Pe toată durata lunii noiembrie, Centrul Național al Dansului București – care  aniversează, anul acesta, 20 de ani de activitate – organizează a treia ediție a Iridescent, festivalul internațional de dans contemporan și alte reconfigurări ale sensibilului. E un festival cu spectacole dintre cele mai eclectice, naționale și internaționale, un festival al propunerilor atipice și necesare, al chestionărilor revoluționare sau tandre despre lumea în care trăim. La mijloc de festival, pe 14 noiembrie, de la 19:30, la Sala Stere Popescu (Bulevardul Mărășești 80-82), publicul o va cunoaște pe Léa Vinette. Coregrafa și performera de origine franceză vine la București cu NOX, un solo coregrafic intens în care lumina și întunericul devin cele două pandante conceptuale ale unei identități care nu se oprește nicicând din transformare… În așteptarea sosirii ei în România, am avut șansa s-o cunosc pe talentata Léa prin interviul pe care mi l-a oferit.

Am să încep cu o intuiție, pe care te invit s-o contrazici, dacă e cazul: tensiunea eliberată și eliberatoare din acest solo, prima ta creație, mi-au părut ca venind după o perioadă de singurătate sau, oricum, de adâncă introspecție. Urmărind înregistrarea lucrării, am avut senzația unui corp „trezit” – o imagine a ieșirii la suprafață… Povestește-mi, te rog.

Într-adevăr, am petrecut mult timp singură în studio, condusă de impulsul și dorința de a crea un solo. Mergeam în studio, încercam exerciții din cartea lui Meg Stuart, mă lăsam distrasă, mâncam singură acolo, cântam la microfon cu versurile în fața mea, puneam un cântec care mă energiza cu adevărat să mă mișc și tot așa. Într-o zi, eram întinsă pe burtă de ceva vreme, doar odihnindu-mă, fără să știu ce să fac. Încet-încet, un sentiment puternic a crescut în stomac și am început să plâng și să țip foarte tare (mă aflam într-un studio la Les Ballets C de la B din Ghent, într-o zonă industrială, fără aproape nimeni în jur). Sunetele astea exprimau o emoție contradictorie: un sentiment visceral de a fi complet singură în viață, realizând că nimeni nu are cu adevărat acces la mintea mea, la perspectiva mea, la sentimentele mele; și, în același timp, simțindu-mă intens vie, cu un drive și o mare forță de a trăi și de a mă mișca. Contradicția asta m-a ghidat de-a lungul întregului proces de creare a NOX. A durat doi ani până la premieră, am acordat timp materialului, dramaturgiei și intențiilor să se maturizeze.

Deoarece NOX a fost prima mea creație, și cu atât mai mult un solo, a devenit de fapt primul meu gest coregrafic adevărat (fără a pune la socoteală proiectele școlare). Inevitabil, un nou limbaj a ieșit la suprafață prin NOX. Am fost foarte fericită – deși nu a fost întotdeauna ușor – să îmi iau acest timp, fiindcă simt că mi-a permis să îmi descopăr cu adevărat propriul vocabular coregrafic. Și da, există un sentiment real de libertate în spectacol, atât prin faptul că am devenit autor, cât și prin mișcările treptat mai expansive și mai expresive ale solo-ului în sine.

Ai studiat dans la Nantes, Lyon, în Olanda. Deși nu reciți text, deși nu ești „figurativă” pe scenă – ba dimpotrivă, lucrezi foarte în asbtract, dar într-un abstract… arhaic, nimic artificial –, ai o teatralitate aparte, Léa. Care sunt sursele academice, umane sau personale ale acestei stări de supra-prezență scenică?

Mulțumesc pentru compliment! Când eram copil, am făcut atât dans, cât și teatru. Obișnuiam să concurez în jocuri de improvizație teatrală, ceea ce era foarte distractiv. Îmi plăceau atât dansul, cât și actoria, și întotdeauna mi-am dorit să fiu actriță într-un fel sau altul. Dar am vrut mai multe astfel de ore de pregătire, iar în orașul meu actoria nu avea un program specializat, în timp ce dansul avea – la Conservator. Așa că am ales să dansez în fiecare zi, iar apoi nu am avut timp pentru nimic altceva – ceea ce, desigur, îmi plăcea! Așa că poate o parte din mine își canalizează acea dragoste pentru actorie prin dans.

