Pictura contemporană este adesea văzută ca fiind comercială, neoriginală și irelevantă. Teoreticienii au declarat moartea picturii încă de la nașterea modernismului și ecouri ale resuscitării ei se aud incă din anii 1980. Chiar dacă nu mai este în fruntea avangardei din ultimele decenii, pictura continuă să cântărească mult in colecțiile de artă ale instituțiilor și în paginile publicațiilor de artă. Printre trendurile globale de instalație și new media, pictura incă se face, se expune și se colecționează. Cu toate astea, pictura a lipsit cu desăvârșire de la a 8-a Bienală de la Berlin, abia a fost prezentă la ultimul Documenta și nu apare, de regulă, în spațiile de proiect sau galeriile necomerciale din Berlin. Orașul găzduiește o scenă artistică experimentală explozivă și o importantă platformă internațională de lansare pentru noi practici. Care este rolul picturii în această lume și cum arata scena picturii în Berlin?

De regulă, critica de artă vede pictura ca pe un mediu asociat cu ideea unui obiect de artă cu rol de produs și supraviețuirea acestui mediu tradițional în era digitală este posibilă doar în scopuri pur comerciale. Prezența copleșitoare a picturii în cadrul târgurilor de artă cu siguranță susține această idee. Alt tip de critică atacă auto-referințialitatea mediului. O abordare formalistă a picturii implică un vocabular vizual unic, în care culoarea, compoziția și tehnica sunt responsabile pentru crearea unei experiențe vizuale plină de sens. În plus, auto-referințialitatea picturii este amestecată în propria-i istorie. Tocmai prin faptul că e vorba de pictură, aceasta are nevoie să fie privită prin prisma istoriei artei, mai mult decât lucrările new media sau insalațiile. Toate picturile sunt, într-o oarecare măsură, în dialog cu trecutul academic ale mediului. Acest trecut este puternic legat de moștenirea națională și de patriarhat, iar contemporaneitatea globală încearcă adesea să îl renege pe motiv de accesibilitate.

Secolul XX a întors pictura pe dos, cu mișcări stilistice care s-au dezvoltat rapid până au ajuns în punctul unei crize existențiale. Pentru a răspunde minimalismului și specificității modernismului, parcticile emergente conceptuale, performance-urile, instalațiile și video art-ul anilor 60 și 70 au pus accentul pe idee, proces creativ și abordări inter-media. Și totuși pictura a luptat să ajungă din nou în centrul atenției prin întoarcerea la moduri expresive și reprezentaționale. Pentru neo-expresionismul german, numit Neue Wilden, aceasta a fost parte din schimbarea generală a societății către confruntarea și digerarea istoriei recente și tulburătoare a țării. În anii 1980, picturi marcate de o mare intensitate a culorii și de gesturi curjoase, cu imagini istorice, mitice, erotice și narative, au inundat piața internațională de artă. Această nouă popularitate, cât și boom-ul pieții de artă care a urmat, au făcut loc unei critici adresate picturii ca practică comercială, învăpăind astfel un foc ce fusese aprins cu multe decenii în urmă.

Se spune că apariția unei ere digitale globale a dus la sfârșitul capacității picturii de a rămâne relevantă. După căderea zidului și în timpul anilor 90, Berlin a fost martor la o schimbare culturală; a fost o eră a experimentului. Încă recuperându-se după închiderea culturală a cenzurii naziste și sovietice, Berlin a îmbrățișat o eră marcată de noi moduri de comunicare. Orașul a fost un sit important pentru dezvoltarea criticii influențate de internet și de experimente timpurii cu arta internet-based. Rețele influente de critică online precum NetTime și Rhizome își au originile în Berinul de la mijlocul anilor 90. Arta noilor media domină cele mai noi practici ale artei contemporane internaționale, înglobând toate formele de artă digitală, cât și performance-ul, arta conceptuală și instalația. Berlinul găzduiește un număr imens de galerii și spații dedicate artei noilor media și, astfel, accesibilității globale și schimbului cultural facilitat cu ușurință de aceste medii.

