Mikhail Kalarashan – Chișinău. 2020. Cu permisiunea artistului

Fix când epidemia era deja aproape, dar părea încă departe, la mijlocul lui februarie, am mers pentru prima oară la Chișinău, la un curs de curatoriat în afara contextului instituțional, organizat de Asociația Oberliht. Așa l-am cunoscut pe Vladimir Us, artist, curator și profesor care mi-a oferit răspunsuri și contacte în documentarea acestui material. Așa am ajuns în aceeași sală de curs de la Zpațiu, din Casa Zemstvei, la masă la cantina Gălbenuș sau seara la dans în Pro-Sănătatea cu unii dintre artiștii și artistele despre care am să vă povestesc.

O scurt cartografie a scenei de artă politică independentă din Chișinău

În ultimii ani, Chișinăul a acumulat un capital de imagine de tip periferic cool tipic privirii care exotizează și apoi gentrifică. Din persectiva centrală sau central europeană, Chișinăul e un spațiu liminal care fascinează. Diverși vin să documenteze capitala de peste Prut, fără a le lăsa moldovenilor dreptul de autoreprezentare. Iată, spre exemplu, acest pompos denumit Moldovan Diaries[1], o cronică vizuală într-o estetică nostalgică a decăderii postsovietice, semnată de doi italieni. Substratul unor astfel de gesturi vine dintr-o aroganță culturală, în care bănuim privirea superior binevoitoare a filantropului.

Totuși, țin să menționez că această fascinație are și un temei real: energia orașului e una mai aparte, mai autentică, mai caldă decât cea a marilor orașe din România. O atmosferă pe care am mai întâlnit-o în orașe mici și medii, precum Zalău sau Dorohoi poate, locuri unde necunoscuți intră în dialog din simpla plăcere a interacțiunii cu altul, locuri unde frica de altul nu s-a instalat, încă. Poate nu degeaba româna lor îi „dulcele grai moldovenesc”.

Pentru a evita o asemenea abordare, a străinei față de „obiectul” fascinației, am adunat câteva gânduri de Vladimir Us, Nicoleta Esinencu, Maria Guțu și Ramin Mazur.

Ce s-a schimbat în ultimii 10 ani în ceea ce privește scena de artă independentă din Moldova?

Am pornit, cu Nicoleta și Vladimir, de la această întrebare pentru a avea un context global de înțelegere a fenomenelor artistice și curatoriale contemporane. „Poate e mai ușor să te exprimi acum. Vladimir Voronin, președintele dintre 2001 și 2009, din partea Partidului Comunist, a fost o figură mai autoritară, și contextul nu era prielnic liberii expresii, o situație similară cu cea din Belarus”, crede Vladimir. „După aceea a fost partea capitalistă foarte prezentă, iar situația artiștilor independenți niciodată nu s-a îmbunătățit”. Fondurile culturale au crescut de la 700.000 lei pentru toate inițiativele culturale, timp de un an, în 2009, la 5 milioane, dar „cea mai mare parte ajunge tot la artiști plastici și nu și la artiști contemporani independenți. E un program gestionat direct de minister, dar gestionat foarte prost și de mulți ani purtăm discuția despre cum putem îmbunătăți asta”, continuă el.

Nicoleta Esinencu e mai radicală, așa cum ne-a obișnuit:

„Pandemia a afectat sectorul independent foarte mult. Dar virusul era demult în sectorul cultural independent de aici. Și mai este. Virusul este ministerul culturii care este o structură care nu funcționează sub nicio formă. Faptul că noi am reușit să aducem spectacolele noastre publicului toți acești 10 ani este meritul unei echipe care a făcut asta posibil. O echipă care nu prea a ținut cont de sănătate, de bani, de auto-exploatare. Niciun minister timp de acești 10 ani nu are nicio conexiune cu istoria teatrului independent sau cu istoria Teatrului Spălătorie.”