După aceea, au fost în principal oamenii pe care i-am întâlnit în studio și coregrafii cu care am lucrat care m-au inspirat să explorez emoțiile și expresia – cum ar fi Ido Batash și Tabea Martin.

Au fost și alții care m-au inspirat prin imaginație, senzații și practici somatice, precum Louise Vanneste, Marielle Morales și Florence Augendre. De altfel, am fost foarte inspirată și de munca lui Alain Platel și Marlène Monteiro Freitas, care au ambii un limbaj atât de expresiv.

Latura asta a dansului meu nu e chiar academică, dar anumite cărți mă ajută să aprofundez intuițiile emoționale și fizice pe care le am. Câteva referințe care îmi vin în minte sunt Nașterea tragediei de Friedrich Nietzsche, Elogiu riscului de Anne Dufourmantelle și Psihanaliza focului de Gaston Bachelard.

Spectacolul tău e prezent în Iridescent pe 14 noiembrie și se joacă, între altele, cu conceptele de întuneric și lumină, pe care eu le-am interpretat și ca simboluri pentru interioritate și exterioritate, ca potențatoare a două feluri diferite de a fi. Întrebarea e un pic lirică: cine ești tu când te vede toată lumea și cine ești când nu te vede nimeni? Mă interesează, în multiplicitatea a cine poți fi, să-mi vorbești despre acea Lea de dinainte de a dormi, respectiv de acea Lea care primește zeci de aplauze după un spectacol.

Îmi place mult paralela ta dintre întuneric-lumină și interioritate-exterioritate. În timpul spectacolului, îmi concentrez adesea atenția în interior (asupra senzațiilor fizice) și în exterior (asupra mediului, cum ar fi publicul, luminile, sunetul etc.). Cred că genul ăsta de interacțiune permite o prezență în același timp deschisă și misterioasă.

Când toată lumea e cu ochii pe mine, pot să fiu ca un mic clovn – foarte spontană și sociabilă. Sar de la o idee la alta, alimentată de un fel de energie hiperactivă pe care mi-o dă faptul că sunt cu alții, fiind văzută și profitând de ocazia de a performa. Singură sau într-un cadru foarte intim, sunt destul de serioasă, mă „afund” în adâncimile comportamentului uman și meditez profund la relațiile mele. De asemenea, pot experimenta și tristețe și intensitate emoțională, uneori chiar la un nivel dramatic, până la a mă simți copleșită de o anume situație.

Cu alții, îmi pot asuma un rol de lider, pot fi asertivă și optimistă, încurajatoare și exigentă. Singură, însă, mă pot copleși uneori numărul de sarcini pe care le am în vedere și nevoia de a le rezolva pe toate imediat, ceea ce mă duce la o formă de nerăbdare și perfecționism. Realizez din ce în ce mai mult că, pentru mine, dansul este o modalitate de a „locui” pe deplin prezentul și de a supraviețui fluxului continuu de viteză, informații și presiune la care suntem supuși. Prin dans mă pot juca, interpretând și experimentând emoții sau personaje care nu sunt „permise” sau posibile în viața mea reală. Sigur că emoțiile astea provin din părți ale ființei mele, dar în dans sunt exprimate și extinse la o scară mult mai mare, atât fizic, cât și în intensitate. Pentru a realiza lucrul ăsta, (trebuie să) am senzația că mă golesc sau dispar, că devin un recipient – permițând astfel corpului meu să servească drept depozit de imagini și emoții, ca o arhivă.

Ai deja două creații proprii, NOX și Nos FEUX, dar ai fost interpretă în numeroase alte lucrări și contexte performative. Cum simți că s-a schimbat relația ta de intimitate cu scena, publicul și propriul corp în trecerea de la interpretare la auctorialitate?

NOX este singura lucrare solo pe care o interpretez și, cu siguranță, vine cu o mare responsabilitate – mai ales pentru că sunt atât interpreta, cât și creatoarea, deci este dublă! Dar după ce am dat-o de câteva ori, am căpătat încredere în mine și am pierdut sentimentul că trebuie să mă dovedesc. Mi-a dat atât de multă libertate – capacitatea de a fi cu adevărat în acel moment și încrederea de a fi foarte sinceră, lăsându-mi libere atât vulnerabilitatea, cât și puterea.