Chiar și cultura muzeelor pare să prefere instalațiile, new media și performance-ul. Totuși, se pare că instituțiile artistice reprezintă ultimul bastion al expozițiilor de pictură de mari dimensiuni. În 2013, patru din cele mai mari instituții de artă din Berlin au colaborat la nivel tematic pentru patru expoziții adunate sub numele „Painting Forever!” (coincidența face ca în același an să fi avut loc deschiderea expoziției „Painting Now” la Tate Britain, și a studiului pe tema picturii contemporane „The Forever Now” de la MoMA). Expozițiile au conținut lucrări de pictori berlinezi și au prezentat numeroase tipuri de poziționări, inclusiv materialitatea indulgentă a picturilor din folii a lui Anselm Reyle, sau realismul psychosexual din lucrările lui Martin Eder (membru în gașca de băieți expuși la Neue Nationalgalerie). Prin contrast, gruparea de patru artiste facilitată de Deutsche Bank Kunsthalle a fost îmbibată de sentimentalitate și s-a intitulat „A picta înseamnă a iubi din nou”.

Ediția KW, „Keilrahmen”, a adunat peste 70 de artiști, cu abordări variate și aflându-se în puncte diferite ale carierei, în încercarea de a sonda cum arată scena locală de pictură din Berlin. Ansamblul de zid strâns încadrat include lucrări de Frank Nitsche, Friederike Feldmann, Dorothy Iannone, Sergej Jensen, Bernhard Martin și Andy Hope 1930. Am întrebat-o pe curatoarea „Keilrahmen”, Ellen Blumenstein, despre curatorierea și felul în care este văzută această artă în contextul local, mai exact daca este încă utilă, sau chiar posibilă, într-o lume a artei contemporane conectată global. Răspunsul ei a subliniat importanța contextelor politice, sociale și culturale ale poziționării geografice ale instituțiilor, contexte ce ar trebui să fie reflectate în programa insitituțiilor cu pricină. Speranțele evenimentului „Art Forever!” au fost de a chestiona și încuraja o dezbatere despre poziția actuală a picturii în arta contemporană, și de a demonstra că scena picturii este în viață și se ține bine în Berlin. Deși expozițiile au avut succes, lucrările au fost criticate ca fiind o reamestecare sau, în cel mai bun caz, o reinventare, o reciclare a stilurilor și tehnicilor de demult. Această problemă a originalității se regăsește în toată arta contemporană, dar mai ales în pictură fiindcă are un index istoric și stilistic atât de vast în spate. Te-ai putea întreba dacă originalitatea mai este posibilă.

Trendul curent al instalațiilor ca tehnică de expunere pentru pictură răspunde nevoii de originalitate și noilor cerințe ale spectatorului de artă contemporană. „Painting Forever!” la galeria Berlinische a avut o instalație gigantică de perete de Franz Ackermann. Peisajele și hărțile sale aprinse, subiective, abstracte și detaliate au atârnat pe pereții pictați cu îndrăzneală prin metode variate, unele pe stâlpi precum panouri publicitare, altele proeminente precum ecranul unui televizor. Aceste mecanisme vizuale fac referite la condiția globală de supra-saturare a imaginilor care pune la incercare ideea de originalitate, autenticitate și autonomia artelor vizuale. Ackermann include procesul de a privi arta în subiectul lucrărilor sale. Dominând privitorul, această instalație face imposibil modul de privire tradițional. În comunicatul de presă, galeria a pus accent pe caracterul site-specific al lucrării, un aspect al instalației care răspunde la critica conform căreia pictura este o comoditate comercială, capabilă de a oferi o experiență singulară.

