște subiecte marginale, cum era filmul educațional sau cel științific, ci cu niște materiale care se regăsesc literalmente peste tot și pe care dacă le-am privi oarecum proporțional ar trebui să tragem mai curând concluzia că filmul propriu-zis cinematografic e o temă minoră și marginală, un subiect de nișă atunci când dorim să definim ce este filmul în general. Or, tocmai în acest context, uzul epistemic al acestor medii are un rol deosebit de important, asta fiind linia pe care am încercat să mergem cu acest colocviu. Sigur că aici sunt niște probleme specifice pentru că, dacă te gândești la imagistica medicală, un media scholar emite un cu totul tip de judecată asupra a ce este o radiografie decât un radiolog. Există un tip de lectură a imaginii interioară practicilor științifice pe care le discutăm aici și un alt mod de a discuta aceste materiale, care este cel al specialistului în medii sau a specialistului în cultură vizuală în genere. El încearcă mai curând să producă o serie de lecturi transversale, paralele ale acestor obiecte și să le analizeze ca practici materiale într-o istorie a acelor imagini și într-o istorie a practicilor vizuale folosite în scopul științei și să vină cu o perspectivă mai largă în care să-și explice funcționarea mediilor în genere, mai degrabă decât utilitatea imediată a acestora în cadrul acelor practici științifice. Aici e deci o masă largă de subiecte de cercetare care au început să se deschidă într-un mod mai acut în ultimii 10-15 ani și colocviul acesta vine să tragă linia după aceste eforturi. Ca să-ți răspund la întrebare: sigur că tema nu e nouă, nu am impus-o noi, ea e deja discutata pe diverse niveluri în colocvii mai mici, dar încercare noastră de a aduna oamenii interesați de acest subiect și de a o duce aceste cercetări la un nivel de vizibilitate care e superior unor colocvii mai mici specializate care au avut loc, este totuși un fapt important. Ce rezultate va avea povestea asta vom vedea în următorii ani. Rezultatele nu se văd la fața locului, în sesiunea de întrebări și răspunsuri, ci ele de multe ori vin la distanță, datorită contactelor stabilite aici, datorită faptului că oamenii care lucrează într-un sector al disciplinei fac cunoștință cu ce se întâmplă în alt sector al disciplinei, duc la inițierea unor colaborări etc. Acestea sunt câștiguri care pot fi greu cuantificat în imediata posteritate a unui astfel de eveniment.

Simți că în ultimii câțiva ani sunt niște idei care tot reapar mai mult decât altele din trecut? Că au apărut noi nume care se vehiculează? Că situații de genul acesta au fost observabile în congres? În ultima vreme, în ultimul an de zile, chiar, grafica computerizată, video-ul și mediile, în general, au ajuns la un nivel de virtuozitate tehnică surprinzător. Meme-uri a început să capete aproape un nou rafinament, la fel și toate noile configurații și inserții grafice pe care le putem vedea pe social media sau pe site-uri. La nivelul acesta se simte existența unei falii recente între prezent și trecut.