Us și-ar dori să vadă independenți proeminenți, precum chiar Esinencu sau Pavel Brăilă, integrați în structuri publice pentru a-și putea împărtăși experiențele și să aibă o susținere financiară mai regulată, dar e conștient că asta ar putea însemna și „moartea lor artistică”. Tot el subliniază repetat decăderea educației artistice, eșecul Academiei de Arte de a veni cu programe noi, de a educa noi generații de critici și de a construi și în afara scenei de pictură. „Cred că și mediul educațional actual e nociv pentru independenți, motiv pentru care își și fac programele în afara Academiei de Artă.” Cu regret îmi povestește despre Centrul Soroș pentru Artă Contemporană (KSA:K) care nu mai activează, nici măcar ca bibliotecă[2], nici arhiva nu-i foarte disponibilă, nu e digitalizată. Fundația Soroș a activat între 1995 și 2000 la Chișinău. După retragere KSAK s-a reorganizat ca ONG, a încercat să atragă fonduri din alte surse încă vreo 5 ani și apoi a tot scăzut activitatea. Vladimir Us adaugă că „La nivel de infrastructură, instituțiile lipsesc cu desăvârșire“.

Vladimir împreună cu Asociația Oberliht, pe care a înființat-o acum 20 de ani[3], a tot căutat să suplinească această lipsă de implicare a instituțiilor de stat, exemplul cel mai proeminent fiind Apartamentul Deschis. Lansat acum 10 ani, este o replică funcţională a unui apartament de tip socialist, elaborat de artistul vizual Ștefan Rusu și are atât funcția unui obiect de artă în spațiul public (un mini-modul extras dintr-un bloc de apartamente cu elementele de bază specifice societăţilor aflate în tranziţie: faţada principală cu un balcon împachetat în termopan, camera de zi, bucătăria şi un grup sanitar) cât și funcția de tribună, spațiu al întâlnirilor și participării cetățenești active la dezbateri, proiecții de film sau chiar plantări în mica grădină din față. De altfel, Vladimir militează pentru autonomie civică, fie că vorbim de cultivarea legumelor în spațiul public, gest esențial în cauza decolonizării, alături de misiunea salvării alimentelor[4], sau de transport  alternativ prin crearea unei mase critice.[5]

Apartamentul Deschis – Raluca Țurcanașu

„Puterea e în numere”. Asta înseamnă solidarizarea, adesea coagulată în jurul Zpațiu, de la Casa Zemstvei, în care sunt găzduite mai multe organizații culturale independente și au loc evenimente culturale, artistice și civice. Zpațiu se menține, însă nu s-a transformat într-un centru mai puternic, unele dintre organizații au fost date afară. Ministerul vrea să folosească unele dintre spații din Casa Zemstvei[6] ca depozite și mai sunt planuri pentru un Muzeu al Literaturii Române acolo. „Sunt niște chestii destul de amorfe, care nu produc neapărat un public interesat de artă critică”, crede Vladimir.

Recent, actorii culturali din Zpațiu s-au unit în Coaliția Sectorului Cultural Independent din Moldova[7], care are o misiune de advocacy în domeniul cultural-artistic. Am întrebat-o pe Nicoleta cât de optimist vede această inițiativă:

„Eu cred că asta sună pe hârtie atât de frumos… dar din păcate este o muncă pe care trebuie să o facă cineva din contul timpului liber. Și nu prea se văd mari schimbări în viitorul apropiat. Colega mea, Nora Dorogan, se ocupă de asta și ar putea să vorbească mai mult. Nu știu dacă putem să vorbim despre o solidaritate, clar. Scena independentă este foarte divizată. Pentru că elementar conceptul despre independent este foarte diferit.”

Fără ocolișuri, Nicoleta punctează autoexploatarea la care ne supunem (aproape) toți din domeniul cultural independent, cât și invizibilitatea muncilor de advocacy, într-un sector adesea ros de tensiuni din cauza precarității.

Plusez totuși și o întreb dacă ar vedea posibilă extinderea acestei solidarități de breaslă și peste granițe, întrucât practicile sunt similare iar pușculița AFCN servește independenții de ambele părți ale Prutului. „Cred că e nevoie de alt gen de înțelegere. Bunicile noastre au fost și sunt feministe. Prin felul în care s-au ajutat, au luptat, ne-au crescut…  cred că de acolo trebuie să înceapă solidaritatea”, a răspuns Nicoleta readucând ideea de solidaritate în cadru familial, al grijii empatice față de „aproape”, față de o familie extinsă.

