Christa Wall este o artistă multidisciplinară care trăiește și lucrează în Viena, Austria. Cu o gândire tentaculară, Christa traversează spațiile dintre performance și interpretare, dintre ritual și activism, dintre cultura populară și queerness. Lucrările ei ne invită să devenim complici în cultivarea poveștilor de responsabilitate, deslușind sunete poetice fluide și cântece seducătoare compuse de corpuri firave.

Împreună cu Christa, începem o discuție amplă despre practica noastră artistică, despre interesul pe care îl împărtășim pentru ritualul bocetului, oferind o introducere pentru expoziția noastră, From Tears to Ideas, desfășurată la Atelier 35 în perioada 15 noiembrie – 15 decembrie 2021. From Tears to Ideas este un act de lamentare performat în cadrul unei lumi în ruine, care traversează crize multiple și o pandemie în continuă desfășurare. Ritualul bocetului ne întoarce către un corp individual și colectiv, vulnerabil și permeabil, căutând căi alternative de grijă, afecțiune și solidaritate.

Andreea Vlăduţ: Când a apărut interesul tău pentru obiceiurile populare?

Christa Wall: Interesul meu pentru obiceiurile populare a înflorit în timp ce cercetam yodelingul, o tehnică vocală incredibil de puternică. Am îmbrăţişat acest subiect în anul 2015, când am început să devin mai interesată de dansurile populare și de riturile de trecere, în special de procesul de alungare a spiritelor rele. A existat un amestec de reflectare asupra mitologiei și magiei, un accent pus pe procesele de metamorfozare a oamenilor și animalelor, ritualuri ce întruchipează creaturi cu trăsături dincolo de cele umane.

A.V.: Îmi poţi spune ceva mai multe despre lucrările tale legate de obiceiurile populare?

C.W.: Iridescent Iteration este unul dintre principalele proiecte ce se concentrează pe tema obiceiurilor populare alpine, realizat în anul 2018 în colaborare cu artista-performer Bernadette Leinbauer. Împreună am creat un ritual centrat pe reinterpretarea și transformarea – o contextualizare feministă – yodeling-ului și a dansului Schuhplattler.

Dar tu Andreea? Ce a determinat interesul tău pentru obiceiurile populare?

A.V.: Înainte de a începe proiectul acesta despre practicile de bocet și lamentare, am făcut împreună cu Florine Mougel un performance. Am reinterpretat Taranta, un ritual italian, sub forma unui performance audio-vizual bazat pe distorsiuni și zgomot.

Am început să cercetez mai în profunzime obiceiurile populare, focalizându-mă pe ritualul bocetului, ca urmare a biografiei bunicii mele. La înmormântarea bunicului am descoperit că ea era bocitoare. Imaginea bunicii și a altor două bocitoare în jurul sicriului mi-a rămas imprimată în minte. A bocit trei zile și a continuat să jelească timp de 40 de zile după înmormântare. Întregul ritual mi s-a părut puternic, mai ales ritualul bocetului: câteva versuri, accentul pus pe cuvinte prin repetiție și repertoriul gesturilor.

Am devenit interesată și de aspectele nonverbale ale bocetului: mișcările corpului, gesturile, limbajul poetic și fizic care se naște din suferință.

C.W.: Cum am început proiectul?

A.V.: Am început proiectul prin documentarea biografiei bunicii mele, adunând poveștile ei. Am comparat apoi bocetele din România cu cele din tragediile grecești, începând cu structura și cu forma lor. De asemenea, a fost foarte important pentru mine să accentuez aspectele feministe ale actului performativ de a boci.

Ne-am început colaborarea, creând muzică electronică, în 2020, combinând o interpretare de versuri de bocete clasice și improvizate cu instrumente electronice DIY. Ca să rezum, aș zice că lucrarea noastră este o recreare a ritualului prin voce și muzică electronică, subliniind importanța bocetelor și a ritualurilor de jelire în vremuri presante și de distrugere masivă a mediului înconjurător, când suntem copleșiți de pierdere și de durere.

Cercetarea noastră a început cu un input teoretic despre profesia de bocitoare și despre ritualurile funerare din diferite contexte socio-politico-geografice de-a lungul istoriei, precum și despre politicile suferinței.

C.W.: Dorim, de asemenea, să creăm un spațiu care se deschide către înțelegerea modurilor de a face față și de a accepta suferința. Aceasta are potențialul de a se transforma în putere, și chiar acțiunile care ne întăresc ne pot ajuta să încurajăm solidaritatea și rezistența.

A.V.: Continuând pe acest fir, am început să explorăm și să studiem în detaliu gesturile și expresiile corpului în cadrul ritualului de jelire. Deși ritualul tradițional românesc în sine are un impact imediat și este foarte direct, interpretarea ta se construiește pe opusul acestui lucru, pe neclintire și mișcare lentă.

C.W.: Așa este. Încetinind mișcarea subliniez timpul de care este nevoie pentru a face față suferinței. Este un proces care necesită zăbovire și un sentiment de siguranță pentru a putea să accesezi și să implici memoria somatică a corpului tău în actul jelirii.

Dacă reușim să creăm un spațiu curajos pentru vulnerabilitate și dacă îi permitem, corpul nostru știe cum să exprime suferința prin mișcări, gesturi și expresia vocii (tonalitate, timbru).