Sunt o serie întreagă de teme noi care încep să se profileze în ultimii ani și evident că pandemia le-a pus în prim-plan. În 2021 a apărut un volum open-acces care se numește Pandemic Media, un volum care încearcă, pe linia cercetărilor dedicate filmului utilitar și a receptării practicilor vizuale vernaculare, să vadă în ce fel au fost prezente mediile în viața noastră de zi cu zi și profesională în perioada pandemiei. Dincolo de Zoom, la care s-ar gândi oricine, sunt o serie întreagă de app-uri și de augmentări media care sunt analizate în detaliu în lucrare. În genere e o tematică care a câștigat mult din importanță în perioada pandemiei și aceasta a adus în prim-plan felul în care mediile infuzează procese inaparente din viața noastră și o transformă. Ce aș mai remarca însă legat de temele pregnante ale congresului ar fi poate, ca un detaliu surprinzător pentru mine, cât de puțin a fost totuși prezentă tematica legată de inteligența artificială între propunerile acestui colocviu. Mă așteptam și ca Lev Manovici să vorbească mai mult despre estetică în relație cu inteligență artificială, subiectul ultimelor lui cărți. Iar această lipsă mi se pare cu atât mai surprinzătoare cu cât tema a fost totuși prevalentă în contexte mai private, în discuțiile și dezbaterile purtate între participanți pe marginea colocviului. Acesta este, poate, și un efect al decalajului dintre lansarea call-ului și momentul propriu-zis al conferinței, pentru că în timpul multelor luni de la momentul aplicării până la momentul prezentării unele teme capătă mai multă importanță și ajung să fie mai prezente în discuții. Lucrul acesta sigur că s-a simțit mult mai acut la ediția de anul trecut, când din cauza pandemiei congresul a fost organizat (la Palermo) cu un an întârziere, iar tema rămăsese legată de migrație, transport, granițe – subiecte fierbinți la momentul la care fusese anunțat colocviul în 2019 – doar că între timp, trecând prin pandemie, în 2021, discuțiile se recentraseră altfel. Sigur, lucrurile nu sunt atât de acute mereu, dar cred că un asemenea decalaj interferează totuși cu încercările noastre de a lua pulsului disciplinei pornind de la asemenea evenimente. De pildă, în cele șase luni au început să fie popularizate noi platforme precum DALL·E, care la începutul anului aveau un număr mult mai mic de utilizatori, iar  discuțiile despre imaginile generate prin IA au explodat practic în decursul anului, în vreme ce până atunci discuțiile se purtau mai mult despre creații artistice care folosesc asemenea tehnici (la Hito Steyerl, de exemplu). Multe din aceste evoluții tehnice sunt azi accesibile open access într-o formă în care nu erau în 2021, așa încât orice media scholar care se respectă are azi o experiență la prima mână a interacțiunii cu asemenea materiale, cum poate nu a avut-o înainte de congres. Or, cred că asemenea lucruri ajung să schimbe puțin peisajul disciplinei chiar în timp ce se organizează un asemenea eveniment, producând decalaje față de datele și propunerile sale inițiale.

Luând parte la panel-uri au fost două nume care au tot reapărut, aduse aproape la rang canonic: Aby Warburg și Harun Farocki.

