Sacul de box este format, de obicei, din piele și este umplut cu tăieturi de cârpe, nisip sau alte materiale similare. Corpul uman poate oare să devină un sac de box? În cadrul expoziției Game On, de la galeria de artă contemporană META Spațiu din Timișoara, curatoriată de Mirela Stoeac-Vlăduți, vizitatorii au putut vizualiza transformarea corpului uman într-o materie inertă, dar încă vie care simte durerea fiecărei lovituri, rămânând înmărmuriți și în cele din urmă pasivi. Performance-ul Human Punch Bag întreprins de artistul Szilard Gaspar, care e și fost boxer profesionist, aduce în discuție conceptul de putere, forțând vizitatorii în ipostaza de a-și regândi propriile lor avânturi de putere și dominație. În alte lucrări precum Action Relief, Action Wall, Full Contact Matter, Szilard Gaspar duce o „luptă” fără deznodământ cu materia, chestionând astfel, într-o manieră conceptuală, structurile de putere din sferele sociale și comportamentele umane combative în interiorul acestor dinamici care par lipsite de reguli și norme.

Michel Foucault pune la îndoială caracterul episodic și condiționat al puterii manifestate în relațiile interumane. În cartea sa Discipline and Punish: The Birth of the Prison (1979), filosoful francez descrie puterea ca fiind dispersată și imanentă în toate relațiile sociale. În același timp, Foucault prezintă o „funcție dublă a puterii exercitate la nivel de societate, care deși pare antagonică, este de fapt identică și simultană: de a pedepsi și de a vindeca sau educa.”^[1]

Cu toate acestea, puterea și agresivitatea rămân a fi agentul catalizator al pozițiilor de rivalitate, care se multiplică în sistemul capitalist, afectând toate domeniile.

Pornind de la contextul creat în jurul titlului de capitală culturală a Timișoarei, demersul curatorial al expoziției Game On explorează însemnătatea acestui proces complex pentru scena artistică locală, încercând să identifice linia care separă succesul de insucces și artiștii „mici” de artiștii „mari”. Expoziția marchează deschiderea oficială a Timișoara 2023 și, prin titlul sugestiv și ironic, dă start unei aparente „competiții artistice”. Astfel, în mod firesc apar întrebările: a rămas oare mediul cultural neatins de efectele devastatoare ale capitalismului? S-a transformat scena culturală într-o arenă cu o competiție acerbă, dar nereglementată așa cum se întâmplă în arenele sportive? Artiștii/artistele expuși/se analizează efectele sistemului capitalist, a structurilor de putere și a competiției asupra sectorului cultural, punând în discuție relația dintre artă și sport, estetică și agresivitate, reguli și haos, revizuind rolul artei contemporane pentru comunitate și pentru artiștii/artistele înșiși/însele.

Lucrarea Donei Arnakis, I play by own rules, constituită din două desene realizate cu cărbune direct pe pereții galeriei, reflectează asupra naturii expansive a omului și asupra relațiilor de putere interspecifice și intraspecifice. În timp ce primul desen reprezintă o ființă umană care se ascunde sau mai degrabă se izolează într-un spațiu sigur, inconștientă de pericolul din exterior — o haită de hiene gata să atace, al doilea desen, ca o prevestire nedorită dar inevitabilă, înfățișează șacali devorându-și deja prada. Relațiile de putere dintre animalele sălbatice ni se par firești și insignifiante, pentru că le privim de la înălțimea civilizației, însă uităm că societatea contemporană e construită pe principiul competiției și agresivității. În cartea On Aggression (1966), Konrad Lorenz remarcă, pe lângă intensitatea distructivă a agresivității umane, efectele „pozitive” ale acesteia în evoluția darwiniană, concluzionând că „agresivitatea este trăsătura esențială a umanității și fundamentul vieții în întregul regat al animalelor”^[2]. Capitalismul doar a intensificat relațiile de putere și dorința de dominație atât asupra semenilor cât și asupra altor specii. Cum competiția prin însăși natura ei implică agresivitate, dinamismul capitalist rezultă din energiile care derivă din aceasta. Prin cele două desene, Dona Arnakis întrevede ierarhia din ecosistemele naturale care se răsfrânge și asupra societății umane. Titlul lucrării, I play by own rules, dezvăluie două aspecte contradictorii ale supraviețuirii într-o societate profund consumeristă. Pe de-o parte, există necesitatea izolării de agresivitatea competiției capitaliste și a apropierii de sine, iar pe de altă parte, această retragere în interior poate produce ignoranță și o pasivitate dăunătoare.

