Zilele trecute intrând în Galeria Ivan am simțit o mulțumire acută, un interes visceral, pe care l-ai asocia mai degrabă impulsului erotic decât contemplării dezinteresate din rețeta bătrânului Kant. M-am întrebat a doua zi: să fi fost atmosfera dionisiacă de la vernisaj sau tensiunea plăcută a șuetei? Mi-am amintit însă că totul a pornit de la textul lui Ross Taylor. Mai exact, în clipa-n care am vrut să arunc pe el obișnuita privire rapidă. Am încercat de câteva ori, degeaba. M-am prins că n-aveam în față obișnuitul concept, ci genul de text pe care ori îl citești pe bune ori îl arunci în primul coș de gunoi ca să scapi.

În mare era vorba despre un studio locuit de un weirdo, genul de personaj deviant, jumătate omul din subterană al lui Dostoievsky, jumătate Monsieur Merde al lui Leos Carax. Un mix de monstru și artist dement, gata să muște degetele oricărui imprudent ar încerca să clasifice arta lui în termeni de stil sau conținut.

În acest sens, lucrarea cheie, fără de care citirea expoziției nu cred să ajungă prea departe, aș spune că nu e nici pictura cu Jesus neon, nici tabloul cu pisica rânjită ce-ți trezește cheful de a reciti Alice in Wonderland (sau măcar a pierde ceva timp pe calculator cu varianta virtuală), ci beanbag-ul din sala de sus, obiect textil împroșcat de vopsele, solvenți și cafea, despre care Ross Taylor confirmă că provine din rămășițele propriului studio. Acționând dincolo de teritoriul obosit al metaforei, acest burete impregnat de culoare și transpirație performează direct, după modelul unui cuvânt obscen a cărui violență stă în simpla sa rostire, în repetarea sa în întuneric. El nu reprezintă, nu are de-a face cu semantica, pur și simplu este, sugerând publicului că în fața unei manifestări directe a studioului în spațiul galeriei e mai bine să se tacă.

În sala de jos un obiect pereche în formă de cristelniță reiterează aceeași funcție instrumentală, ritualică. Asamblat din obiecte găsite și frânturi de lucrări, se pare că a locuit la rândul său în studio, inițial discret într-un colț, limitându-se la a adăposti un vas ce aduna apă de ploaie. A atras atenția în momentul în care artistului i-a dat prin cap că procesul prin care cristelnița improvizată obișnuia să decanteze ploaia dubla modul în care pictura sa filtra atmosfera studioului și toate obiceiurile zilnice. Deducem de aici că sala de jos oferă o sumă de priviri. Printre ele, albastra Dirty glass, dirty gloss livrează perspectiva proprie unui pahar uitat cu apă.

Devine tot mai limpede că proiectul lui Ross Taylor este să construiască, în ordinea lui Bataille, o specie de base materialism, un materialism fără ontologie, fără picior de idealisme, o sărbătoare dezmățată a materiei dincolo de concepte sau abstracțiuni. Pe un astfel de teritoriu, departe de orice antropocentrism, nu supraviețuiesc decât poezia de dincolo de cuvinte, ritmul în sine. Este teritoriul ultimei sincerități, al performativității nude, al transformării artistului în operă (artist în lipsa căruia lucrările amuțesc), al gestului ce rupe realul, sensul, asemeni freneziei erotice din L’histoire de l’oeil. Este jocul și estetizarea asumată întru scoaterea din scenă a obstinatului conținut, propusă de Sontag în Note despre camp. Este în același timp o întâlnire cu paradigma noului materialism.

