Însumând o serie de fotografii-obiect, colaje și instalații textile, proiectul from someone other than myself, expus de Aurora Király la galeria Anca Poterașu (finanțat prin Granturile SEE 2014 – 2021 în cadrul Programului RO-CULTURA), se numără printre demersurile artistice complexe, greu de clasat sub o anume categorie. Această cercetare matură sondează, mai curând, disoluția categoriilor, genurilor și a granițelor, lansând un relevant discurs inter și trans-media ce pune în relație fluiditatea identității și curgerea calitativă a timpului – durata ca prilej de întâlnire imprevizibilă a trecutului cu prezentul și viitorul.

Imposibil de încadrat într-un scenariu liniar, greu de fixat în timp, spațiu sau într-un medium anume, from someone other than myself adoptă arhitectura unui rizom, a unei rețele în care fiecare imagine comunică cu fiecare imagine. Rezultă astfel o structură hyper-narativ, o multitudine de fire ce leagă personajele fotogramelor cu cele din colaje sau instalații textile, invitând privitorul să alunece pe lanțul asocierilor libere și al imaginilor-amintire, pe fluxul bergsonian al memoriei spontane. Acum suntem în apartamentul artistei, lângă îndrăgitul Pisi (costumat ca personaj de colaj într-un imprimeu cu leoparzi), câteva clipe mai târziu ajungem în Belgia la răcoarea unor copaci transpuși pe sticlă tratată cu emulsie argentică. Grație unei alte fotografii obiect, încastrată în sticlă și plexiglas, ne întoarcem în centrul Bucureștiului, lângă blocul turn din piața Palatului și de acolo înapoi la colajele și instalațiile în care artista, la lumina unei elegante lămpi roz, citește despre dansul contemporan și despre experimentele avangardei, identificându-se pe rând cu performeri și coregrafi celebri precum Léonide Massine, Yvonne Rainer sau Mette Ingvartsen.

Se poate spune astfel că proiectul ia naștere într-o zonă de trecere, la intersecția discursului postuman despre sine și natură cu discursul despre mutațiile media postfotografie și postcinema. Întrebarea relevantă ridicată aici de Aurora Király este dacă, în acest regim post, marcat de lipsa încrederii în frumusețe sau esență, cele două instabile teritorii nu ascund cumva o neașteptată poetică și o esență de dincolo de esențe.

Observăm astfel că fotografia, diagnosticată de Benjamin ca artă lipsită de aură și de plăcerea contemplării, devine la Aurora Király, în fotograme elaborate și printuri pe sticlă, revelare a unui obiect nefixat și totuși prețios, unic. Atunci când este proiectată pe lightbox, ea deconspiră un alambicat proces dar, totodată, inițiază un joc subsidiar cu materialitatea simulând atingeri de pânză ușoară, străvezie și foșnet de calc. Ne trezim expuși unei specii paradoxale de poezie ce îmbină tehnica cu visul și entuziasmul, readucând la prezență orizonturi eline. Sunt resuscitate vechi resorturi interne ale artei– apolinic și dionisiac, frumusețe și strălucire, vis și beție necesară acceptării adevărurilor tragice ale existenței umane.

Contribuie aici atât simbolul coloanei, abstractizat dar mereu prezent undeva în fundal, cât și personajele, surprinse de obicei în profil, în mișcări ce par a deconstrui mitologii ilustrate pe vase și amfore. Această suită de figuri-contur, al căror profil reproduce profilul artistei, figuri fără trăsături și totuși expresive, reactivează discursul antic al lui presopon și persona: individualitatea ca accident, identitatea ca mască. Grație remarcabilei posturi a artistei ca Pierrot, jocul singularitate-multiplicitate adună și conotații din teritoriul Commedia dell Arte, al improvizației țesute în jurul tipologiilor umane. Noi trimiteri apar datorită posturii lui Léonide Massine din baletul Pulcinella, colaborare cu Picasso și Stravinsky, ce reactivează programul avangardelor. Putem concluziona că personajele constituie tot atâția heteronimi ai Aurorei Király ce funcționează asemeni unei clepsidre ce adună timpul, transformându-l în gest, confirmând clipei nu simplă întindere ci corp de voal, bumbac sau fetru. În această rețea de trimiteri și identificări succesive, sinele artistei ajunsă la maturitate se deconspiră a fi unul fluid, multiplu, autoconstruit și totodată ancorat în corpul biologic. Reluând mesajul vieții bune al teoreticianului Cristian Iftode, artista îndeamnă la recuperarea de sine ca subiectivare etico-estetică, ca practicare a unei arte de a trăi în orizontul libertății, al multiplicității și al opoziției la normalizarea biopolitică.