Prezența lui Farocki și a lui Warburg nu e o surpriză, e o prezență prevăzută încă din call. Conceptul de „atlas” din tema congresului este desigur o invocare a lui Aby Warburg și evident că pe filiera warburgiană l-am invitat, împreună cu colegii mei implicați în organizarea colocviului, și pe Georges Didi-Huberman, care s-a legat de două dintre subiectele anunțate din titlu: relația atlasului cu arhiva. Didi-Huberman a vorbit în keynote lecture-ul său despre modul lui Warburg de lucra cu imaginea în Atlasul Mnemosyne și despre propriul său mod de a lucra cu imaginile, în calitatea sa de istoric al artei, într-o manieră care, sugera el, articulează pe lângă discursul teoretic bazat pe cuvânt și o formă paralelă de discurs operant prin imagini. Warburg este deci precursorul la care ne-am raportat inevitabil în momentul în care am desenat tema aceasta și ca atare și selecția propunerilor a fost atentă deopotrivă și la cercetători interesați de felul în care mediile noastre contemporane pot fi puse conjuncție cu o istorie mai largă a practicilor vizuale, care poate nu începe cu Warburg, dar găsește un moment important în el. În ceea ce îl privește pe Farocki nici el nu e pomenit cu numele în call dar figurează acolo chiar cu conceptul-cheie de „imagine operativă”, un concept foarte important în discuțiile despre care vorbeam mai devreme asupra uzurilor extra-estetice ale mediilor și ale filmelor în particular. Imaginile operative sunt practic niște forme de imagine înscrise în niște procese de muncă profesionalizate – în fabrici, în munca de paznic, în sfera militară, în medicină – și care îndeplinesc niște funcții precise în aceste contexte. Iar Farocki a fost primul care a început să discute într-o formă mai teoretică despre tipul acesta de fenomene vizuale încercând să le înscrie într-o istorie mai largă a muncii, dar și să le exploreze potențialul estetic sau să le pună în legătură cu formele și motivele cinematografului. Astfel, el a constatat, de pildă, că anumite forme de muncă ale ochiului încep să dispară, o formă de muncă observațională pe care omul trebuia să o facă pe teren, în uzină, la fluxurile încinse de minereu topit ca să verifice dacă totul e în regulă,  au început să fie înlocuite cu camere de luat vederi care monitorizează acest flux și care sunt îmbogățite treptat cu tot felul de instrumente analitice care pot să observe ele însele fisuri și neregularități. CCTV-ul poate azi nu doar monitorizeze un spațiu, dar și să-l analizeze, încercuind figurile suspicioase ș.a.m.d. Prin aceste procese întreaga muncă oculară a unui paznic ajunge să fie substituită de imagini și forme mai complexe de imagistică mai sofisticată: efortul uman prezent inclusiv în lectura imaginilor a ajuns să fie înlocuit prin noi forme audiovizuale, iar asta afectează în mod special domeniul epistemic. Ca atare, e firesc ca numele lui Farocki să figureze la loc de cinste între panelurile congresului, dar aș zice că au fost totuși și alte nume pregnante. Eisenstein este, de pildă, o altă figură care a apărut de-a lungul panel-urilor, cu diferite propuneri care încearcă să resitueze conceptul său de montaj în noul context al disciplinei și al mediului, iar același lucru se întâmplă desigur și cu multe alte concepte clasice din zona studiilor de film și media, care capătă azi noi valențe. Astfel, un cercetător ca Antonio Somaini, de pildă, propune utilizarea montajului pentru a discuta ce se întâmplă în cadrul imaginilor create de rețele neurale – conceptul său de „montaj neural” este una din ideile care reies din întâlnirea dintre studiile clasice de film și noile dezvoltări media. La fel, un alt nume care a apărut surprinzător de frecvent este Radu Jude, ceea ce se leagă poate de un anume oportunism – participanții trimit frecvent propuneri care îi implică pe keynote speakerii conferinței ca un mod de a se asigura că nimeresc bine – dar sigur că nu e doar asta, ci cred că modul său hibrid de a lucra cu arhivele are ceva să ne spună despre felul în care mediile au reașezat relația noastră epistemică cu istoria.

Un moment care a atras atenția în cadrul colocviului a fost „gâlceava” dintre Lev Manovich și Georges Didi-Huberman.

Da, episoadele conflictuale ajung din păcate mereu în prim-plan. Aș zice că tensiunea dintre cei doi era oarecum inevitabilă: ei vin din zone disciplinare foarte diferite și e o incompatibilitate care îngreunează discuția dincolo de problemele de formă. Altminteri, sigur că intervențiile lui Manovich au avut o latură de provocare, de show off pus în scenă care face lucrurile destul de dificile pentru interlocutori. Dar dincolo de asemenea aspecte, întrebarea pe care i-a pus-o lui Didi-Huberman este totuși una relevantă. Didi-Huberman vorbise despre relația dintre atlas și arhivă, despre felul în care lucrând cu imaginile poți să le organizezi în niște configurații care să permită un tip de lectură (adică ceea ce el numește un atlas). Or, în acest context e legitim să întrebi, cum a făcut Manovich, în ce măsură calculatoarele nu pot să facă și ele lucruri similare cu ceea ce făcea Warburg, în condițiile în care ai programe care folosesc mase de imagini pentru pattern reading ș.a.m.d. Într-o asemenea dispută nu există poziții facile, nu poți să spui că cele două sunt chestiuni complet diferite, e superficial. Să spui că e același lucru, iar e superficial. Mi se pare că niciuna dintre părți nu are o poziție ușor de apărat. Niciunul dintre cei doi participanți virtuali ai discuției nu aveau un răspuns previzibil într-o asemenea discuție. De altfel, și Lev Manovich exprima niște rezerve cu privire la lucrurile pe care le poți face cu tehnicile de analiză culturală bazată pe inteligență artificială. Cred că dacă întrebarea ar fi fost pusă într-un mod în care Georges Didi-Huberman ar fi putut să intre în dialog, atunci și el ar fi fost pus într-o oarecare măsură pe gânduri și ar fi acordat mai multă seriozitate întrebării. Întrebarea e, aș zice, parte din discuția majoră despre ce se întâmplă cu categoriile estetice în epoca inteligenței artificiale și e păcat că momentul s-a consemnat ca un scandal mai curând decât să ofere șansa unui dialog pe tema aceasta.