Cercetarea noastră nu a fost bazată numai pe cărți și articole antropologice și istorice, dar și pe anumite lucrări de artă care explorează poezia vizuală a gesturilor și importanța repetiției și a nemișcării. Am fost inspirate de lucrările de artă Gestures de Hannah Wilke, Repair and Restore de Ekin Bernay, Staging de Maria Hassabi, Crowd de Gisèle Vienne, The Quintet of the Astonished de Bill Viola.

A.V: Ce tehnică vocală folosești? Și de ce folosești această tehnică în contextul bocetului?

C.W:  Folosesc tehnica yodelingului. Pentru mine, este o articulare care provine din adâncul tău, o chemare spre o comunicare cu oameni, animale și, poate, chiar cu strămoșii tăi. În termenii tehnicii vocale, este o focalizare, o exagerare, o schimbare de ton între registrul jos al pieptului și cel înalt al capului. De obicei, este evitată în tehnicile clasice occidentale. Dar, de fapt, găsești variații ale ei în multe stiluri vocale ale muzicii populare tradiționale. În compoziția noastră, pun în evidență acest spațiu intermediar. Acest instrument devine principala caracteristică a stilului vocal.

În primul rând, respirația este circulație, o extensie a corpului nostru care ne reamintește de înrudirea cu pădurea pe pământ și cu adâncurile subacvatice. Este un instrument foarte puternic pentru calmarea sistemului nervos și, de asemenea, este ritm. Este văzută și ca un mesager al sufletului. Iar când vine vorba de lamentare, este cel mai important mijloc de exprimare.

Pentru ascultător creează un spațiu imersiv prin senzația de circularitate. Utilizarea respirației este o practică și un element esențial al ritualului de a boci, care invită la o „împământare” pentru a încetini, a permite vulnerabilitate și a deschide un spațiu pentru diverse strigăte de durere și suferință. Aisha Devi subliniază impactul, puterea de vindecare a diverselor frecvențe și vibrații asupra corpului și minții noastre. Ea spune, de asemenea, că frecvențele joase se conectează cu părțile inferioare ale corpului.

Un instrument anume pe care îl folosim în performance-ul Pneuma Lamentare este toaca.

Poți să îmi spui despre istoria lui și care a fost motivul pentru a-l folosi?

A.V.: Decesul unui membru al comunității este anunțat celorlalți prin sunete anume – ori se bate toaca, ori se trag clopotele bisericii. Ion Ghinoiu descrie instrumentul, vorbind despre istoria acestuia, în cartea lui Cartea Românească a Morților. Din punctul meu de vedere, în compoziție, sunetul de toacă este un element de tranziție cheie în performance, care marchează trecerea de la nemișcare la sunetele puternice ale beaturilor și vocii.

C.W.: Ne poți prezenta celelalte instrumente pe care le-ai construit pentru partea sonoră?

A.V.: Am folosit instrumente DIY pentru compoziție. Unul dintre ele este un instrument cu arcuri imens, care sună ca un violoncel. Cânt la acest instrument folosind un aparat de masaj pentru cap, care generează prin vibrația lui o mișcare continuă a arcurilor. Mișcarea neîntreruptă și sunetul metalic generate de materialitatea acestuia crează overtonuri, distorsiune și armonie.

Cutia cu arc este un instrument cu multiple arcuri din fire de oțel de grosimi diferite prinse pe o cutie de lemn. Un piezo este atașat de fundul cutiei, care este conectat la un delay. Cânt la acest instrument folosind un arcuș de vioară pentru a obține diverse tonalități și overtonuri datorită diverselor materialități, grosimi și presiunii variat aplicate. În compoziție, acest instrument este combinat cu respirație continuă. Ca rezultat, cele două sunete specifice se îmbină și ascultătorul nu poate distinge instrumentul de voce.

Chitara cu arcuri a fost construită prin asamblarea de obiecte metalice găsite, arcuri, corzi etc. Am ales să folosesc acest instrument pentru a obține accente în compoziția muzicală, obținând același ton ca toaca.

Beat-urile tehno

Am ales să explorăm posibilitățile muzicii electronice în lucrarea noastră. Tranziția de la partea serenă și introspectivă la beat-urile tehno puternice și varietatea de intervale de frecvență au prezentat un interes special pentru noi datorită impactului pe care îl au asupra corpului.

Spațiul ritualic și modul în care invită procese de transformare colectivă în vremuri nesigure

C.W.: Actul de jelire ca practică colectivă este o unealtă de rezistență în fața situației globale actuale. Înțelegerea semnificației, a puterii terapeutice a suferinței este esențială în a face față pierderii.

Prin intermediul ritualului de jelire, putem de asemenea să reflectăm asupra convențiilor societale care ne modelează emoțiile, mai ales în sfera publică, dar și în afara ei. Poate și să oferim o alternativă la o viziune sanitizată sau sinistră asupra morții. Actul de jelire este o practică, un proces social și cultural care ne învață cum să ne adaptăm pierderii. Acesta este motivul pentru care am început să ne întrebăm dacă actul de jelire ar deveni o parte importantă în atitudinea noastră față de variatele crize și pandemia prin care trecem, ar putea acesta să ne întărească implicarea față de lume? Ar putea să dizolve din nou barierele dintre sine și celălalt uman sau nonuman?

Proiectul From Tears to Ideas a fost realizat în colaborare cu Teodora Manolache, Ioana Mutu, Dorel Langă, Taraful Morunglav și Daria Nedelcu.

Proiectul a fost finanțat de Forumul Cultural Austriac în cadrul programului #newTogether.