În schimb, deși Chișinăul nu are niciun plan de finanțare și nici o strategie culturală, se dezvoltă industriile creative, precum Artcorul, care preia un spațiu al Academiei de Arte, cu fonduri britanice, americane și suedeze. Vladimir critică această dezvoltare ca „substituire: de la studiul artei, ca experiment, la artă, ca bun vandabil”, pentru că o vede subscrisă în goana profitului rapid. Încerc să sugerez că uneori și industriile creative pot deveni aliații artei experimentale și mă gândesc la Diploma, festivalul gratuit organizat la București de The Institute pentru expunerea absolvenților de artă. Vladimir amintește de faptul că unii bogătași elvețieni au susținut mișcarea dada fără să aibă un câștig imediat, ceea ce s-a dovedit, peste ani, o investiție bună. Dar și în business e nevoie de educație pentru a putea aplica o gândire strategică pe termen lung.

O privire spre arta contemporană

Probabil primul artist moldovan cu care am făcut cunoștință este Ghenadie Popescu, în 2019, la Art Encounters, unde a fost expusă lucrarea lui Râul Racoveț (2013). Cam în aceeași perioadă am urmărit alt scurt metraj al său, o istorie a unor deportați moldoveni Nina și Ștefan[8] care a avut un impact și mai mare asupra mea. Acesta descrie povestea unei familii de deportați care ia cu sine un covor tradițional țesut manual și, după ceva timp, reușește să-l schimbe pe o vacă, în Siberia, ceea ce îi salvează de la foamete. Ghenadie creează însă o istorie a deportărilor prin animații satirice care au sens privite laolaltă (aviz viitorilor curatori!). Ce nu se dorește a fi (re)memorat instituțional este rememorat în contextul artei independente, mai puțin vizibilă, pe de-o parte, și mai autentică totodată. Politicile de memorie europene s-a definit în jurul și anti holocaust, lăsând oarecum în penumbră genocidul sovietic al deportărilor și Gulagurilor. Asta e ceea ce scoate Ghenadie Popescu la iveală. În România, deportările aveau loc intern[9]. Cum Moldova fusese anexată URSS în urma pactului Ribbentrop-Molotov, deportările aveau loc tot intern, dar asta însemna pe tot teritoriul URSS. Asta a făcut ca moldovenii să ajungă în variate regiuni, de la Siberia la Kazahstan[10]. În vara lui 2019, Ghenadie lucrează cu un grup de copii de la Gimnaziul Țigănești și îi învață pe aceștia cum să spună o poveste reală prin animație – munca sa dezvoltând aici două straturi politice. Țigănești Kurgan Țigănești, povestea lui Vasile Vieru[11] este o animație 2D în care aflăm istoria deportărilor prin ochii lui Vasile Vieru.

Ghenadie Popescu – Ștefan Ciobanu

O altă serie necesară și extrem de actuală și relevantă în contextul antropocenului este cea a râurilor. În Râul Ciorna un judecător spune simplu, textual Constituția Republicii Moldova și, pe măsură ce acesta își pierde capul și se transformă în șarpe, privitorul conștientizează măsura în care aceasta nu este respectată de către demnitari. Râul Răut portretizează un grup de oameni constrânși de precaritate și lipsa de educație să voteze „tot ce trebuie”, pe când Râul Ichel îl arată pe un marinar bețiv în lupta cu gunoaiele de pe apă. Ghenadie dă un sens nou artei politice prin ghidușiile sale, prin subterfugii și nuanțe, semn că a trecut prin lingvistica alunecoasă a vechiului regim, cu ocolișurile, tăcerile pline de sens și metaforele ei.

Ghenadie și Pavel Brăilă, artistul contemporan moldovan expus la Bienala de la Veneția, la Documenta 14 dar și în alte evenimente internaționale sunt cei mai vizibili pentru discursul mai mainstream de artă (chiar și așa, insuficient). Interesant este că amândoi au pornit ca artiști amatori, devenind deja „un trend local ca oamenii să intre în domeniu fără studii. Facultatea conservă o logică academică de gândire și te leagă de anumite forme de producție artistică”, observă Us, care apreciază mult acest parcurs non-instituțional al celor doi.