În turneul NOX, mi-am permis să intru în spectacol ca „noua Léa actualizată” – atât ca coregrafă, cât și ca interpretă. Este ceva ce fac ca dansatoare și pentru alți coregrafi, întrebându-mă: „Cum vreau să abordez lucrarea asta astăzi?” sau „Care e concentrarea mea fizică și mentală pentru spectacolul ăsta?” sau „Ce vreau să explorez în seara asta?”.

Cumva, însă, sentimentul e amplificat în propria mea muncă, pentru că aici mă simt mai „matură” și mai responsabilă. Apreciez foarte mult creșterea pe care mi-a adus-o NOX, mi-a arătat că mă schimb, că viziunea mea artistică se dezvoltă și (sper) că abilitățile mele de interpretare se îmbunătățesc.

În raport cu corpul meu, mi se pare cumva mai ușor să găsesc eu însămi propriile căi de a mă mișca în anumite moduri. Cu alți coregrafi, de multe ori ia ceva timp pentru a combina modul meu personal de a mă mișca cu limbajul muncii lor. Cred că mi-am permis, totodată, anumite expresii ale corpului meu pe care nu le-am permis înainte, ceea ce e, din nou, eliberator.

Dar, personal, am nevoie de ambele: să continui să lucrez ca dansatoare pentru alții și să îmi creez propriile spectacole. Provocarea și descoperirea de a dansa pentru un coregraf e o călătorie minunată care îmi permite să descopăr și să înțeleg lucruri la care nu m-aș fi gândit de una singură.

Citesc în biografia ta un concept pe care nu-l cunosc – fasciapulsologia. Înțeleg că e o terapie prin atingere și are numeroase beneficii fizice și emoționale. Mă-ntreb cum te raportezi tu la ideea de traumă sau de încărcătură a corpului: preferi să lucrezi cu un corp (pe cât posibil) „golit” de conținuturile lui „dificile”, sau dimpotrivă, preferi un corp „încărcat”, în așa fel încât să aibă ce elibera pe scenă?

E o întrebare interesantă, nu mi-am mai pus-o până acum. Într-un fel, simt că lucrez cu ambele. Încep cu un corp „golit”, care poate fi locuit de emoții, fraze de mișcare… ca și cum nu aș fi eu cea care face acele lucruri, acele mișcări – ca și cum m-aș lăsa posedată de altceva, altcineva. Am în minte ideea asta unui corp receptiv, deschis mișcărilor și emoțiilor, aproape ca un canal sau un recipient pentru ceva mai mare sau extern lui. Dar odată ce aceste fraze, emoții sau fizicalități diferite au „ieșit”, le selectez, le coregrafiez și le repet. În cele din urmă, le întruchipez sau le interpretez, deci, cu un corp „încărcat” – sau cel puțin, unul care e energizat și pe deplin angajat, din vârful degetelor până în vârful picioarelor, în fiecare celulă. Chiar dacă mișcarea e minimă, întregul meu corp rămâne profund prezent și implicat.

Ești artistă asociată CNDC-Angers până în 2027 – felicitări! Care e, din această poziție, căutarea ta principală în următoarea perioadă?

Mulțumesc! Da, e incredibil de special să fiu asociată cu o instituție atât de uimitoare timp de trei ani; mă simt foarte norocoasă și recunoscătoare! Uneori, încă se simte suprarealist.

Tocmai am început faza de cercetare pentru cea de-a treia lucrare a mea, a cărei creație va începe în iunie 2025, cu premiera planificată pentru 2026. Această a treia lucrare va continua să exploreze vitalitatea, concentrându-mă de data asta pe relația dintre ritm și muzicalitate, precum și pe contrastul dintre dinamica colectivă și expresia individuală. Vreau să simplific elementele cu care lucrez – fără scenografie sau decoruri, cu un iluminat foarte minimalist – pentru a putea pătrunde adânc în corporalitate, în organizarea spațială și în imaginile figurative sau poetice care se nasc direct din mișcările interpreților.

Prin acest nou proiect, îmi propun să continui să-mi dezvolt limbajul coregrafic și să învăț cum să lucrez eficient cu interpreții și cu o echipă completă. E un aspect încă destul de nou pentru mine și se pare că cel mai bun mod de a învăța e să încep propriu-zis – să „experimentez” realitatea: să organizez săptămânile de creație, să formez o echipă, să stabilesc un program și să îmi dau seama cum să îi invit pe dansatori în lumea mea… atât fizic, cât și emoțional.