Dincolo de spațiul reprezentării, proiectul trimite către natură, o natură ce produce monștri unici, determinând o pierdere de sens a termenului de devianță. În ordinea devianței, Isus și unghia de la piciorul unui monstru baricadat în studioul (inconștientul) său coabitează neproblematic, urmărind fiecare câte una dintre cele două mișcări ale soarelui putred din povestea cu Icar. De altfel, după Bataille metafora soarelui dual (capabil a eleva dar și a condamna la cea mai acută și strălucitoare prăbușire) se aplică întregului univers. Lumea e un joc iar jocul se joacă dincolo de bine și de rău. Nu există vrăjitor bun și nici vrăji rele. Nu există cunoaștere de sine fără ieșire din sine și pierdere de sine. Există doar forță și o neîncetată trecere a urcării în coborâre.

După modelul latinescului sacer (ce semnifică simultan sacralitatea și blestemul excomunicării), divinitatea și abjectul fluidelor corporale vor reprezenta extremitățile aceleiași alterități absolute, ale aceluiași inaccesibil alter în fața căruia cuvintele, categoriile amuțesc. Concomitent, studioul se mulează pe modelul templului dual, loc al crimei și al rugăciunii. Înțelegem acum că acest studio, loc marginal al proastelor obiceiuri, al pierderii de timp, al incertitudinii dar totodată nod fertil al expresiei, al decantării și al condensării, este chiar personajul principal al expoziției. Sala de sus va constitui de altfel replica sa în oglindă, o rețea conectată în jurul martorului beanbag, în care restul lucrărilor panotate neregulat recuperează modelul unor pete de vopsea căzute în afara pânzei. Asistăm la o meta-expoziție în care lucrările propriuzise joacă rolul unor simple urme, recompunând o serie de afecte, gesturi mărunte, cotidiene (neimportante doar la o primă privire), în fapt materia primară a procesului artistic. Vorbim despre expresie dar nu neapărat despre expresionisme. După modelul lui Deleuze invocăm ritmul pur, expresia ca teritorializare închegată din eterna reîntoarcere a ritualului cotidian. Invocăm arta ca marcă a teritoriului, ca generare și luare în posesie a unui teritoriu-studio.

Titlul proiectului Dinți, unde ar trebui să fie unghii reconfirmă pista base materialism subsumându-se în același timp unei operații de orizontalizare. Fie că alegem ca reper gândirea postumană ori teoria informului livrată de Rosalind Krauss, orizontalizarea se referă la aceeași recuperare a axei gură-anus, specifică lumii animale, în paralel cu denunțarea obsesiei verticalității, a reprimării și a identificării forțate a individului cu un subiect ființă erectă, ce pare că a uitat că picioarele îi sunt încă înfipte în pământ. În acest sens, Dinți, unde ar trebui să fie unghii se așează în descendența textului Le gros orteil, în care Bataille celebra fascinația pentru degetul mare de la picior, ca cea mai umană parte a corpului omenesc. Un astfel de fetiș se dovedește util pentru deconspirarea unor adevăruri necesare: viața umană este eronat abordată ca un simplu act de elevare, natura umană continuă să ascundă aceeași închisoare în care zace condamnat același animal sălbatic, același Monsieur Merde.

În acest context, unul dintre primele deziderate ale proiectului va fi delimitarea de pura vizualitate respectiv reîntoarcerea la carnal, la spațiul ocupat de corpurile noastre. Receptarea lucrărilor va solicita în consecință o legătură directă, un act de prezență, de enthousiasmos. Ceea ce văd eu în proiectul prezentat de Ross Taylor la Galeria Ivan este un act de trăire poetică, performativă, intermedială, un joc fin al teritoriului dintre cuvânt, gest, obiect și pictură, dintre apolinic și dionisiac, ce reușește să transforme arta din vechiul act de sublimare și separație a spectatorului de corpul său într-un viril paradis artificial ce concurează încărcătura explozivă a lăzilor de alcool, fascinația celor mai pure Peyote visuals și a celor mai pufoase afecte MD.

Ross Taylor, Dinți, unde ar trebui să fie unghii este la Galerie Ivan în perioada 12 aprilie 2017 – 27 mai 2017.