Vladimir o consideră pe Nicoleta „mai clasică, ca parcurs” academic, dar eu nu pot decât să îi subliniez radicalitatea feminist-intersecțională, pe care încerc să surprind, sumar, citând un scurt fragment din textul Europa intubată, scris de ea în timpul stării de urgență:

„scumpă germanie
bogată-n forța noastră ieftină de muncă
detest economia ta
pentru care
ești gata să ne ucizi pe toți
cu care
ești gata să ne ucizi pe toți

scumpă germanie
capitalistă
care rîdeai de cozile din urss
și acum stai la coadă după hîrtie igienică

scumpă germanie
dacă aplatizăm curba infectărilor
nu putem aplatiza și curba capitalismului în același timp?”[12]

Fotografie din spectacolul “Abolirea Familiei” – Dominique Brewing

Us argumentează: „În contextul centru-periferie, Nicoleta e foarte centrală, operează cu niște forme foarte moderne, poate chiar împrumutate din alte forme de producție de teatru, dar meritul ei e că are teme politice locale.” Subliniază parcursul educațional din afara granițelor al Nicoletei, lăsând impresia că acesta i-ar invalida arta politică. Dar nu are cum să se întâmple asta, curajul Nicoletei de a spune lucrurilor pe nume are ecou nu doar în Moldova ci și în România sau Germania (ultima dată a urcat chiar acolo pe o scenă, îmi povestește ea). Alături de Nora Dorogan a înființat Teatrul Spălătorie cu care își propun să atingă publicuri cât mai diverse. De exemplu, Apel de urgență, un proiect foarte recent prin care spectacolele sunt reluate ca apel telefonic, dedicat oamenilor izolați în starea de urgență (dar nu numai) pe întreg teritoriul Moldovei. Intuind deja răspunsul, o întreb pe Nicoleta dacă intenționează să își transpună și online piesele, așa cum au procedat multe teatre independente din România. „Ne-am concentrat acum să ieșim din online, prin telefon sau prin scrisori.  Să aducem spectacolele noastre altfel decât online, și altfel decât pentru aceiași oameni. Lucrăm la un performance de sunet pentru radio și instalație sonoră. Dar și încercăm să ajungem la televiziune și în școli cu spectacolul nostru despre holocaust – Clear history. Să ajungem și la cei/cele care nu au acces la online sau la scena noastră” mi-a răspuns ea, iar acest deziderat al accesibilității în afara bulei artistice de artă m-a bucurat. Și chiar dacă nu își concentrează eforturile asupra consumatorului obișnuit de teatru, echipa Teatrului Spălătorie va pregăti niște performance-uri sonore, trebuie doar să le urmăriți pe pagina lor[13].

Scena de fotografie moldovană

Fotografia documentară de artă ia avânt în ultima perioadă în Moldova, cu susținerea regiunii. Centrul de Fotografie Documentară de la Iași oferă o platformă de calitate tinerilor fotografi cât și granturi pentru aceștia, un real exemplu de colaborare și solidaritate regională.

Ramin Mazur[14], născut în Transnistria, și apropiat al CdFD, a lucrat o vreme ca reporter foto, însă după o vreme nu a mai putut accepta lipsa de profesionalism și de înțelegere a muncii sale și a hotărât să lucreze independent. Ramin documentează adesea practici din Moldova și Transnistria și aplică consecvent autoreflexivitatea și autocritica asupra imaginarului său vizual. De exemplu, când a început să fotografieze regiunea transnistreană în care s-a născut a constatat că imaginile sale reproduceau același discurs-clișeu al altor jurnaliști, adică cel al autoexotizarea, prin evidențierea delăsării, a unei aparente uitări în care se cufundă regiunea. Revizitându-și practica, a încercat să-și reapropie emoțional acel spațiu iar estetica pe care o regăsim în proiectul Left Bank este una subiectivă dar fără judecată, onirico-realistă, amintindu-mi într-un fel de peisajele și întâmplările lui Mario Vargas Llosa. Efectul devine mai pregnant când privesc seria măștilor, Rural Carnival, în care documentează practicile arhaice de carnaval sătesc în care „alteritatea” e imaginată grotescă dar veselă, înspăimântătoare dar dansantă.

Ramin Mazur. Din seria „Malul stâng”. Cu permisiunea autorului.

„Dacă vorbim de Republica Moldova, totul e cam neclar pentru mine. Niciodată n-am avut o școală de fotografie, formală sau informală. Deci nu e vorba despre o dezvoltare generațională cât despre indivizi care își găsesc drumul. Mai degrabă m-aș uita la întreaga așa zisă regiune a Europei de Est și la această tendință de a ignora unde suntem și încotro mergem. În loc să consumăm idealuri prefabricate pe care să le adaptăm local, e mai bine să reevaluăm stadiul în care ne găsim”, mi-a spus Ramin.