Iar ca să aprofundez practica și să-mi rafinez instrumentele, voi ține și ateliere – de pildă, în cadrul Iridescent, la o zi după spectacolul meu. Și lucrul ăsta e relativ nou pentru mine, și funcționează ca un cadru ideal, fiindcă nu există presiunea de a produce un rezultat final sau de a încorpora elemente de tipul lumină, scenografie, dramaturgie, care uneori pot copleși. Sunt foarte nerăbdătoare să văd cum să împărtășesc și să-mi extind limbajul cu alți dansatori în afara unui proces de creație!

Există și ceva foarte diafan în NOX, care are de-a face cu reveria? Ce visezi cel mai des – în ambele feluri? Către ce lumi alternative sau tentații evadezi de obicei la tine în cap?

Sunt într-un tren și privesc peisajul trecând în grabă, cadrul perfect pentru a visa departe. Întotdeauna îmi imaginez un mic personaj care intervine sărind prin peisaj, dansează și se deplasează cu viteză mare. Muzica e cel mai puternic instrument de evadare pentru mine – și cu atât mai mult atunci când dansez pe ea.

În visele mele de noapte, de obicei, îmi ies la suprafață temerile, adesea implicate în scenarii realiste. Când eram foarte tânără, însă, îmi amintesc că visam în culori vii, înconjurată de o lume luxuriantă, similară lumii plantelor. Unul dintre momentele mele preferate e starea aia dintre somn și trezire, când gândurile și imaginile curg și ești conștient de ele, dar prea obosit să te miști sau să faci ceva cu asocierile trecătoare pe care le înregistrezi. Pentru mine, dușurile au, la fel, această mică magie – poate că nu sunt tocmai ideale pentru a visa, dar sunt perfecte pentru a mă spăla (literalmente și mental) de gânduri sau griji. Mă lasă cu mintea limpede și, de multe ori, cu idei grozave.

Probabil că diferența dintre lumină și întuneric e una din cele mai fundamentale, mai simple de înțeles. Plecând de la premisa că există contraste și contradicții care ne frustrează, și contraste și contradicții fără de care nu am putea trăi, dă-mi exemple de câteva lucruri care pică, pentru tine, în cele două categorii.

Contradicții care mă frustrează: nevoia de a fi pe deplin prezentă într-un moment anume și presiunea constantă de a face proiecții de viitor. Simt constant nevoia să mă odihnesc și să mă reîncarc, dar mă și lupt să rezist impulsului de a fi activă și de a-mi urmări obiectivele. Există, de asemenea, o contradicție care, deși nu mă frustrează, poate fi complicată: dorința de a crea lucrări noi și de a-mi materializa ambițiile artistice, dublată de teama de eșec sau de gândul sâcâitor că creațiile mele nu se vor ridica niciodată la nivelul celor făcute de artiștii pe care îi admir.

Contradicții fără de care nu aș putea trăi: echilibrul dintre creativitate și structură. Îmi place să am libertatea de a-mi explora viziunea artistică, dar am nevoie și de o anumită structură pentru a o face să funcționeze. Fără ea, mă simt pierdută, însă prea multă rigiditate îmi ucide vibrația. Vulnerabilitatea și puterea sunt esențiale pentru mine, atât în viața mea de zi cu zi, cât și în arta mea. Cred că trebuie să fiu deschisă cu privire la slăbiciunile mele ca să cresc, să relaționez profund cu prietenii și familia și să creez. În același timp, am nevoie și de putere și încredere pentru a-mi asuma riscuri și a mă „forța”. În dansul meu, să exprim puterea e una din mizele pentru care mă străduiesc, cum mă străduiesc și să fiu fragilă și deschisă.

În filmarea pe care am văzut-o, o parte din public e la nivelul scenei, e chiar pe covorul de dans, acolo unde ești și tu. Cum te raportezi tu la privitori, în general? Ce resorturi fizice și emoționale activează în tine ideea de martori?

Mă gândesc la public ca la un grup cu care împart călătoria lucrării. Cu configurația intimă, bifrontală a spațiului în NOX, există un sentiment real că suntem împreună „în asta”.

