Intri în Camden People’s Theatre și te simți puțin stingher. La prima vedere seamănă cu Macaz-ul, dar de fapt nu au multe în comun. Îți amintești cum se spunea că în socialism nimeni nu zâmbea și de asta Războiul Rece a fost câștigat de occidentali. Au zâmbit și au câștigat. Cei de la bar zâmbesc, dar nu prea câștigă acum.

Te simți heterogenderizat. Îți aduci aminte că persoanele non-binare care lucrează la Macaz nu îți văd genul. Și nu îți zâmbesc și nu vor să te facă să te simți mai bine. Aici ne aflăm într-o lume alternativă, un Macaz care a facut mult timp parte din Imperiul Britanic. Ei îți zâmbesc, dar tu nu le zâmbești la rândul tău.

Piesa de teatru începe exact la timp și asta e iarăși ciudat. Actorii sunt foarte, foarte buni și îți place mult de tot furia și talentul lor. Presupui că ești în mare parte înconjurat de oameni din Londra. Nu vezi prea multe reacții.

Asculți cu mare satisfacție cum o actriță ia în derâdere toate englezismele.

Râzi și îți place mult. Toate corpurile din jurul tău par rezervate, focusate complet pe piesă. Pe scenă vezi cum un corp de emigrant african este tratat prost de către poliția britanică, cum o româncă imigrantă încearcă să-și înțeleagă condiția de ne-albă și cum corpuri britanice feminizate derivă plăcere din aplicarea legilor. Râzi de absurditatea situațiilor prezentate pe scenă. Începi să te enervezi dar simți totuși că îți și face plăcere. Pare că doar tu bucuri de piesă altfel decât pe modulul silențios. Dar totul pare calculat la timp, e mecanic, ca un ceas care ticăie să facă ce trebuie.

Ți-e sete căci iei medicamente ca să te menții funcțional. Ieși din teatru. Pe celaltă parte a străzii e un Sainsbury. În timp ce tu îți croiai drum spre ieșire, un personaj făcea mișto de violența politețurilor englezești și de intransigența cu care britanicii respectă și aplică regulile- ambele având rolul de a masca controlul social violent. Îți răsună în minte sloganul See it, say it, sort it, exact genul de constrângere britanică ce a dus la faptul că tu acum vorbești fluent engleza.

Intri în Sainsbury, fața ta este înregistrată pe ecranul unei camere. Arăți de parcă ai face parte dintr-o filmare mai amplă. Deja ai devenit hoț. Îți cumperi apa și te îndrepți spre mașinile de plată automate. Și aici au cameră și te oglindești în ecranul lor gândindu-te că într-o oarecare măsură deja ești ilegal

Înăuntru, în teatrul poporului, deși vezi o distopie cu tușe groase, te simți mai puțin controlat și urmărit decât afară.

În Sainsbury, ești supravegheat continuu ceea ce te face să îți dorești să porți o mască. Și apoi te gândești că, deși, în piesa asta africanii mor, măcar reapar ca fantome care strică petrecerile angajaților Home Office [Ministerului de Imigrație].

Îți sunt dezvăluite trei lumi: politețea britanicilor, un mecanism pentru control global, furia muncitoarei ne-albe, o supapă de răcorire și moartea refugiaților africani, o modalitate prin care ni se repetă că negritudinea este echivalentul morții, ceea ce în sine e foarte aiurea.

Nu se întrevede posibilitatea niciunei alianțe politice aici, rolurile sunt date de-a gata și e greu să ieși din limitele lor.

Te uiți la atent la imigranta română care spală sângele emigranților negri de pe podea. Actrița care joacă rolul mișcă ceva în tine când strigă spre audiență: „Esticii sunt toaleta Europei”. Tu nu speli toalete dar înțelegi că asta este categoria în care ești încadrat de mulți de pe aici. Și englezii continuă să aplice regulile pentru că așa îi civilizezi pe ceilalți și îi ajuți să progreseze. Așa le dai infrastructură, și drumuri și grădinițe.

Africanii mor și fantomele lor ne bântuie, românii își performează furia (în privat) și englezii sunt ironici.

Și apoi, pe drumul spre casă cu metroul, stai de vorbă cu prietenul tău și el îți spune că și englezii se înfurie dar furia lor nu e îndreptată împotriva sistemului sau a inegalității. Furia britanică e de cele mai multe ori țintită către cei care nu respectă regulile. Astfel își exprimă englezii nemulțumirea când alții nu sunt politicoși. Se folosesc de ironie pentru a-ți reaminti că sunt speciali. Ei nu își permit să fie nepoliticoși și să țipe, vocea ridicată marchează apartenența la clasa muncitoare, muncitorii fiind singurii care sunt disperați.

Noi, englezii, suntem speciali pentru că înțelegem că așa funcționează sistemul.

Sunt de acord, prietenul meu face niște observații pertinente. Dar oare nu putem ieși din rolurile care ne sunt atribuite prin piesa asta de teatru?

Și prietenul meu mai adaugă: românca angajată ca personal de curățenie nu crede cu adevărat în albitudine; ea îi spune mamei sale la telefon într-un accent moldovenesc că îi place lumea britanică, că englezii o tratează bine și toți sunt îmbrăcați la costum. Dar toate astea fac parte dintr-o strategie de a face față condițiilor zilnice, ea deja știe că nu are șanse să reușească aici dacă nu crede în realitatea lor. E conștientă că asta trebuie să facă pentru a putea să trimită bani în țară pentru copil. Doar în momentul în care vede sânge pe podea, ea poate cânta despre ce simte – că această lume extrage muncă de la ea și asta e tot.

E bine să stau de vorbă cu prietenul meu. Sainsbury e foarte înspăimântător. De parcă nu e suficient că mereu te pozează, te descalță la aeroport și te percheziționează când circuli dintr-o țară în alta. Controlul vamal e acum o experiență zilnica locuind în Marea Britanie, în Sainsbury te miști printe cei avuți și ești deja un hoț dacă nu faci exact ceea ce îți cer.

Dar, ca întotdeauna, ei subestimează de ce ești în stare și piesa asta de teatru nu e departe de a face același lucru. Tu ești mai puternic/ă/i decât cred ei.

Illegalized, o producție a teatrului BÉZNĂ, cu Lizzie Clarke, Theo Green, Ahmad Sakhi, Oana Cristina Pușcatu. Scris și regizat de Sînziana Koenig & Nico Vaccari.