Totuși Manovich a întrebat de ce e considerat Warburg mai important decât Vertov din moment ce cel din urmă a operat cu mai multe imagini…

Sunt de acord că o parte din reformulările pe care Manovich le-a adus întrebării sale nu au fost cele mai fericite. Nu poți să discuți astfel despre Vertov în termeni cantitativi, că el are mai multe imagini pentru că le poți număra fotogramă cu fotogramă, sigur că ăsta e un mod ridicol de a pune problema. Întrebarea de fond pe care o punea era însă în ce măsură mai e relevant Warbug din moment ce avem aceste tehnici contemporane de citire a pattern-urilor de imagini. Și cred ca contrastul dintre Warburg și un calculator este mai relevant decât comparația Warburg vs. Vertov care e destul de superficială.

Un moment mai puțin discutat, dar nu de trecut cu vederea, a fost și intervenția lui Manovich în discuția cu Sybille Krämer.

Sybille Krämer vorbea acolo despre reducerea la suprafață, la biplan ca tehnică culturală și ca cheie de boltă a culturii intelectuale occidentale. Întrebarea pe care i-o punea Manovich era în ce măsură tehnicile de modelare 3D și tehnicile imersive virtuale care se dezvoltă în prezent nu tind să facă superfluă reducția asta la două dimensiuni. El se întreba dacă începem să lucrăm cu imagini în altă paradigmă decât aceea a proiectării bidimensionale, în care condițiile tehnicile imersive sunt forme de spațializare vizuală care nu mai reduc la două dimensiuni. Din păcate, și aceasta este o discuție care s-a împotmolit, nu a fost dusă mai departe, dar care pornea de la felul în care suntem obișnuiți să vorbim despre valențele grafismului și ale scrisului în genere, ale relației dintre scris și imagine ca lucru care se întâmplă în proiecția bidimensională, despre cum lucrurile acestea sunt puse în discuție prin dezvoltările mai recente ale mediilor. Sunt sigur că vom mai auzi de aceste discuții în anii ce vin, în fond meritul unor asemenea congrese este mai curând acela de a deschide anumite subiecte decât de a le închide și clasa.

De obicei când vorbim despre medii ne referim la producții care aparțin secolului nostru și al secolului trecut. De-a lungul prezentărilor au fost, totuși, și momente în care atenția a fost îndreptată asupra unor producții din momente mai îndepărtate, cum ar fi desene fizionomice și anatomice, ca precursoare ale discuției despre deep fakes.

Gestul de a căuta precursori este, cum spuneam, foarte relevant. Chiar dacă desenele respective nu erau numite medii la momentul apariției lor și nici termenul de mediu nu exista, e mereu fertil să se găsească paralele cu demersuri mai timpurii. De altfel, această preocupare poate fi găsită deja în Opera de artă în epoca reproductibilității sale tehnice a lui Walter Benjamin, unde e vorba despre felul în care filmul vine ca un răspuns la niște eforturi ale precursorilor mergând până la ceea ce făceau dadaiștii. După el, avem de-a face cu niște forme de receptare, generate inițial în cu totul alte genuri de practici, în cu totul alte zone ale spectrului artistic, pe care cinemaul ajunge apoi să le valorifice. E uneori fertil să creezi genul acesta de acolade, de puneri în perspectivă, în studiul filmului și al mediilor contemporane. Până la urmă, aș zice că a reflecta asupra mediilor în lumina unor forme mai timpurii de manifestare artistică poate fi un câștig pentru ambele.