Mai departe, mă îndrept cu privirea către personajele Mariei Guțu (n. 1996), interesată de legătura dintre locurile izolate și oameni. Privind o serie de fotografii ale ei[15] sunt atrasă de fotografia alăturată, în care un tânăr sare de pe o barcă abandonată și începem să vorbim despre barajul Stânca-Costești, construit în 1977, pe care se face că-l vizitasem și eu acum câțiva ani și mă impresionase prin întinderea sa (59 km², cel mai mare lac de acumulare din România). La construcție, partea română a fost nevoită să strămute 7 sate iar cea moldovenească / sovietică 11. Maria îmi vorbește despre satele Duruitoarea Veche și Duruitoarea Nouă, separate de baraj, care în timpul folosinței acestuia comunicau cu ajutorul unei barje. Dacă atunci acest transport pe apă însemna o distanță de 2-3 km între sate, acum lacul trebuie ocolit, ceea ce înseamnă 40 km de drum rural. „Oamenii au fost nevoiți să-și ridice case din nou, au dus și biserica”, îmi împărtășește Maria din cercetările ei de teren despre locuitorii unui sat acum acoperit de ape.

Parte din proiectul „Homeland”, despre barajul artificial Costești-Stânca construit în 1976, pe locul fostului sat Costești. În imagine, barcașul scos din uz ce servește ca punte pentru mulți tineri. Cu permisiunea Mariei Guțu.

Guțu a absolvit Academia de Arte din Chișinău anul acesta și, pentru moment, se bucură să locuiască la țară, dar se gândește să urmeze un master în străinătate. În schimb, pe termen lung „nu îmi doresc să plec din țară. Republica Moldova e plină de subiecte, de povești ce pot și trebuie documentate. O problemă ar fi lipsa spațiilor expoziționale dedicate fotografiei, tinerii caută spații în afara țării sau în mediul online. Cu toate greutățile cu care ne confruntăm, observ o creștere a numărului de tineri interesați de fotografia documentară/de artă, ceea ce sper că va aduce schimbări pozitive în mediul cultural din țară.”

Mikhail Kalarashana [16], fotojurnalist colaborator la Scena9 și Oameni și Kilometri, dezvoltă aceeași idee a Mariei:

„Într-un stat sărac, problemele sociale stau la suprafață, sunt mai ușor de observat. De aceea, a fi documentarist în Moldova e o meserie captivantă. Totuși, această sărăcie nu te ocolește nici pe tine – în Moldova e complicat să faci doar proiecte proprii, de lungă durată, nefiind sustras de proiecte ce îți pot aduce venit instant, iar acest fapt mă întristează. În același timp, aici avem extrem de multe subiecte ce pot fi explorate. Prezența unui număr mare de culturi pe un teritoriu atât de mic este un fenomen curios din punct de vedere antropologic.”

Apropo de arta moldoveană necunoscută publicului român, Mikhail a documentat recent un material intim despre pictorița Valentina Rusu Ciobanu la împlinirea vârstei de 100 de ani, în casa ei din centrul Chișinăului[17]. O perspectivă critică apropo de discursul curatorial al expoziției Valentina Rusu Ciobanu – Un veac de singurătate[18] aduce și Ovidiu Țichindeleanu, într-un articol util în deconstrucția propriei priviri coloniale față de Moldova[19] .

Mikhail Kalarashan – La seceriș. Larga, Districtul Berceni, Republica Moldova. Cu permisiunea artistului.

Fără a mă mai lungi, sper că acest dosar cuprinzător dedicat scenei independente din Moldova să îți fi fost util și să îți deschidă curiozitatea de a răsfoi digital lucrările, până la posibilitatea – vagă în acest moment – de a-i vedea într-o expoziție.

Alți artiști de urmărit

Atât Nicoleta cât și Vladimir o recomandă pe Cătălina Bucos, tânără artistă (n. 1997) implicată politic (Occupy Guguță), iar acum plecată la studii. Cătălina lucrează mixed media, linogravură, fotografie, și performance[20]. O instalație care mă atrage în mod deosebit, conceptual și estetic, este The Door (Ivano-Frankovsk, Ukraina 2017), în care proiectează un video peste o ușă de bloc, elaborând astfel o lucrare interactivă și recursivă despre trecere, porți și locuire.

Tatiana Fiodorova, artistă contemporană conceptuală, interesată de materialitatea lucrurilor, de arhitectura socialistă și performance. De căutat lucrarea Moldova. The Best Building in the World.