De asemenea, dimensiunile considerabile vor impresiona întotdeauna. Încheiată la începutul acestui an, expoziţia „Wall Works” de la Hamburger Bahnhof a prezentat o serie de picturi impunătoare şi instalaţii pe perete, incluzând lucrări de Katharina Grosse şi Nasan Tur create special pentru acest show. Lucrarea lui Tur „Berlin says…” (2013) este o pată imensă de vopsea spray roşie, de forma unui dreptunghi format din suprapuneri de texte copiate din graffiti-urile Berlinului. În abordarea acestui proces, unde munca este mai importantă decît forma, contextul este totul. Această lucrare a fost expusă alături de un video care prezenta evoluţia procedeului de lucru al artistului, ducând astfel totul în zona de instalaţie multi-media.

Instalaţia colorată, acoperită de vopsea spray a Katharinei Grosse folosește trei copaci imenşi, dezrădăcinaţi, ce par că sunt pensule gigantice care lasă urme pe pereţii galeriei. Lucrările lui Grosse sunt deseori extinse în spaţiu şi domină mediul; totuşi expoziţia ei recentă de la galeria König care inaugurează noul spaţiu din biserica St Agnes, a inclus doar picturi pe panouri. Paleta ei vibrantă şi tehnica de suprapunere de straturi cu pistolul de spray a produs picturi remarcabile, demne de spaţiul întins pe care îl ocupă din punct de vedere fizic. Chiar dacă au fost făcute pe un format tradiţional, aceste lucrări mari au interacţionat cu spaţiul înconjurător.

Arta contemporană există şi într-o eră post-studio, unde, privite individual, lucrările nu mai sunt luate în considerare şi înţelese din prisma abordării artistului, fiind mai mult văzute prin felul în care sunt expuse: lucrările de artă sunt supuse interacţiunii cu spaţiul pe care îl ocupă şi cu nivelurile conceptuale pe care le pătrund. La fel ca în toată arta vizuală, picturile sunt împinse să fie parte dintr-o relaţie obligatorie cu materialul vizual al vieţii noastre de zi cu zi, fiind în constant dialog cu felurile în care vedem şi înţelegem acest tip de material. Toată arta contemporană este artă conceptuală. Chiar şi lucrările pictate într-un formalism pur răspund la un oarecare nivel al condiţiei postmoderne de trai într-o societate saturată de imagine. Artiştii contemporani nu mai pot crea artă care să poată fi privită din afara cadrului conceptual de producţie a imaginii în sine. Mulţi pictori contemporani îmbrăţişează auto-reflexivitatea tabloului ca bază conceptuală pentru creaţie, folosind referinţe artistice istorice sau din media pentru a conferi substrat conceptual lucrărilor lor. În direcţia acestei constatări – un angajament critic cu istoria sa proprie şi cu poziţia ei în contextual mai larg al producţiei şi circulaţiei imaginii – consider că pictura ca mediu de expresie îşi regăseşte maximum de potenţial.

În încercarea de a înțelege peisajul artistic contemporan și rupturile sale, o cale interesantă este aceea de a chestiona meritele unei abordări specifică mediului în teorie, critică și curatoriat. Expozițiile de grup exclusiv cu pictori și textele critice despre un singur mediu întăresc ideea că pictura este separată de alte medii și practici, păstrând o distanță academică și un privilegiu instituțional care îi împiedică evoluția și felul în care este percepută alaturi de noi moduri de producere a artei. Scena artistică din Berlin răspunde artei lumii globalizate, și noilor instrumente și metode de comunicare cu această lume. Pictura ca mediu nu se opune fundamental acestor trenduri, așadar, decât să ne întrebăm dacă pictura mai are ceva de oferit, poate ca este mai potrivit să vedem daca abordările tradiționale, academice și instituționale ale picturii mai sunt relevante.

Acest eseu face parte din proiectul de colaborare între Revista ARTA online și Berlin Art Link. Redactorii Cristina Bogdan și Alison Hugill au comisionat fiecare cîte 3 texte, în jurul unor teme reprezentative pentru ambele scene. În această serie, colaboratorii noștri discută despre natura socio-politică a picturii, muzică & performance, și spații DIY/underground în Berlin și București. Toate textele apar în ambele publicații, și sunt disponibile în română și engleză.

Textul lui April Dell poate fi citit și aici.