De fapt deep fake-urile au avut un moment important pe parcursul prezentărilor. La fel și Google Maps sau meme-urile.

Propunerea noastră tematică – Epistemic Media – mergea din start pe mai multe niveluri, și, de altfel, congresele de o asemenea anvergură încearcă mereu să ofere cât mai multe deschideri posibile, spre cât mai multe zone ale disciplinei, inclusiv, de pildă, pentru cei care vin din zona de studii clasice de cinema, care putea de pildă să reflecteze la tipuri de cunoaștere care ajung să fie înmagazinate și vehiculate prin intermediul filmelor. Tema de ansamblu a congresului se întindea deci de la asemenea forme și până la aplicațiile media contemporane, platforme de uz cotidian, care organizează forme de cunoaștere populară sau care sunt utilizate în demersuri cognitive, epistemice de diferite tipuri. Ori, evident, că narațiunea mai mare în care se scrie toată povestea asta se leagă de discuțiile din ultimele decenii despre pericolele acestor transformări tehnologice. Se vorbea astfel despre digitalizare și noile imagini sintetice ca de un mod în care ajunge să fie surpată garanția de veridicitate a imaginii indexicale, clasice, fotografice. Se vorbea despre felul în care proliferarea Internetului și a răspândirii informației a ajuns să ducă la dispariția tipului de autoritate atribuit presei clasice și a modului de a circula și verifica informația caracteristică unei epoci a print-ului. Fenomene precum fake news și deep fakes sunt legate de acest tip de temeri. Fake news ca un mod în care cunoașterea despre lumea noastră contemporană, pe care ne-o facilitau știrile, ajunge să devină din ce în ce mai neverificabilă o dată cu răspândirea a tot felul de teorii ale conspirației care ajung mainstream de unde erau marginale mai demult. Tot așa deep fake ca imagini care, din cauza modului lor de producție și circulație, ajung să fie neverificabile în falsitatea lor. Vorbim aici pe scurt de o anumită formă de fals în imagine care desenează o evoluție istorică: de unde imaginea fotografică era văzută ca o garanție acceptată în anumite contexte și ca probatorie la tribunal, până la situația în care nu se mai poate spune dacă e adevărată sau falsă. Ori provocarea pe care încerca să o lanseze call-ul congresului era, într-un context definit de aceste pericole, aceea de a vedea ce alte oportunități deschide acest peisaj media. Cum anume apar nu doar noi pericole pentru practicile  de cunoaștere ci și  noi practici de cunoaștere care iau în calcul genul acesta de pericole și care lucrează cu noi tipuri de proceduri, cu noi tipuri de platforme pentru a genera cunoașterea care le surmontează. Toată activitatea Forensic Architecture, care a fost destul de prezent atât în discuțiile cât și în prezentările unora dintre participanții la colocviu – unul dintre keynote speakers, Stefanos Levidis, este un membru al acestui colectiv – e oarecum simptomatică pentru aceste eforturi recente de a funcționa în acest context epistemic schimbat, pe care îl creează mediile contemporane.

Legături similare se lasă făcute și în privința Google Maps sau a meme-lor. Evident, hărțile sunt și ele pe undeva prefigurate din tema congresului, și cred că Google Maps într-adevăr un exemplu interesant al unui mediu operativ, care a fost constant îmbogățit în ultimii ani legându-se de aspecte precum securitatea militară, pentru a le disemina în prezentarea Forensic Architecture. Discuția era despre gradul de rezoluție la care îi e permis să funcționeze Google Maps sau oricărei platforme open acces de acest fel și unde sateliții militari își rezervă strategic superioritatea, dincolo de considerente de privacy. Mai mult, Google Maps e relevant și pentru că e un instrument pe care îl utilizăm zilnic și e un tip de practică vernaculară: ne folosim de hărți în formatul lor media augmentat de azi pentru a afla cum arată o stradă înainte să mergem pe ea, pentru a ne restructura experiența la un nivel cotidian în felul în care nu o făceam cu siguranță nici măcar în urmă cu 5-6 ani. Ca atare, e o dovadă palpabilă a felului în care interferează mediile cu practicile noastre de zi cu zi, dincolo de contextele profesionale, de cercetare, până în fibra detaliilor cotidiene.