Artiom Zavadovsky, recomandat de Nicoleta Esinencu, realizator de film documentar, activist și performer queer.

Elena Sirețanu, o altă tânără fotografă contemporană, specializată în portrete calde, pline de textură și nostalgie. Pot fi văzute aici.

Frații Polyakov: Anton (fotograf) și Maxim (mixed media). Fotografiile lui Anton pot fi privite aici.

De la redactarea inițială a materialului, Maia Sandu a devenit prima președintă a Republicii Moldova. Fără doar și poate mai competentă și mai potrivită decât rusofilul Igor Dodon, Maia Sandu ar putea aduce și vești și politici mai puțin bune, avertizează artiști independenți locali. De exemplu, Stadionul Republican ar putea deveni noul teritoriu al Ambasadei SUA, se teme Vladimir Us, întrucât PAS, Partidul Acțiune și Solidaritate din care face parte Maia, susținea această dare în folosință. În schimb, pentru scena culturală independentă, e o veste bună „pentru că face parte din logica liberalismului și deja purtăm discuții cu unii deputați privind îmbunătățirea mecanismului de finanțare a activităților culturale” îmi împărtășește Vladimir ultimele vești.

[1] www.themoldovandiaries.com

[2] Fundația Soroș obișnuiește să aibă anumite programe de finanțare și după câțiva ani să le întrerupă mutâdu-și interesul către alte arealuri geografice, deși nevoia persistă și în comunitatea inițială, creându-se astfel o falie, o discontinuitate la nivel de politici și acțiuni publice.

[3] Dar și alți artiști și curatori independenți.

[4] Un atelier susținut de Clara Abdullah, Ecovisio, în cadrul programului Edu-Art 2020 al Asociației Oberliht.

[5] Lupta pentru aer curat prin acțiune direct: o mișcare comună de ciclism, bazată pe principiul „unde-s mulți puterea crește”, dar și siguranța în trafic. Masa critică în ciclism creează un ambuteiaj de biciclete pentru a atrage atenția asupra acestei alternative de transport curat.

[6] Numele casei are originea etimologică în „zemstvo”, o formă de guvernare instituită în timpul reformelor liberale din Imperiul Rus de țarul Alexandru al II-lea. Prima a fost înființată în 1864. Zemstvele se ocupau de problemele locale în ce privește: învățământul primar, asistența medicală și socială, combaterea incendiilor, aprovizionarea cu alimente și întreținerea drumurilor localității. O mare parte din membrii acestei forme de autoguvernare erau aristrocrați, însă, chiar și așa, tot era o bună platformă pentru a-ți face auzită părerea.

[7] Manifestul este disponibil aici: https://cscirm.wordpress.com/2020/10/19/manifestul-scenei-culturale-independente/

[8] Disponibil aici: https://vimeo.com/363286614

[9] http://www.memorialuldeportarii.ro/?cat=76

[10] O cronologie aici: https://newsmaker.md/ro/nu-se-va-intoarce-nimeni-si-niciodataaici-va-vor-putrezi-oasele-cum-au-fost-deportati-locuitorii-moldovei-sovietice/

[11] Disponibil aici: https://www.youtube.com/watch?v=dzjy16GfNrE&fbclid=IwAR2w3ebkOT38LrAj2PK7ZW7fQE-JWP5XSpVDwV7U2LMhYyDNbyOa3vVA0LE

[12] Text disponibil aici: https://produktionshaeuser.de/intubated_europe/

[13] https://www.facebook.com/spalatoriemd/

[14] Portofoliu aici: https://www.raminmazur.com/

[15] De văzut pe Instagram: https://www.instagram.com/mariagutuv/

[16] Fotografiile lui Mikhail sunt disponibile aici: https://kalarashan.format.com/

[17] Disponibil aici: https://www.scena9.ro/article/valentina-rusu-ciobanu-pictorita-moldova-expozitie

[18] Poți scrolla aici prin lucrări ale Valetinei Rusu Ciobanu: https://www.theopen-art.com/artist/valentina-rusu-ciobanu/

[19] Disponibil aici: https://www.observatorcultural.ro/articol/istoria-reala-a-valentinei-rusu-ciobanu/

[20] Aici îi puteți vedea portofoliul: https://ceecalling.mur.at/artists-in-residence/air-in-austria/catalina-bucos/