Alienarea față de societatea contemporană și, în special, față de ostilitatea reciprocă impusă de capitalism se regăsește, de asemenea, în picturile lui Mathias Bar, Anatomy of tragedy I și II. Lucrările prezintă un univers figurativ fragmentar, difuz și aproape degradant, unde ipostazele identitare se diluează și nu mai au un contur bine stabilit. Corporalitatea astfel scindată și incoerentă, se transformă, scoțând la iveală interiorul vulnerabil care mocnește. În acest univers distopic, răvășit de solitudine, individul pare abandonat și imobilizat, fără vreo putere de schimbare. Această stare de însingurare este întărită și de monumentalitatea sculpturii lui Cătălin Bătrânu, Untitled, care reprezintă un obiect construit din memorie și nu realitatea însăși. Oricât de adevărată poate părea piatra imensă care parcă iese din perete, aceasta e, de fapt, un obiect fals care doar amintește de multitudinea de realități neguroase în care ne învârtim și pe care nu le mai putem deosebi.

Sergiu Sas a realizat două lucrări legate direct de tema sportului, prin care studiază conceptul de competiție reglementată și aparent inofensivă în arenele sportive, dar care se manifestă într-un mod violent în societate. Fotografia gg reprezintă o minge de fotbal — ca un simbol al competiției — circumscrisă unui înveliș de semințe de floarea soarelui și de dovleac. Artistul folosește semințele ca un element unificator al celor două tabere adversare de suporteri pentru a reprezenta aceeași condiție umană în care se regăsesc aceștia. Deși lucrarea e ludică și plină de umor, Sergiu Sas reproduce absurditatea situației în care se găsesc fanii fotbalului, și anume aceea de a alege întotdeauna o parte a baricadei și de a se concentra mai mult pe o descătușare agresivă de energii decât pe experiența în sine a meciului. Titlul lucrării, care e o abreviere a expresiei good game (ro. bun joc!), sugerează necesitatea unei încetări de a mai concura și de a-i mai privi pe ceilalți ca oponenți, ci mai degrabă de a ne bucura laolaltă de joc.

Discuția despre disproporțiile dintre conceptul de întrecere și de joc este continuată de George Roșu prin instalația video keeping score. De obicei, în lucrările sale, artistul folosește umorul și textul pentru a prezenta noi mecanisme de interpretare a lumii din jur și de demontare a clișeelor sociale, criticând structurile artistice instituționalizate. Lucrarea din cadrul expoziției de la META spațiu crează circumstanțe de întrecere aparent absurde și derizorii, ridiculizând relațiile de rivalitate care se setează în vârtejul competiției, și anume pozițiile de câștigător sau de învins, precum în situația caraghioasă a măsurării ego-ului your EGO vs my ego. Artistul invită astfel vizitatorii să contemple incoerența „concursurilor” cotidiene în care ei înșiși se plasează și să conștientizeze inutilitatea unei mențineri insistente și obsesive a scorului.

Expoziția Game On readuce în discursul artistic conceptul de solidaritate, încercând să scoată arta din cercul vicios al capitalismului invaziv și acerb, pentru că arta trebuie să rămână o experiență profund umană, orientată spre procesul interior mai mult decât spre conformarea așteptărilor exterioare. Arta creează spațiul sigur și necesar pentru interogarea și eliberarea sinelui, precum și pentru întâlnirile valoroase și apropierea față de ceilalți. Deși agresivitatea e parte inerentă din noi și e aproape inevitabilă, umanitatea trebuie să-și îndrepte toate eforturile spre limitarea instinctelor agresive și combative, și spre canalizarea energiilor pentru solidaritate și colaborare.

^[1] Jeffrey Nealon, Foucault Beyond Foucault: Power and Its Intensifications since 1984, Stanford University Press, California 2008

^[2] Theodora J. Kalikow, „Konrad Lorenz on human degeneration and social decline: a chronic preoccupation”, Animal Behaviour, Volume 164, 2020, pp. 267-272