În timp ce coregrafia și configurația spațială sunt bine definite, energia performativă și prezența mea au intenții stabilite, dar cu spațiu pentru deschidere. Lucrul ăsta înseamnă că adesea îmi „folosesc” senzațiile ca sursă pentru mișcare, precum și pentru calitatea și ritmul ei. Vorbim de senzații interioare (ceea ce simt în corpul meu) și senzații exterioare. Publicul – prezența sa, energia sa, mișcările sale – e una din senzațiile externe care îmi alimentează dansul.

Uneori, e la fel de direct ca a privi pe cineva în ochi, ca a te întâlni în priviri cu o persoană pentru o singură clipă; alteori, e ascultarea prezenței lor „din spate” – integrarea completă a fiecăruia din ei într-un nivel senzorial al corpului meu, astfel încât să trecem împreună prin experiența spectacolului.

Jucăm un joc scurt? Într-un exercițiu sinestezic, care e cartea acestui spectacol? Care e cântecul? Care e gustul?

Cartea din spatele NOX: Căderea nopții de Isaac Asimov.

Aroma din spatele NOX: apa, din două motive. Mi-e foarte sete după spectacol și e una dintre imaginile pe care le folosesc pentru o stare fizică la început, mă joc cu diferitele mișcări și texturi ale apei în corpul meu (spargerea gheții, fluxuri mici, fluxuri mari etc.).

Cântecul din spatele NOX: Not my responsibility de Billie Eilish, pe care am dezvoltat una dintre secvențele din solo. A, și înainte de spectacol mă încălzesc ascultând integral albumul Getting Older!

Te interesează visceralitatea, indicibilul anumitor stări și senzații… În contrapunct, care e cea mai pragmatică chestiune care te caracterizează pe scenă sau în afara ei? Dar cea mai politică?

Sunt profund atrasă de aspectele viscerale și indicibile ale senzațiilor și stărilor de spirit, în care expresia trece dincolo de cuvinte în ceva aproape brut și instinctual. Dar dintr-o perspectivă mai pragmatică, cred că sunt destul de intenționată în ceea ce privește crearea unei structuri în procesul meu creativ – fie că e vorba de stabilirea unor obiective, de programarea repetițiilor sau ajustarea sincronizării și a organizării spațiale în cadrul unei lucrări. Consider că o bază solidă în soiul ăsta de chestiuni practice, tehnice îmi permite de fapt să mă cufund și mai adânc în părțile mai intangibile ale lucrării, fără a pierde echilibrul.

La un nivel mai politic, munca mea se învârte adesea în jurul sondării complexității emoțiilor și a capacității corpului de a exprima vulnerabilitatea și forța, pe care le văd ca un fel de rezistență la așteptările societății cu privire la modul în care ar trebui să ne simțim sau să acționăm. În NOX, de exemplu, am lăsat corporalitatea solo-ului să vorbească despre temele puterii și libertății feminine, scoțând la suprafață emoții și mișcări care nu se arată restricționate de stereotipuri. Sper că accentul ăsta pus pe autenticitatea emoțională și corporală poate invita publicul să sesizeze – și poate chiar să pună la îndoială – anumite norme sau așteptări sociale rigide.

Cui dedici reprezentația NOX din 14 noiembrie?

Am să-l dedic bunicii mele, care a murit acum doi ani. Când am citit întrebarea ta, ea a fost prima persoană care mi-a venit în minte – poate pentru că gestul de a dedica un spectacol pare legat intrinsec de cineva care nu mai e. Adesea „invit” anumite persoane în gândurile mele ca o formă de sprijin pentru fiecare spectacol în parte, dar dedicația de acum e diferită.

Am fost apropiată de bunica mea și, odată, am rugat-o să danseze pe muzica lui Chopin în fața camerei. Am filmat-o din spate și, într-un fel, dansam împreună, cu camera între noi, capturându-i mișcările. Filmul ăla e profund emoționant pentru mine și-i port amintirea aproape de inima mea.

În calitate de interpretă în NOX, solo-ul abordează în mod inevitabil teme legate de autonomia, vulnerabilitatea și emanciparea femeilor. Într-un fel, mi se pare lucrul corect să o onorez pe bunica așa.

Mulțumesc, Léa. Ne vedem în Iridescent pe 14 noiembrie.