În fine, în ceea ce privește meme-le, poți ca istoric al mediilor să le compari cu forme mai timpurii ale imaginilor umoristice, să spunem cu caricatura, cu care are niște afinități. Prin contrast, mema e o formă de caricatură care funcționează în baza serialității. Deci funcționează întâi de toate pe baza unor procese în rețea și a felului în care se replică imaginea și deschide posibilitatea de a face o nouă glumă pe același template vizual pe care s-au mai făcut n glume înainte. Reușita unei meme vine astfel din faptul că folosește într-un mod nou o chestiune care e extrem de stereotipată, fiindcă o memă bună nu este una care folosește o imagine care n-a mai circulat sau care e nouă: ea valorifică proprietăți ale unei imagini care, într-o perspectivă tradițională, ar fi neajunsuri ale sale. Altfel decât la imaginile clasice, aici contează ca imaginea să fie uzată: cu cât e mai uzată, dar cu cât e mai nou efectul pe care poți să-l obții dintr-o glumă, cu atât mai reușită e. Criteriul pentru a judeca o memă vin din această logică a rețelei și din această logică a serialității, dar care se atinge cu istoria, și deci contribuie și ele oarecum la acest nou climat epistemic al mediilor contemporane.

În ultima zi a colocviului au fost prezentate o serie de filme științifice realizate la Studiourile “Alexandru Sahia”, îngrijite de Ana Szel. Cum se așază acestea în contextul colocviului?

Proiecția a fost îngrijită de Ana Szel și Gabriela Filippi și sigur că a fost un moment important pentru că ne-a permis să evocăm și o tradiție locală a muncii epistemice cu filmul, mă refer la tradiția filmului științific. Sigur că unele dintre aceste filme au ceva ridicol, dar asta e în genere parte din interesul studiilor media pentru aceste materiale, pe care istoria le augmentează cu proprietăți pe care nu le aveau inițial. Mă bucur că în ultima vreme încep să fie redescoperite și proiectate din ce în ce mai mult asemenea materiale în București.

Ce concluzii pot fi trase de pe urma congresului?

Am vorbit deja despre ce impact a avut și cum s-a situat congresul acesta în contextul internațional al domeniului, dar cred că e important să vorbim puțin și despre felul cum se așază el prin raport cu ceea ce se întâmplă în România. Colocviul nu aduce doar o extensie tematică a discuțiilor despre film, care se poartă la noi, pentru că aici analiza filmică e încă într-o mare măsură cantonată într-o zonă autoristă și se concentrează mai puțin pe alte tipuri de utilizări ale mediilor decât cel estetic sau de entertainment. Cum spuneam, și lucrurile acestea încep să se schimbe și sunt proiecte foarte interesante în București, care încep să miște lucrurile în altă direcție, cum e, de pildă, activitatea prietenilor de la Image and Sound. Deci extensia tematică e fără îndoială importantă, dar ceea ce mi se pare în mod special important la acest congres este că el a contribuit la o mai solidă poziționare academică a studiilor de film și media, care nu sunt totuși încă vizibile la noi ca o disciplină științifică forte, ceea ce se vede și din puținătatea programelor de studii de film și media în țară în acest moment. Colocviul NECS, dincolo de alte lucruri pe care le-a făcut, a adus în prin plan prezența studiilor de media și film în București și a făcut din ele, pe durata câtorva zile, un fel de magnet al cercetărilor interdisciplinare în România. Am avut mulți participanți care proveneau din afara disciplinei, filozofi, antropologi, oameni care vin din zona studiilor sociale, și care au participat cu conferințe aici. Ei încep să se preocupe în interiorul disciplinelor de care aparțin de subiecte care îi pun în dialog cu media scholars și  aceste topic-uri și cred că o asemenea evoluție e cât se poate de benefică pentru toată lumea.