Sesizăm, în concluzie, că toate aceste recuperări etice sau estetice nu denaturează actualitatea demersului care, mai întâi de toate, rămâne o analiză contemporană a imaginii tehnice și a modului în care aceasta modelează constituirea identității și relaționarea cu peisajul natural sau urban. Cine sunt eu dacă nu suma selfie-urilor, a imaginilor captate, postate? Cine sunt eu dacă nu locurile, peisajele pe care le locuiesc? Seria Viewfinder Clash de poetice fotografii de peisaj, transpuse pe sticlă tratată cu emulsie argentică, continuă astfel analiza actului fotografic în sine, derulată în proiecte anterioare ca Viewfinder, Viewfinder Mock-Ups (2015 – 2019). Prin similitudine cu actul de conștiință, fotografierea presupune aici selecția subiectivă a unei percepții dintr-un câmp infinit de posibilități. În contextul bergsonian al lumii ca sistem de imagini solidare, fotografia se distanțează de simpla generare de reprezentări iar percepția impregnată de imagini-amintire se delimitează de fotografierea mașinală a lucrurilor. Mai mult decât atât, înlocuind conceptele cu asumarea unor distanțe focale, filtre, culori și încadrări, fotografia devine gândire, discurs capabil a livra un răspuns mai substanțial decât cel cantitativ, științific asupra semnificației “afectului ca afect”, asupra multiplicității și instabilității sinelui, asupra structurii intime a spațiului sau a timpului.

Salutăm astfel relevanța relaționărilor sugerate de Bogdan Ghiu cu scrierile lui Bergson cât și cu expunerea lui Deleuze din Cinema II asupra gândirii-cinema și a imaginii-timp practicate de cinematograful postbelic de autor. Alăturându-se unor capodopere cinematografice precum Je t’aime, Je t’aime sau L’Année dernière à Marienbad regizate de Alain Resnais, proiectul Aurorei Király adoptă același fascinant discurs al cristalelor de timp, același scenariu circular ce invocă structura noncronologică, noncuantificabilă matematic a duratei. În acest sens, lecția personajelor surprinse în poziții de dans în 50s or Soft Dispair și Soft drawings_Subconscious Narratives este totodată lecția care afirmă că în spatele oricărei inutile cuantificări în zile și ore, “timpul ca timp” este mai curând curgere și continuitate. Așa cum dansul începe abia cu uitarea pașilor și evoluția liberă a mișcărilor una din cealaltă, timpul ca flux poate fi înțeles și gustat doar odată cu abandonarea oricărei încercări de a-l secvențializa sau spațializa (pe ecranul ceasului, pe pagini de agendă sau calendare).

În ceea ce privește recuperarea sinelui, aceasta va viza locuirea alături de celălalt și orizontul intim al lucrurilor familiare. În colajele Subconscious Narratives artista creează un umwelt textil în care ustensile cotidiene – o lampă, un cuier, o umbrelă – decupate din țesătura unei rochii purtate ori a unei canapele vechi, depășesc simpla funcționalitate redefinindu-se ca fantasme ce populează visele ori ca lucruri autentice care, dispunând de capacitatea de “a da încredere” și sens existențial, fac posibilă afirmarea de sine ca fapt heideggerian de a fi în lume.

Conotațiile titlului Subconscious Narratives relansează jocul dintre memorie și percepție, mecanismul reîntoarcerii unei amintiri de la virtual la actual, de la subconștient la conștient. Nu mai rămâne nicio îndoială că proiectul, a cărui arhitectură internă este una de arhivă în permanentă reașezare, reprezintă o investigație asupra mecanismelor subiective ale memoriei, după cum remarca Cristina Stoenescu, curatoarea expoziției. La baza acestei investigații, ca măsură a lucrului de mână și totodată ingredient esențial al fotografiei, tronează timpul calitativ, cu buclele și salturile sale spontane între prezent și diferite straturi de trecut. Râmâne să ne lăsăm purtați de acest flux al duratei pentru a învăța să diseminăm materia de memorie, actualul de virtual, prezentul și corpul angrenat în mișcare de trecut și memorie ca rezervor infinit, supus legilor tainice ale subconștientului.